"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În volumul ”Ceaușescu, ultimul stalinist” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016), coautorii Alexandru Mihalcea (fost deținut politic, profesor de limba franceză și jurnalist) și Marian Moise dedică un capitol impresionant amplelor distrugeri suferite de București în perioada 1977-1989, din cauza criminalelor, profanatoriilor și absurdelor așa-zise ”planuri de sistematizare” decise de cuplul Ceaușescu.
În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă capitolul amintit:
”În mizeria în care se zbate poporul român, înșelat sistematic de demagogi hulpavi, care de peste 30 de ani profită de lipsa cvasigenerală de cultură politică și de mentalitatea de asistat social (acele rușinoase ”Ce să dă?” sau ”Ce ne dă?”), relativ puțini sunt aceia ce realizează dimensiunile grozăviei pe care a suferit-o Capitala între anii 1977-1989, amploarea distrugerilor în raport cu care efectele bombardamentelor din ultimul război par derizorii.
Și mai puțini sunt cei care își amintesc de Bucureștiul de odinioară, cel care își găsise un anume echilibru între viața citadină și cadrul imobiliar, o relație de armonie între om și peisajul urban.
Tot mai puțini sunt cei care își aduc aminte de planul criminal al lui Ceaușescu de a ”sistematiza” satele, altfel spus, de a desființa circa 8000 de localități rurale, acțiune scelerată, stopată, din fericire, prin proteste internaționale și prin precipitarea evenimentelor politice.
Din ce cotloane ale creierelor Ceaușeștilor s-a născut pornirea demonică împotriva unei moșteniri sacre, organic integrate în sufletul și în cugetul românesc, crescute odată cu Cetatea lui Bucur? Din ce ungher al primitivei lor alcătuiri mentale a răbufnit, încărcată de miasma blasfemiatoare, intenția dărâmării bisericilor, organizată în program de stat?
Și nu numai biserici, ci și o sinagogă – singurul lăcaș mozaic de rit sefard din București, așa-numitul Templu Mic, și nu numai lăcașuri de cult ci și zeci de mii de locuințe particulare dintre care unele – vile de patrimoniu, Institutul Medico-Legal ”Dr. Mina Minovici”, primul de acest fel din lume, Opereta, Hala Unirii, Stadionul Republicii (fost ANEF, împreună cu Institutul de Educație Fizică, Arhivele Statului, Arsenalul Armatei, cu interesantul său portic neogotic, o raritate în Vechiul Regat, Spitalul Brâncovenesc…
A fost ras cu buldozerele Dealul Spirii, zona cea mai înaltă din orașul aproape de marginea estică a căruia începea marea câmpie a Bărăganului.
Vreo 40.000 de oameni și-au văzut casele, unele adevărate capodopere ale arhitecturii, făcute una cu pământul. Au fost obligați să se mute în ”cutiile de chibrituri” ale blocurilor de beton de la periferie; multe familii se statorniciseră acolo pe firul generațiilor, așa că nu e de mirare că unii oamenii n-au rezistat șocului și s-au sinucis.
S-au găsit indivizi năimiți, fabricanți de texte encomiastice, care au preamărit criminala ofensivă împotriva orașului, comparând-o cu acțiunea întreprinsă de baronul Haussmann, prefect de Sena, pentru modernizarea Parisului. Dar Haussmann nu a ”ras” centrul istoric al Cetății Lumină, nu a poruncit să fie dărâmate biserici și nivelate coline ca să-I facă loc unui ansamblu edilitar organizat în jurul unei clădiri de dimensiuni monstruoase, născută din nimic!
Dacă există corespondențe, acestea trebuie căutate mai degrabă în zona de inspirație a ceea ce am putea denumi arhitectură gigantică, de care s-au arătat extrem de interesați Stalin, Hitler și Mussolini. Iar după aceștia, târziu, inspiratorul Ceaușeștilor, dictatorul din Coreea de Nord, Kim Ir Sen.
Se știe că, după moartea lui Dej, comportamentul succesorului a lăsat impresia unui liberalism dorit de întreaga societate românească – dar, de fapt, aparenta și efemera ”slăbire a șurubului” era, mai degrabă, efectul comparației cu duritatea regimului predecesorului.
Desigur că la impresia de îndulcire a regimului comunist a contribuit enorm atmosfera semioficială de antisovietism subliniată de reacția românilor la Planul Valev, de reducere a economiei țării noastre la rolul de furnizor de produse agricole în cadrul CAER, precum și grațierea generală a deținuților politic din vara lui 1964, fapt care interesa o parte considerabilă a populației.
Viclean, Ceaușescu nu și-a dat imediat arama pe față. O va face treptat, după vizita întreprinsă în state comuniste din Extremul Orient, unde supunerea necondiționată a mulțimii față de lider (în sens larg) avea tradiții milenare și unde individul se pierdea în masa anonimă. Câtva timp după efectuarea acelui periplu, cuplul nu a dat semne că ar fi pus gând rău lăcașurilor de cult.
Ateismul rămânea, desigur, politică de stat ca și pe timpul lui Dej. Un ofițer în uniformă în biserică risca mult. În școli, orele de ”ateism științific” erau obligatorii. Anumite mișcări neoprotestante, ca și ortodocșii ”de stil vechi” erau în afara legii (imediat după căderea dictaturii am aflat, în amănunt, ce li s-a întâmplat, timp de decenii, acelor ortodocși, persecutați încă din timpul lui Carol al II-lea, intrați în adâncă clandestinitate după venirea comuniștilor la putere, la fel ca greco-catolicii). Dar dictatorul nu trecuse încă la distrugerea bisericilor.
Marele cutremur din 4 martie 1977 a fost evenimentul teluric care avea să le înlesnească Ceaușeștilor acțiunea de demolare. Au pierit atunci bijuterii ale epocii medievale, nu numai construcții, ci și extraordinara pictură interioară, acele ansambluri care îi dăduseră marelui Nicolae Iorga ideea de a defini Principatele Române și prin sintagma ”Byzance après Byzance”, ca o marcă a continuității moștenirii constantinopolitane în spațiul carpato-dunărean, după cucerirea marelui oraș imperial de pe Bosfor de către otomani.
Au pierit (sau au fost furate) icoane de mare preț, candele, cărți rare, mobilier sculptat artistic. Distrugerile n-au însemnat numai dărâmarea zidurilor. Cine ar putea cuantifica durerea din suflet și disperarea enoriașilor, a istoricilor adevărați, a tuturor celor interesați de trecutul și cultura neamului românesc?
Războiul împotriva bisericilor este, în opinia noastră, o împletire satanică a ateismului ”de partid” cu o ură demențială împotriva Bisericii ca Templu al lui Dumnezeu. Este un cocktail care frizează, repetăm, nebunia și, credem, nu poate fi decât de sorginte diavolească.
Ceaușescu nu a fost niciodată un teoretician, un marxist de tip Georg Lukacs, de pildă; îndoctrinat în pușcărie, sub oblăduirea unui Dej, inteligent dar tot lipsit de cultură, ca și pupilul său (bun la toate – detalii AICI), formația lui teoretică într-ale comunismului a fost minimală. ”Nu există Dumnezeu!” era un cuvânt de ordine, nu rezultatul unui minim efort de cogitațiune materialist. Instructorul, superiorul de partid, i-au spus că nu există Dumnezeu.
Nu știm dacă ”ilegaliștii”, probabil cu excepția celor fugiți în Rusia, vor fi cunoscut grozăvia săvârșită din ordinul lui Stalin și sub supravegherea lui Molotov, prin dărâmarea acelei capodopere a ortodoxiei mondiale care a fost Catedrala Mântuitorului, pe locul căreia fostul seminarist plănuia să se ridice un gigantic Templu al Comunismului, surmontat de o fantastic de mare statuie a lui Lenin. (Că, după dărâmare, care a implicat mijloace tehnice, mână de lucru și cheltuieli enorme, a rămas o groapă cu apă bâhlită, rai al broaștelor, e o altă poveste. După prăbușirea regimului comunist, catedrala a fost reconstruită dar amintirea sacrilegiului a rămas. Mrejkovski a explicat rădăcinile și esența ofensivei comunismului contra religiei prin pretenția marxismului ateu de a se substitui credinței în Dumnezeu, de a deveni el însuși religie. Atacul lui Stalin nu rămâne cu mai puțin blasfemiator; nu irațional – în sensul rațiunii lui –, ci blasfemiator, deci diavolesc).
Considerăm că regretatul părinte Galeriu explică incomparabil mai bine decât am putut face noi implicațiile și rezultatele profanărilor:
”Rana adâncă e în suflet. Prin demolarea bisericilor a fost rănit un popor în sufletul lui, în adânc. Biserica, locașul sfânt, este simbolul Trupului lui Hristos. (…) A lovi într-o biserică înseamnă a lovi în Casa Părintelui Ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui neam sfințit în Duhul Sfânt. (…) A lovi într-un asemenea locaș înseamnă a lovi în cel mai sfânt loc al ființei neamului, înseamnă a lovi în puterile lui spiritual, în credința care este stâncă de rezistență, în nădejdea care-l înaripează, în iubirea divină care-i dă viață, care-i susține viața. (…)
În biserică, credinciosul se simte acasă. (…) Simte radiind în Duhul Sfânt, dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, dreptate, credință, bunătate, înfrânare, simte unitatea lăuntrică, echilibrul. Se simte regenerat ori de câte ori ia parte la Sfânta Liturghie.
Iată cum mărturisește un învățat contemporan, Francois Jakob (laureat al Premiului Nobel – n. red.): ‹Este o cerință a spiritului să aibă o viziune coerentă și unificatoare despre lume. În lipsa acesteia, apar angoasele și schizofrenia›.
Așa s-a suferit atunci. Așa s-a manifestat durerea, de la protestele în scris sau strigăte la plâns în hohote sau plâns tainic al inimii… Cu ce conștiință sau lipsă de conștiință propăvăduiau pacea, se intitulau apostoli ai păcii și demolau cele mai pure locașuri ale păcii? Era mai adâncă setea de distrugere… Îi irita condiția fundamentală a Bisericii de a revela sensul suprem al existenței și forța ei mobilizatoare. Doreau și încercau să instituie în locul lui Dumnezeu idoli, chiar Turnul Babel. Ca motive erau invocate planuri de sistematizare. Dar la Atena privești cu uimire o bisericuță de-o șchioapă, o bijuterie, străjuită de un bloc imens ca și cum o aripă ocrotitoare veghează deasupra-i.
Și, iarăși, te mai întrebi: oare simțeau ei că loveau în sufletele semenilor lor, în valorile cele mai înalte, în tradițiile și istoria unui popor? (…) Nu ajungeau până la urechile lor nici lacrimile, nici blestemele. Erau inconștienți, căci unelteau, o dată cu demolarea locașurilor sfinte, demolarea conștiințelor, a neamului, demolarea istoriei, a rădăcinilor. (…) Păstra în cabinetul său chipul lui Mihai Viteazul și demola în același timp biserica unde acesta se rugase în genunchi Sfântului Nicolae ca să-l izbăvească de osânda morții…”. (Am extras citatul din prefeța la meritoria lucrare ”Bisericile osândite de Ceaușescu, București 1977-1989”, alcătuită de un grup de arhitecți: Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, apărută la Editura Anastasia, București 1955).
Rămâne deschisă problema motivației reale a înverșunării Ceaușeștilor împotriva lăcașurilor de cult; în ce ne privește, credem cu tărie că este o lucrare a Satanei prin intermediul unor instrumente umane posedate. Argumentul ‹sistematizării› este fals fiindcă au căzut pradă buldozerului și biserici care nu intrau în perimetrul strict al viitoarei Case a Poporului. Una este Biserica Enei, în imediata apropiere a blocului ‹Dunărea›, lângă Universitate și Institutul de Arhitectură ‹Ion Mincu›, alta este Biserica Sf. Spiridon Vechi de lângă blocul ‹Gioconda›”.
