Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: ”Nu a ierta este greu, ci a obține iertarea. Și nu printr-o frază stearpă și dată de uzura convențională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului printr-o umilință nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevǎratǎ”

Viitorul părinte și opozant Gheorghe Calciu-Dumitreasa (23 noiembrie 1925-21 noiembrie 2006) a fost condamnat, din postura de victimă nevinovată, la 21 de ani de închisoare politică sub regimul comunist. A trecut prin reeducarea violentă de la Pitești și Gherla, fiind torturat și bătut până a acceptat colaborarea cu reeducații lui Țurcanu (coordonați de Securitate). A se reține că inițial a fost o victimă. 

De asemenea, e corect să punctăm faptul că Gheorghe Calciu a colaborat numai informativ cu grupul Țurcanu, dar NU a bătut și NU a torturat fizic pe nimeni niciodată, refuzând constant asta, deși atitudinea sa va fi comportat o serie de riscuri. De asemenea, în ‘52, când reeducarea a fost oprită (nu e o coincidență că, pe fundal, gruparea Anei Pauker se prăbușea), Calciu s-a numărat printre primii deținuți reeducați care s-au căit în mod autentic, dezvăluind chiar la viitorul proces, fără pic de teamă, odioasa partitură securistică din spatele așa-numitului Experiment Pitești. Da, după ani de zeghe, aflându-se din nou în boxa acuzaților, Calciu i-a indicat pe adevărații organizatori și criminali ai Experimentului Pitești: cei din conducerea Securității și a Ministerului de Interne (Alexandru Nicolschi, colonelul Teodor Sepeanu și alții, sforile ducând, firește, și la vârful CC). Asta cu toate că atitudinea sa demnă și profund anticomunistă risca să-l trimită în fața plutonului de execuție (fiind o adevărată minune că l-a evitat, cum de altfel e o minune că a supraviețuit gratiilor). 

Drept pedeapsă, vor urma ani grei de zeghe în Casimca Jilavei și la Aiud. Casimca era o temniță săpată în zidul Fortului 13 și compartimentată în câteva celule claustrofobe unde funcționa cel mai criminal regim de exterminare. Acolo au fost aruncați protagoniștii proceselor Piteștiului, sortiți supliciilor și morții în chinuri. Într-un anumit sens, Casimca Jilavei a reprezentat o cutie neagră a ceea ce de regulă numim ”Experimentul Pitești”. O parte dintre osândiți vor pieri în urma unor agonii îngrozitoare (detalii AICI). La Casimcă, unde i-a avut colegi de celulă pe Constantin Oprișan, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor, Gheorghe Calciu s-a remarcat ca un veritabil salvator de vieți (fapt confirmat de regretatul Marcel Petrișor). Bolnav de tuborculoză în ultimul stadiu (lăsat fără asistență medicală, tocmai pentru a-i molipsi și pe ceilalți), Oprișan (unul dintre cei mai torturați ”piteșteni”) se va stânge în Casimcă, fiind îngrijit până în ultima clipă de camarazii de suferință. Disperat, la un moment dat, Calciu și-a tăiat venele, a scurs sânge în gamelă și i-a dat lui Oprișan să bea limfa lui, întrucât pierduse mult sânge. 

Ulterior, Calciu va trece prin reeducarea de la Aiud (la fel de mutilatorie pentru suflete ca reeducarea de la Pitești), după eliberare, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în condiții grele și umilitoare. 

Apoi va urma Filologia și Teologia, apucând calea preoției. Devine și profesor al Seminarului Teologic Ortodox din București. La cutremurul din 4 martie 1977, o aripă a internatului Seminarului s-a prăbușit. Părintele Calciu va fi singurul profesor care va lucra cu mâinile goale alături de studenți, toată noaptea, încercând să-i salveze de sub dărâmături pe tinerii prinși sub moloz. 

În 1978, în Postul Sfintelor Paști, părintele Calciu ține 7 prelegeri – ”Șapte cuvinte pentru tineri” –, luând atitudine împotriva demolării Bisericii Enei din București. Va primi numeroase telefoane de amenințare în spatele cărora se află Securitatea. Previzibil, e arestat în 1979, e judecat în cadrul unui proces-mascaradă și e condamnat la 10 ani de închisoare. Evident, i se confiscă bruma de avere – soția și copilul rămân până și fără frigider, aragaz și alte lucruri de strictă necesitate. 

E momentul în care în Exil încep protestele pentru eliberarea părintelui Calciu – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu și alte voci sonore. Inițial, Calciu a fost internat forțat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, ulterior fiind transferat la Aiud, unde e băgat în celulă cu infractori de drept comun, inclusiv cu criminali. A fost bătut de torționari, a suferit de foame și de frig la fel ca în tenebroșii ani ‘50.  

Va fi eliberat la 5 august 1984, după 5 ani și jumătate de detenție, ca urmare a presiunilor internaționale din partea unor lideri ai lumii libere între care s-au remarcat Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Papa Ioan Paul al II-lea.

Contrar voinței sale (așa se întâmplase și în cazul lui Paul Goma), Calciu este obligat, în 1985, să părăsească țara împreună cu familia. Se stabilește în Cleveland, SUA. Pentru a-și asigura traiul, lucrează în construcții ca muncitor necalificat. În ‘89 se va muta la Washington, prluând parohia românească ”Sfânta Cruce”. De notat că părintele Calciu a continuat să muncească în construcții până când a putut să-și cumpere o casă situată la aproximativ 20-30 kilometri de biserica parohială. Va continua din Exil lupta împotriva comunismului din România. 

A fost primit la Casa Albă de doi președinți – Ronald Reagan și George W. Bush.    

În 2006 a întemeiat o nouă biserică pentru românii din zona Washington – Biserica Sf. Andrei. 

Bolnav de un cancer al pancreasului, s-a operat la Spitalul Militar din București. Avea să se plece la Domnul în ziua de 21 noiembrie 2006. Moartea i-a survenit în SUA. Conform dorinței sale, este înmormântat în România, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă (județul Neamț).  

Teregoveanul Dan Nicolae-Nicorescu (cercetător neobosit al partizanilor bănățeni) prezintă, pe Facebook, un comentariu sugestiv al părintelui Calciu despre iertare: 

”Nu trageți prea tare la juguri îndepărtate. Bucurați-vă mai mult unul de altul, grăbiți-vă, rugându-L pe Dumnezeu să vă binecuvânteze cu naştere de prunci, dați vieții ceea ce este al ei și lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

Încercați să fiți fericiți împreună, căci viața este un strigoi, ceea ce este real ține numai de Dumnezeu și de prezența Lui în lume. Anii trec repede, veți îmbătrâni curând și măcar sufletește încercați să vă mențineți tineri.

Vă spun un cuvânt de folos care vi se potrivește: Viața în comun (în mânăstire și familie) este dură. Trebuie să știi să te faci iertat. Auziți, sǎ te faci iertat. Nu a ierta este greu, ci a obține iertarea. Și nu printr-o frază stearpă și dată de uzura convențională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului printr-o umilință nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit (sau l-ai făcut să te rănească, printr-un joc perfid al inteligenței tale), cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevǎratǎ”.