EXCLUSIV. Cu moartea pre moarte călcând. Necunoscuta istorie a partizanilor din Gruparea ”Arnota”. De la originile bucureștene la jertfele din munți și gropile comune. Cum au fost asasinații liderii grupării

Gheorghe Piele zis ”Ghiță” (cu nume fals ”Ion Petrescu” și nume conspirativ ”Stejarul”) s-a născut la 10 aprilie 1906 în comuna Hodișel, județul Bihor, în familia lui Tănase și a Mariei, țărani săraci. De profesie zidar, în 1940, la 34 de ani, devine membru al Mișcării Legionare, activând în cadrul Corpului Muncitoresc Legionar. În 1941 e condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru participare la Rebeliune. Nici în dosarele Siguranței antonesciene și nici în cele ale Securității nu există dovezi sau indicii că Gheorghe Piele ar fi comis crime în timpul Rebeliunii. Legionar asumat la București, la centru, ocupând poziții vizibile, a fost arestat și condamnat pentru participare la insurecție, în același mod în care, arestați și condamnați au fost numeroși legionari din marile orașe care nu s-au prezentat la locurile de muncă în zilele Rebeliunii, acest fapt fiind considerat o dovadă a participării lor.

În 1941, după condamnare, Piele e trimis la Penitenciarul Aiud unde se află mulți alți verzi condamnați în contextul Rebeliunii, printre care o serie de căpetenii. Acolo își continuă activitatea în cuibul ”Ștefan Zăvoianu”, refuzând orice formă de compromis cu administrația, atât înainte cât și după 23 august. În septembrie 1946, după cinci ani de pușcărie, Piele pune la cale o diversiune în urma căreia reușește să evadeze, ulterior ascunzându-se în București. 

În primăvara lui 1947, reia contactul cu o serie de foști deținuți legionari de la Aiud. Inițial stabilește legătura cu Ion Martin, în locuința acestuia reîntâlnindu-l pe Ion Oprițescu, tot acolo cunoscându-i pe cizmarii Gheorghe Bratu și Ispas. Prin intermediul lui Martin și Oprițescu, Ghiță Piele va relua legătura cu mai mulți foști aiudeni, printre aceștia numărându-se Nae Gheorghe (croitor), Nicolae Anghel (cizmar) și Ghelbejeanu (cizmari). În cadrul întâlnirilor se decide reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar – Oprițescu urmează să coordoneze acțiunea. Totodată se fac noi cuiburi (de câte 3-4 persoane) aflate sub conducerea lui Ștefan Cetățeanu, Traian Savu, Constantin Cazacu și Ion Tudose (cu toții vor fi arestați în primăvara-vara lui 1949). Oprițescu devine adjunctul lui Piele și casierul tuturor acestor cuiburi – strânge cotizațiile săptămânale și lunare, banii fiind destinați asigurării activității clandestine și ajutorării familiilor legionarilor aflați în spatele gratiilor. De regulă, în cuiburi, cotizațiile variau între 100-150 lei per lună (în unele perioade au fost și de numai 80 lei per lună). 

Ion Oprițescu zis ”Iancu” (având numele conspirativ ”Gorun”) s-a născut la 20 martie 1914 în comuna Crainici, județul Mehedinți, în familia lui Vasile și a Paraschivei. Țăran sărac cu 4 clase primare, tânărul s-a stabilit la București unde a muncit ca lustragiu. La fel ca Ghiță Piele, a devenit membru al Mișcării Legionare în 1940, pe când avea 26 de ani, activând în cadrul Corpului Muncitoresc Legionar. Și Oprițescu a participat la Rebeliune, la 5 mai 1941 fiind condamnat la muncă silnică pe viață pentru ”insurecție armată”. Nici în dosarele lui nu există dovezi / indicii că ar fi comis crime în ianuarie 1941 sau oricând altcândva. A fost transferat la Penitenciarul Aiud, apoi la Penitenciarul Suceava, de unde a fost eliberat în 1944 (așadar, după numai 3 ani de închisoare, fapt ce spune multe despre condamnarea sa inițială). 

Revenit la București, muncește din nou ca lustragiu, iar în 1945 stabilește o legătură cu legionarii Taban și Șontea, cel din urmă ajutându-l să-și procure acte. În același ani, cei doi sunt arestați de Siguranța comunistă, fapt care-l face pe Oprițescu să părăsească în grabă Bucureștiul, ascunzându-se pe la rudele din comuna de baștină, Crainici, până în 1946, când, urmărit de jandarmi, revine în Capitală și își reia munca de lustragiu, trăind într-o permanentă semi-clandestinitate. În primăvara lui ‘47, așa cum am văzut, se reîntâlnește în casa lui Ion Martin cu Ghiță Piele, ulterior devine adjunctul acestuia, șef de cuib și casier al grupării, reluând contactul cu mai mulți foști deținuți de la Aiud în vederea resuscitării Corpului Muncitoresc. 

Ion Martin zis ”Crețu” sau ”Roșcovanu” (uneori securiștii ortografiază ”Boscovanu”)  s-a născut la 19 februarie 1907 în comuna Buești, județul Ialomița, în familia lui Nicolae și a Ecaterinei, țărani săraci. Având 3 clase primare, de profesie lemnar carosier, Martin se stabilește la București, aderând la Mișcarea Legionară (ia parte la ședințe și plătește cotizații) tot în 1940, la fel ca Piele și Oprițescu, ulterior activând pe linia Corpului Muncitoresc. Începând cu 1946 se va afla în strânse legături cu Piele, pe atunci recent evadat de la Aiud, ajutându-l și găzduindu-l în repetate rânduri. În 1947, la propunerea lui Piele, Martin a contribuit cu bani pentru ajutorarea legionarilor din închisori și a familiilor acestora, iar în ianuarie sau februarie 1948 s-a încadrat în cuibul condus de Oprițescu, participând la ședințe și plătind cotizații (100-150 lei per lună) împreună cu Gică Croitoru și Gheorghe Bratu. 

În iunie 1948, Piele și Oprițescu au o serie de întâlniri cu diverși camarazi, cei mai mulți fiind încadrați în Corpul Muncitoresc. Întotdeauna poartă pistoale încărcate în buzunare – sunt pregătiți să riposteze indiferent de situație. Întrevederile au loc în mod conspirativ, aplicându-se o sumedenie de cutume ale vieții în clandestinitate, fiind organizate în locuințe provizorii, în case abandonate, în zone puțin umblate și în locații de la marginea Bucureștiului. Bunăoară, la capătul liniei tramvaiului 7, în pădurea Pantelimon (în dosare apare și sintagma ”în gropile de la marginea Pantelimonului”, cu referire la aceeași locație), într-o duminică după prânz. Sau undeva ”în dosul Crematoriului”, în ”Valea Plângerii”. În toamna lui ‘48, întâlniri discrete vor avea loc și pe Șoseaua Kiseleff, chiar în apropierea statuii eroului sovietic, unde tandemul Piele-Oprițescu ia legătura cu o serie de muncitori legionari din fabricile bucureștene. În aceeași toamnă, întâlniri au avut loc și în apropierea postului de pompieri ”Cometa”, duminicile, dar și prin fața Gării de Est. Ion ”Nelu” Jijie a avut unele întâlniri în Cimitirul Bellu (una e documentată în primăvara lui 1949). Dintr-un proces-verbal de anchetă (datat 14 iunie 1949), care prezintă declarațiile lui Mircea Măzăreanu (student la Politehnică arestat în Lotul ”Arnota”). aflăm cum se întâlneau studenții legionari în primele luni ale anului 1949, când măsurile de siguranță fuseseră ridicate la cel mai înalt grad, având în vedere valurile de arestări: 

”În ultimul timp șeful Politehnicii era Nicolae Bărbulescu. Eu aveam legătură superioară direct cu el. Mă întâlneam la capătul lui 24 și 12 sau la intrarea B-dului Cuza cu Șos. Basarab. Ca punct de regăsire era Șos. Viitor la ora 8 seara, a doua zi și următoarele, când urma să vină el sau cineva care să ne cunoască. Dacă lipseam eu, mă înlocuia Constantin Vasiliu. Întâlnirile erau regulat marțea, în punctele specificate mai sus, iar punctul de regăsire (supapa) se folosea miercurea și zilele următoare. În genere se discuta dacă a mai căzut cineva (se referă la arestări – n. aut.) și care este situația internațională; se fixa întâlnirea viitoare”. 

La 20 iulie 1948, Ghiță Piele se întâlnește cu profesorul Ilie Niculescu, doctor în științe economice. recent eliberat de la Penitenciarul Aiud (arestat la 21 ianuarie 1941, fusese condamnat la 10 ani de închisoare pentru participare la Rebeliune – nici în dosarele lui nu există dovezi / indicii că ar fi comis crime în 1941 sau oricând altcândva). Niculescu îl informează că e din nou urmărit de autorități în vederea arestării. În primăvara-vara lui 1948 au loc valuri de arestări staliniste, în principal fiind vizați legionarii. Auzind că securiștii se aflau pe urmele profesorului, Piele îi pune la dispoziție locuința sa din acea perioadă, unde Niculescu se adăpostește și primește o serie de vizitatori, printre care frații Gheorghe și Ion ”Nelu” Jijie, cel din urmă fiind șeful studenților legionari din București.   

În noiembrie 1948, Ghiță Piele, Ion Oprițescu și Dan Anghel îl păzesc cu pistoale în buzunare pe Ilie Niculescu în timp ce acesta se întâlnește cu Nicolae Dobrin undeva pe Bulevardul Ferdinand, la întrevedere fiind prezenți și frații Jijie. Nicolae îi informează despre arestarea fratelui său – Alexandru Dobrin – în zona Timișoarei, când încerca să treacă un lot de legionari peste graniță cu scopul de a-i ajuta să se sustragă arestării.   

În decembrie 1948, într-o locuință provizorie folosită de Ghiță Piele are loc o întâlnire între doi curieri / emisari trimiși de Comandamentul Legionar din exterior – Luca Damaschin, respectiv Ion Păunescu – și Ilie Niculescu, frații Jijie, Șerban Secu, Puiu Florescu și alții. După întrevedere, lucrurile se precipită cu cea mai mare rapiditate – peste numai câteva zile, Damaschin și Păunescu sunt capturați de Securitate, în acele zile fiind arestați și alți camarazi. Căutat de autorități, Ghiță Piele reușește să fugă în ultimul moment din locuință, în noaptea de 24 decembrie (noaptea de Ajun). Cu toții sunt vizați de arestări. 

În condițiile în care profesorul Ilie Niculescu urma să vină a doua zi pe seară, de Crăciun, la locuința lui Piele, care acum nu mai era sigură, fiind supravegheată de securiști, acesta din urmă ia legătura cu Ion Oprițescu și Dan Anghel, toți trei deplasându-se în grabă, la primele ore ale dimineții, către locuința fraților Jijie și a părinților acestora (situată în Strada Maica Domnului) pentru ca prin intermediul lui Nelu să poată ajunge la Niculescu, a cărui ultimă locație nu o cunoșteau (normele de conspirativitate impuneau ca unele adrese / locații să fie știute doar de 1-2 membri pentru ca arestarea unora să nu ducă la arestarea tuturor). 

Ajunși în apropierea adresei fraților Jijie, așteptându-se la ce e mai rău, cei trei hotărăsc că dacă se va întâmpla ceva imprevizibil acolo, ceva care să-i forțeze să fugă și să se despartă, să se reîntâlnească la ora 17.00 în cursul aceleiași zile, undeva în apropierea postului de pompieri ”Cometa” (locație-”supapă” folosită și în trecut pentru situații similare). În timp ce Piele și Anghel intră în clădirea în care locuia familia Jijie, sperând că-i vor găsi pe frați, Oprițescu rămâne de pază la o oarecare distanță. Dar securiștii îi așteaptă în interiorul clădirii (părinții lui Nelu și Gheorghe vor fi arestați). Somați să se predea, Piele și Anghel scot pistoalele și trag mai multe focuri, încercând să scape din capcană. Cu greu, Piele reușește să se facă nevăzut, dar Anghel (înarmat cu două pistoale) cade arestat.Oprițescu aude împușcăturile și fuge fără a întâmpina probleme. La ora 17.00 se va duce la ”Cometa”, însă Piele și Anghel nu-și vor face apariția. Într-un proces-verbal de anchetă (datat 22 iunie 1949, P 075229 vol.1), Oprițescu va relata următoarele: 

”Ducându-mă acolo (la postul de pompieri ‹Cometa› – n. aut.), nu au venit nici Piele și nici Dan Anghel, dar m-am întâlnit cu Nelu Gigi (Ion ‹Nelu› Jijie, care izbutise să se sustragă arestărilor – n. aut.) și i-am spus situația că dr. Niculescu trebuie să vină la Gică (se referă la Gheorghe ”Ghiță” Piele – n. aut.) la masă la ora 6.30-7.00 și am hotărât să facem pază că dacă vine să-l oprim; eu m-am fixat la stația de tramvai și Nelu la Academie, în gang. Am stat până la ora 7.40 și nu a venit; atunci am zis că nu mai vine și am plecat.

După aceea, a doua zi, m-am dus la Dan Anghel acasă să văd dacă a venit și-mi spune nevastă-sa că nu a mai venit, atunci am crezut că au căzut amândoi, dar după vreo două săptămâni m-am întâlnit din nou cu Ghiță Piele și mi-a spus că Dan a căzut, dar nu știa precis că a căzut și dr. Niculescu”.

Deja arestat la acel moment, profesorul Ilie Niculescu va executa, din nou, ani grei de pușcărie politică. În 1960 încă se afla la Penitenciarul Aiud, ulterior acceptând formal reeducarea la fel ca alte căpetenii legionare. 

O notă din dosarul P 075229 vol. 1 (”Piele Gheorghe și alții”) relatează ce a făcut Piele după schimbul de focuri cu securiștii consumat în ziua de Crăciun a anului 1948: ”Din discuția avută cu Gheorghe Piele rezultă că în ziua de 27 decembrie 1948 a părăsit Bucureștiul cu direcția Bihor, stând timp de 9 zile în pădurea Cucuriș. În ziua de 5 ianuarie 1949 vine în București, stabilindu-se la Ion Martin în Str. Împăratul Traian nr. 115, unde îl găsește pe Oprițoiu, cu care locuiește împreună”.

Având în vedere valurile de arestări (cu toții sunt vânați de Securitate, mulți cunoscuți ajungând deja în spatele gratiilor), la începutul lui ianuarie 1949, când îl reîntâlnește pe Piele în locuința lui Ion Martin, Oprițescu îi propune un proiect pe care îl mai discutaseră și în noiembrie 1948, inclusiv în prezența profesorului Niculescu și a lui Nelu Jijie: ”Atunci, după aceste întâmplări, am vorbit cu Piele să plecăm în munți că (altfel) cădem toți și a fost și el de părere. Această părere i-am spus-o și lui Nelu (se referă la Ion Jijie – n. aut.), dar el nu prea m-a aprobat”. (proces-verbal de anchetă datat 22 iunie 1949) Probabil că susținerea lui Ion Oprițescu – cum că Nelu Jijie nu l-ar fi aprobat – a fost făcută doar pentru a încerca, la disperare, să-l țină pe acesta departe de Gruparea ”Arnota”, în condițiile în care, la momentul acestei declarații, Nelu nu fusese încă arestat. 

În noiembrie 1948, înțelegând prea bine, pe fundalul marilor valuri de arestări, că lațul Securității se strângea de la o zi la alta, Ghiță Piele le dăduse dispoziții lui Popescu Constantin zis ”Sergiu” (din Călui-Romanați) și lui Mișu Morănescu (din Piatra Olt), ambii legionari, să plece în recunoaștere și să aleagă un loc favorabil pentru stabilirea unei tabere de partizani în munții din județul Vâlcea. În lumina noilor evenimente, acest plan e repus pe tapet la începutul lui ianuarie ‘49, când ”Sergiu” și Morănescu primesc noi dispoziții de la Piele și Oprițescu. Până la urmă, vor fi aleși Munții Căpățânii, pentru accesibilitatea dificilă și pentru numeroasele locuri care permiteau organizarea de ambuscade și încropirea de ascunzători / adăposturi eficiente (inclusiv grote, peșteri). Piele, Oprițescu și ceilalți vor viza punctul numit ”Hoaga Molinului”, aflat nu foarte departe de bătrâna Mânăstire Arnota, ctitorie a lui Matei Basarab, situată la o altitudine de aproximativ 1000 de metri. 

Stabilindu-se coordonatele minimale, la 27 februarie 1949 pleacă din București primul lot condus de Oprițescu, din acesta făcând parte Petre Bănică, Ștefan Fufa, Oprea Peiciu, Nicu Constantin zis ”Briceag”, Ion Pavel și Ștefan Cetățeanu (cu toții muncitori legionari, inițiativa grupării venind din această zonă). Potrivit înțelegerii, după o săptămână, Ghiță Piele urma să vină și el, conducând un alt lot. Pentru a nu ieși în evidență, cei șapte au călătorit pe cont propriu sau câte doi cu trenul până la Piatra Olt, unde îi așteptau Sergiu Popescu și Mișu Sergiu, care au luat trenul cu restul, la Drăgășani urcând și Marinovici. Au coborât cu toții la Băbeni, iar fiindcă trenul de care aveau nevoie ajungea abia a doua zi, au plecat pe jos aproximativ 12 kilometri, până au trecut de satul Frâncești, au găsit un loc retras și s-au culcat în câmp. Dimineața s-au dus în cea mai apropiată gară (Gemeni) și au luat trenul în direcția Râmnicu Vâlcea, totodată despărțindu-se de Sergiu Popescu și Mișu Sergiu, care veniseră până aici pentru a stabili un contact fizic cu luptătorii grupării (cei doi se vor implica în aprovizionarea și înarmarea acestora). 

Într-un proces-verbal de anchetă, Ion Oprițescu va relata următoarele: ”Când am ajuns la Arnota, nu cunoșteam pe nimeni și nici locurile și ne întreabă un călugăr dacă mergeam la M-rea Arnota și am spus că da și ne-a arătat drumul. Am ajuns la mănăstire când se făcea seară. Călugării ne-au primit, ne-au dat să mâncăm și ne-am culcat. Când ne-a întrebat că cine suntem, am spus că am venit să vizităm. Dimineață la ora 7 am plecat tot pe drumul mânăstirii și la o cotitură am intrat în pădure, unde am mers până seara și am găsit un loc și ne-am pregătit cu frunze să putem dormi”. 

Declarația de mai sus e, de fapt, o încercare de ascundere. Trecut printr-o anchetă brutală, Oprițescu depune eforturi pentru a trece sub tăcere contactele pe care el și luptătorii săi le aveau la Mânăstirea Arnota, în orașul Râmnicu Vâlcea (mai ales pe linie legionară) și împrejurimi, făcând tot posibilul ca susținătorii să nu fie arestați de Securitate. Însă legăturile vor începe să iasă la iveală. De exemplu, anchetatorii îi smulg partizanului Ștefan Cetățeanu următoarea declarație despre seara de 29 februarie 1949, când grupul a ajuns la Mânăstirea Arnota, unde a rămas peste noapte: ”Oprițoiu (Ion Oprițescu, dar deseori securiștii îl ortografiază și ”Oprițescu” - n. aut.) ne-a dat instrucțiuni să sărim pe geamul de la closetul mânăstirii care dă în pădure, aceasta în cazul în care în timpul nopții jandarmii din comuna Bistrița vor vizita mânăstirea, după cum aflase de la starețul mânăstirii”. 

Membru al primului grup de partizani retras în Munții Căpățânii, Ștefan Cetățeanu s-a născut la 2 octombrie 1911, la Craiova, în familia lui Mihai și a Eleonorei. Absolvent al Școlii de Agricultură Gr. 1 Lugoj și al Școlii Elementare Comerciale ”Gheorghe Chițu” din Craiova, Ștefan se stabilește la București, își întemeiază o familie (are un copil) și devine funcționar la telefoane. Aderă la Mișcarea Legionară în 1940, activând în cuibul ”Tudor Vladimirescu” de la STB, iar în 1941 e arestat și judecat de Curtea Marțială București, fiind condamnat la 5 ani de închisoare pentru lipsă de la serviciu în zilele Rebeliunii (la fel ca la ceilalți, în dosare nu există dovezi / indicii că ar fi comis crime, iar participarea la insurecție e ”probată” doar prin lipsa lui de la locul de muncă). A executat doar 2 luni și a fost pus în libertate. În octombrie 1948, Cetățeanu ia legătura cu Ghiță Piele și Ion Oprițescu (se va întâlni lunar cu cel din urmă). Pe la sfârșitul lui ianuarie 1949, Piele îi propune să plece în munți, iar în seara zilei de 25 februarie primește instrucțiunile de plecare de la Oprițescu – totodată, acesta îi atrage atenția că dacă are armament să-l ia cu el. 

Noaptea de 30 februarie e prima pe care Ion Oprițescu și ai săi o petrec pe munte în zona ”Hoaga Molinului”. Vor alege un perimetru greu accesibil, plin de stânci și grohotișuri, unde își amplasează ascunzători în grote și sub stânci, folosind crăci și frunze moarte. E iarnă, e încă frig și pădurea e desfrunzită. În această primă noapte, Oprițescu dă grupului denumirea de ”Grupul Arnota”, luptătorii stabilindu-și nume conspirative. Se hotărăsc o serie de parole în funcție de diversele întâlniri – bunăoară, la ”Vulturul” se răspunde cu ”Zboară”, iar la ”Pasărea” cu ”Ciripește”. 

La fel ca cei mai mulți lideri de partizani, Oprițescu speră în izbucnirea unui nou mare război, de data aceasta între anglo-americani și URSS, în cursul căruia partizanii să lupte în spatele liniilor inamice, cauzând sabotaje, organizând ambuscade și cauzând haos, totodată strângând informații pentru uzul vesticilor. Potrivit declarațiilor din dosarele grupării, Oprițescu și-a anunțat oamenii că, atunci când va veni vremea (se referea la un context internațional favorabil), îi va învăța cum să arunce un pod în aer sau o line de cale ferată, cum să taie firele de telefon care fac legături între comandamente militare și trupe, sau cum pot provoca întârzierea deplasărilor de trupe dintr-un loc în altul. În lipsa unui context extern favorabil (izbucnirea războiului care ar fi facilitat posibilitate eliberării României de sub ocupația URSS), Gruparea ”Arnota” a stabilit să ocupe doar poziții strict defensive, rațiunea principală a retragerii în munți fiind aceea de a se sustrage arestărilor.  Oprițescu ținea ședințe săptămânale, de regulă duminicile, menite să ridice moralul luptătorilor, tot el îndemnându-i, în permanență, să nu se predea vii în mâinile autorităților. 

Conform înțelegerii inițiale, în prima duminică de după instalarea taberei de la Hoaga Molinului, Ghiță Piele îi aduce în Munții Căpățânii pe Nicolae Anghel, Gheorghe Popescu și Gheorghe Ghelbezeanu (și aceștia veniți de la București, fiind vizați de arestări). Tot atunci îi înmânează lui Oprițescu un pistol și 6 grenade pe care le primise de la Nelu Jijie. Însă numărul luptătorilor nu crește cu prilejul acestui episod – vin doi, pleacă doi, la rându-i, Ghiță revenind la București. Oprițescu va relata: ”Sâmbătă eu am plecat cu Peiciu la Piatra Olt să-l aștept pe Ghiță, că așa ne înțelesesem, că următoarea duminică vine el și eu trebuie să vin să-l primesc. A venit cu trei oameni: Anghel Nicolae, Popescu Gheorghe și Ghelbezeanu, care s-a întors înapoi, căci a spus că nu mai poate merge, că-l doare apendicita, că făcuse operație de curând. Tot în ziua aceia a plecat și Peiciu Oprea, fără să spună la nimeni nimic”. 

Revenit în Capitală, unde se ocupă de strângerea sumelor de bani (cotizațiile) necesare alimentării, înarmării și echipării Grupării ”Arnota”, Ghiță Piele ia legătura cu Nelu Jijie, care se ascundea la diverși oameni de încredere, și cu Paul Marinescu, punând în discuție diverse posibilități vizând susținerea celor plecați pe munte. Nelu i-a susținut cu tot ce a putut pe partizani. De asemenea, Piele va încerca să dea de urma lui Sami Mureșan (numele conspirativ al lui Șerban Secu) prin intermediul căruia spera să reia legăturile cu organizațiile legionare din Transilvania, totodată resuscitând Regionala Muntenia. Asumându-și riscuri majore, va pleca în Ardeal, unde, prin intermediul lui Augustin Crișan ia legătura cu partizanul Leon Șușman, rămânând 3-4 zile cu grupul acestuia în pădurea Lopadia. Nici el, nici alții nu vor reuși să-l găsească pe Șerban Secu, acesta fiind deja arestat. 

Piele și Nelu Jijie au continuat, la București, pregătirile pentru trimiterea în munți a mai mulți luptători. Astfel, Piele ia  legătura cu Mircea Măzăreanu căruia îi face un instructaj și îi oferă parola de recunoaștere cu cei din munte (”Vulturul-Zboară”), îndrumându-l cum să ia contactul cu ei. De altfel, primul care l-a anunțat pe Măzăreanu de acest plan a fost Nicolae Bărbulescu (pe atunci șeful studenților legionari din Politehnică, urma să fie arestat curând), acesta comunicându-i, la 15 martie 1949, să-și anunțe oamenii și să-și procure echipament de munte. La 11 aprilie, lotul lui Mircea Măzăreanu – alcătuit din 5 studenți, dintre care 4 înarmați – va fi arestat de Securitate în Gara de Nord, chiar când se pregătea de plecare. În aceeași zi e arestat și Măzăreanu. Născut la 15 august 1926 în comuna Căiuți, județul Bacău, în familia lui Sava și a Mariei, student în anul al III-lea la Politehnică (specializarea Electromecanică), Mircea Măzăreanu era una dintre principalele legături ale Corpului Studențesc cu liderii Corpului Muncitoresc (inițiată de muncitori legionari, care au fost majoritari, din Gruparea ”Arnota” au făcut parte și câțiva studenți dintre care trei nu erau încadrați ca legionari). Măzăreanu devenise legionar în 1941. În caracterizarea făcută de securiști se punctează că, ”Paralel cu activitatea sa în cuib, face parte dintr-o echipă de informații condusă de Paul Marinescu, în cadrul căreia are indicativul 37, 4”, activitatea principală a lui Măzăreanu fiind aceea de a culege și raporta mai departe numere de mașini sovietice. 

După vizita lui Ghiță Piele din Munții Căpățânii (acesta promițând să revină de Paște cu alți oameni, arme și alimente), Oprițescu va pleca să procure alimente prin regiunile Râmnicu Vâlcea, Drăgășani și Piatra Olt, unde Mihai Morănescu avea mai multe legături. Alimente au fost procurate și prin relațiile lui Anghel zis ”Biboacă”. Cotizațiile strânse la București s-au dovedit esențiale în condițiile în care, nefiind din părțile locului, partizanii aveau nevoie de timp pentru a-și alcătui rețele de susținători în zonele vizate. O serie de susținători au avut de la bun început, însă Oprițescu și ceilalți vor încerca pe cât posibil să-i protejeze. Totuși, banii proveniți din cotizații au jucat un rol foarte important. În achete, Oprițescu va declara următoarele: ”Când am plecat (din București) am avut 12.000 lei, din care am plătit trenul, am luat haine, rufărie, bocanci și toate ustensilele de care aveam nevoie. Când am plecat am luat alimente pentru 7 oameni pe timp de 2 săptămâni, pe urmă am coborât la R. Vâlcea și am cumpărat pâine, slănină, fasole și alte alimente de care aveam nevoie, o oală de tuci pe care am dat 900 lei. Ghiță când a venit a mai adus și el alimente. Deplasarea ne costa mai mult decât alimentele pe care putea să le aducă un om”.

Într-un raport datat 8 octombrie 1949 (dosarul P 075229 vol. 1 referitor la ”Piele Gheorghe și alții”) securiștii prezintă componența Grupării ”Arnota”: ”Grupul condus de Ion Oprițoiu (Ion Oprițescu - n. aut.) se compunea din 16 persoane care sosiseră astfel. La 1 martie (în realitate, 30 februarie –n. aut.) 7 persoane și anume: Ion Oprițoiu (Oprițescu - n. aut.), Cetățeanu Ștefan, Nicolae Constantin, Fufu Ștefan, Oprea Peiciu, Bănică Petre și Pavel Ion. La 5-6 martie au mai sosit încă doi și anume: Popescu Gheorghe zis Crovu și Anghel zis Angheluș și Biboacă, fugind odată cu sosirea acestora Oprea Peiciu. 

În luna aprilie 1949 au mai sosit încă 5 studenți de la București și anume: Brusture, Lili, Frunză, Adrian și altul – în total 5 studenți. 

În a doua jumătate a lunii aprilie au mai sosit 2 și anume învățătorul din Oteșani, Constantin Văduva zis Stanca și notarul din Oteșani, Nicolae Tărășescu. În ajun de sărbători a mai sosit un tânăr din jud. Vâlcea pe care l-au numit Furtună. În total, grupul condus de Oprițescu se compunea din 16 persoane”.

Cât privește armamentul organizației, în primă fază acesta a fost procurat de la București, fiecare membru aducând ce avea. Prin diverse contacte, Ghiță Piele și Oprițescu l-au suplimentat în permanență, procurând arme și muniții prin intermediul diverselor alte relații, contactate în special pe linie legionară. Cât a rămas în munți, Oprițescu a fost înarmat cu un pistol-mitralieră de fabricație germană, un pistol ”de buzunar” și o grenadă. Potrivit unui proces-verbal de anchetă (datat 23 iunie 1949), Oprițescu va declara: 

”Armamentul pe care l-am avut când am plecat din București a fost următorul: eu am avut 2 pistoale și Peiciu Oprea unul. Când a venit Piele Ghiță mi-a adus 5 grenade și încă un pistol. Notarul Tărășescu Nicolae mi-a dat 2 pistoale mitralieră, unul german cu 32 focuri și unul rusesc tot cu 32 focuri. 

Sergiu mi-a trimis și el un pistol mitralieră Orița, o armă Z.B. cu 25 cartușe și un pistol de 7,65. 

Tărășescu a mai venit și el cu un pistol Beretta, de la agenții de Securitate (prizonieri – n. aut.) am luat două pistoale, muniție mi-a adus tot Sergiu, 90 cartușe 9 lung și încă câteva pentru pistolul rusesc. Studenții mai veniseră și ei cu două pistoale – 7,65 și 9 lung. 

Eu aveam un pistol mitralieră german și o grenadă. Tărășescu Nicolae avea un pistol pe care îl luase de la agenți (se referă la aceiași prizonieri – n. aut.). Văduva la fel. Anghel Nicolae avea un pistol mitralieră Orița și Nicu Constantin avea pistolul mitralieră rusesc, un student avea pușca Z.B., Bănică avea un pistol 9 scurt, Cetățeanu avea un pistol 9 lung Steyr, Fufa Ștefan avea un pistol 7,65 cu 7 cartușe. Popescu Gheorghe avea un pistol 7,65 tot cu 7 cartușe pe care mi l-a dat mie când am plecat de acolo (din munți – n. aut.) și pe care mi l-a schimbat Sergiu cu cel pe care l-am avut la mine în ziua arestării.

Doi dintre studenți aveau și ei tot pistoale, unul 7,65, altul 9 lung. (…) Cel care venise de la Drăgășani în ajunul Paștelui avea și el un pistol Mauser. Pavel Ion avea unul de 7,65”. Rezumând, potrivit declarațiilor lui Oprițescu și a altor înscrisuri din dosare, partizanii aveau 10 pistoale de diferite calibre, 4 pistoale-mitralieră, 1 Z.B. și 7 grenade. 

Așadar, în pragul Paștelui din 1949 (care a căzut pe 24 aprilie), Gruparea ”Arnota” număra 16 partizani (după ce Oprea Peiciu plecase fără să anunțe pe nimeni, iar Ghelbezeanu se întorsese la București împreună cu Ghiță Piele, motivând că nu mai putea merge, fiind recent operat de apendicită). 

Deși le promisese că vor face Paștele împreună, Piele nu va mai ajunge niciodată în Munții Căpățânii și nici nu va putea să le trimită emisari. Asta pentru că Securitatea îl arestase la 12 aprilie 1949, în dosar consemnându-se că asupra sa fusese găsit ”un pistol încărcat cu glonț pe țeavă”. Intrat în focul anchetelor, Piele va încerca, la disperare, să-i protejeze pe cei rămași în libertate, în special pe Nelu Jijie. Punând în joc toate metodele specifice, securiștii i-au băgat turnători în celulă – unul dintre aceștia, Iliescu Paulian (probabil nume conspirativ) va raporta următoarele la 6 iunie 1948: 

”Chiar în seara aceasta, Ghiță Piele crezând că plec, mi-a spus să merg la soția sa, Elena, în spatele Academiei Comerciale și să întreb dacă a venit Nelu pe acolo. Dacă nu, să merg în Strada Maica Domnului la Jijie acasă și să întreb de urma lui Nelu, explicând de unde viu. Să mă uit la fereastră la semn și apoi să intru înăuntru. 

Sâmbătă seara să merg în fața farmaciei aceia din Șos. Mihai Bravu colț cu B-dul Pache și să aștept pe Nelu  sau Martin, dându-le biletul acela pe care mi l-a spus el să-l scriu.

La invalidul acela să nu mai merg, fiindcă ar târî prea multă lume după el, în caz că va fi prins. Acesta este raportul pe care îl dau”. 

La 21 iunie, același informator își continuă delațiunile: ”Piele m-a rugat că dacă ies să-i fac și lui un mare bine și Mișcării Legionare un serviciu, și să merg într-un anumit loc să transmit niște ordine de-ale sale pentru camarazii de afară. Eu i-am răspuns că voi căuta să duc la îndeplinire misiunea pe care mi-o va încredința. Apoi el m-a pus să jur și apoi mi-a spus următoarele: 

Când voi ieși, să merg în Strada Împăratul Traian nr. 115, la o casă nelocuită, care are un gard de lemn înalt de 2 metri și care are în curte un puț artezian. Să mă uit la puț și să văd dacă acolo este pusă într-un cui o cană de porțelan albă. Dacă cana este acolo să mă opresc lângă gard și să strig pe nea Ionică. Acesta se numește Ioan Martin, iar numele său conspirativ este Ioan Mare Crețu. Dacă cana lipsește din cui, să mă opresc mai departe de gard și să stau să aștept până va veni prin curte Ionică. Atunci să-l strig să vină la gard și să-i spun următoarele: 

1. Ghiță Piele a dat ordin ca toți camarazii să plece de acasă și mai ales să nu doarmă acasă. În special dumneata (Ioan Martin) să cauți să te întâlnești de urgență cu Nelu Jijie, președintele Corpului Studențesc, și să-i comunici că este bine să dispară, mai bine să se împuște decât să fie prins, fiindcă dacă cade Nelu se complică atât situația lui Ghiță Piele cât și a celorlalți. Șefii de grupe să înceteze orice activitate și să se dea la fund până la alte ordine.

2. Ghiță avertiza că fusese confruntat de securiști cu Cazacu (Constantin Cazacu – n. aut.) și că se teme că acesta va spune tot, inclusiv legăturile”. 

Aflați la Hoaga Molinului, luptătorii lui Ion Oprițescu nu știau nimic despre aceste arestări, dar le-au bănuit, având în vedere absența lui Piele și a emisarilor. La 23 aprilie, gruparea îi face prizonieri pe doi subofițeri de Securitate pe care îi dezarmează și îi duce în munți, fiind menținuți sub pază într-un alt loc decât cel în care e tabăra. După ce au fost judecați de un tribunal improvizat, al cărui președinte era Oprițescu, la 25 aprilie, în prima zi de Paște,  trei partizani i-au dus pe cei doi la marginea pădurii, pentru a le arăta drumul, și i-au eliberat. A se reține că eliberare securiștilor ar fi fost de neimaginat pentru alte grupări de rezistență armată din aceeași perioadă (alcătuite fie din simpli țărani fără culoare politică, fie din național-țărăniști), care au executat securiști și colaboraționiști fără să zăbovească prea mult pe gânduri. Cu toate acestea, iată că legionarii din Gruparea ”Arnota” le-au cruțat viețile, fără să-i bată și fără să-i supună vreunor umilințe, orișicare – faptul că episodul s-a consumat în perioada Paștelui a contat, cel mai probabil, în luarea acestei decizii ale cărei efecte nu se vor lăsa mult așteptate.

Conjunctura va fi relatată succint de Oprițescu, într-un proces-verbal de anchetă datat 22 iunie: ”Văzând că în ziua de 19 nu vine Piele, am bănuit că s-a întâmplat ceva și am trimis pe Anghel Nicolae la Drăgășani să se întâlnească cu Sergiu, să ne spună ce știe de Piele. La întoarcere, Anghel Nicolae a mai venit cu încă unul din Drăgășani, trimis de Sergiu. Eu m-am dus să-i primesc la marginea pădurii și au venit amândoi și am început să-l întreb ce a spus Sergiu de Ghiță. Sergiu spusese că nu știa nimic de Ghiță. 

Stând de vorbă cu Anghel și băiatul celălalt, am văzut venind fuga pe cărare 3 civili cu pistoale în mână și atunci am bănuit imediat că trebuie să fie poliția și am stat pitiți până au venit în dreptul nostru, și atunci i-am somat; doi din ei s-au predat imediat, iar unul a fugit. Când i-am întrebat cine sunt, ne-au spus că sunt de la Securitatea din Râmnic (Râmnicu Vâlcea – n. aut.). I-am întrebat pe cine caută și mi-au spus că pe noi, că la București au căzut unii de-ai noștri și au spus locul de întâlnire cu ei. 

Tot ei mi-au spus că au arestat șipe unul Nae Constantinescu, care a spus că ne cunoaște și pe unul Vasile Vânător, care iar știa de noi. I-am luat cu noi și i-am ținut până luni seară, când le-am spus că le dăm drumul, și am trimis și trei cu ei să-i conducă până după coastă și să-i lase acolo să meargă singuri, iar ei (cei trei partizani trimiși cu securiștii – n. aut.) să se întoarcă înapoi, că trebuie să plecăm, bagajele avându-le pregătite”.

Din acest moment, lucrurile se precipită iremediabil. Securistul care a reușit să fugă anunțase incidentul, întreaga zonă fiind încercuită de trupe. Mai mult, noile informații servite de cei doi eliberați vor ajuta trupele de Securitate să ia urma grupării, finalmente localizând-o. La această situație s-a adăugat și faptul că partizanii nu și-au schimbat locația în noaptea de 25 spre 26 aprilie, deși toate semnele indicau că ar fi trebuit să o facă de urgență. Aceste aspecte au facilitat ca întreaga grupare să fie încercuită în cursul dimineții, în jurul orei 4.00. Potrivit declarațiilor din dosare, o altă eroare a constat în faptul că nu au fost fixate santinele (așa cum obișnuiau mai toate celelalte grupări de rezistență armată), luptătorii fiind luați total prin surprindere. 

Oprițescu va relata următoarele: ”Dimineața la ora 4 când ne-am deșteptat ne strigă Cetățeanu, care se sculase mai de dimineață, că suntem înconjurați de Miliție. Atunci am fugit care încotro a putut. Eu m-am nimerit să fug cu Cetățeanu și Popescu și ne-am ascuns sub o stâncă mare până au trecut milițienii. După aceea am ieșit repede și ne-am cățărat pe niște stânci între niște brăzișori unde am stat până seara. Seara am coborât și am plecat rătăcind o săptămână prin munți; după o săptămână am coborât în Brezoiu și am mers la gară, unde am luat trenul spre București”. 

În maniera-i caracteristică, Ion Oprițescu reduce totul la foarte puține cuvinte, sugerând că el, Cetățeanu și Popescu nici măcar n-ar fi luat parte la ciocnire, fugind după numai câteva minute, dar o face în scopul de a se proteja pe el și pe ceilalți, sperând să-și diminueze ”vinovăția”. Evident că aceste stratageme nu îi vor induce în eroare pe securiști, dar le vor îngreuna interogatoriile. Relatarea lui Ștefan Cetățeanu (datată 19 mai) e mult mai generoasă, însă rămâne lacunară și susține aceleași aspecte, considerentele fiind identice și de înțeles: 

”Am fost descoperiți de organele Securității în ziua de 26 aprilie 1949, pe la orele 4 dimineața. Subsemnatul m-am sculat (…) cam pe la ora 4 și am plecat de la stânca unde dormeam eu, stâncă situată la 30-40 de pași în dosul stâncii unde dormea tot grupul. Când mă aflam la 2-3 pași în fața patului unde dormea tot grupul, am fost somat de către cineva din organele Securității care purta uniformă kaki și șapcă albastră și care se afla cam la 100 de metri depărtare de mine. La somația făcută (stai) nu m-am supus fiindcă eram protejat de stânci și am început să fug. Organele Securității au deschis focul asupra mea. La zgomotul făcut de arme, s-au trezit toți băieții care până atunci dormeau. Pe când fugeam făcându-mă nevăzut de organele Securității am auzit focuri de armă mai multe care nu mai trăgeau după mine, fiindcă eu fugeam fără a mai fi văzut. La un moment dat mi-am dat seama că organele Securității au deschis foc și din direcția în care fugeam eu. Atunci m-am ascuns sub o stâncă. După vreo 10-15 minute au trecut pe lângă stânca unde mă aflam eu ascuns Popescu Gheorghe și Ion Oprițescu, care s-au înapoiat imediat, s-au uitat sub stâncă și după ce m-au văzut acolo s-au ascuns și ei”. 

Oprițescu avea un pistol automat care i se defectase în timpul luptei. Popescu Gheorghe avea un pistol mic de buzunar iar Cetățeanu era neînarmat. Cam două ore au rămas ascunși sub stâncă. La un moment dat au trecut pe lângă ei trupe de Securitate ”care deși se uitau sub stâncă nu ne vedeau”. 

Potrivit rapoartelor Securității, care evită să facă precizări orare exacte, ciocnirea de la Hoaga Molinului a durat câteva ore (și Cetățeanu confirmă că schimburile de focuri s-au prelungit pe durata a 2-3 ore). Aflându-se într-o zdrobitoare inferioritate numerică, partizanii au refuzat să se predea, au ripostat și au rezistat cu îndârjire, folosind arme automate și aruncând grenade. Cel mai probabil, au tras până când au rămas fără gloanțe (fapt consemnat de Cetățeanu într-un caiet de însemnări care va ajunge la dosar). 7 partizani au murit în luptă: Ștefan Fufa (muncitor), Petre Bănică (muncitor), Ghiță Băncescu Starovici (student anul II la Arhitectură), Nicolae Ștefan (muncitor electrician), Adrian Mohora (student anul IV), Gheorghe Huțanu (muncitor la Atelierele CFR din Pașcani) și Nicolae Anghel (muncitor zidar). Alții cad capturați, printre aceștia Gheorghe Ionescu (student), Constantin Văduva, Gheorghe Șitoianu, Ion Pavel și Nicolae Constantin. Din încercuire scapă grupul Ion Oprițescu, Ștefan Cetățeanu-Gheorghe Popescu și separat notarul Nicolae Tărășescu. În numai două-trei săptîmâni vor fi arestați cu toții. 

Transportate de Securitate la Bistrița, trupurile sparte de gloanțe ale partizanilor uciși au fost atârnate de mâini și de picioare pe niște prăjini, asemenea vânatului, la sinistrul spectacol asistând, pe lângă localnici, și copii de la școală din localitate, mânați de milițieni înarmați. Finalmente, cadavrele au fost înhumate într-o groapă comună din apropierea cimitirului de la Schitul Păpuşa. Alte zeci de persoane au fost arestate de Securitate și anchetate barbar sub acuzația de a fi acordat sprijin partizanilor, fiind judecate în cadrul a trei loturi și primind condamnări pentru ”crimă de uneltire contra ordinei sociale”, pedepsele variind între 1 și 18 ani de închisoare politică. Printre cei arestați și condamnați pentru susținerea Grupării ”Arnota” au fost și șase călugărițe de la Mănăstirea Bistrița, în frunte cu stareța Olga Gologan. Inevitabil, perchezițiile și arestările au vizat și Mânăstirea Arnota. 

Despre zilele de după sângeroasa încercuire de la Hoaga Molinului, Ștefan Cetățeanu va declara următoarele: ”Am ieșit de sub stâncă după 2 ore și ne-am urcat pe un munte acoperit de pădure, unde ne-am ascuns și am rămas până seara. În seara de 26 spre 27 aprilie am coborât și ne-am îndreptat spre Nord, mergând tot timpul nopții, iar în ziua de 27 aprilie ne aflam pe Vârful Vânturarița. (…) În ziua de 27 aprilie am mers prin munți acoperiți de păduri, iar spre seară, în apropierea satului Gurguiata, ne-am îndreptat spre drumul de munte care leagă Olăneștii de Săliște. Drumul fiind circulat, am hotărât să mergem mai mult noaptea, iar ziua să mergem pe alături cu drumul, numai acolo unde muntele era acoperit de pădure.

Cam după vreo două zile de mers, în care timp am mers mai mult noaptea, am fost surprinși de Securitate. Două sau trei persoane ne-au somat să stăm, au tras focuri de armă în sus, iar noi ne-am aruncat într-o prăpastie pe care am coborât-o până jos, unde am constatat că este o fabrică, așa că ne-am urcat pe un alt versant, unde am rămas ascunși subsemnatul, Ion Oprițescu și Popescu Gheorghe, până a doua zi, de unde am coborât și apoi am urcat din nou prăpastia în care ne aruncaserăm cu o seară înainte, iar când s-a luminat ne aflam iar în punctul de unde plecasem cu o seară înainte, adică pe drumul de munte ce ducea spre Săliște”.

Din gara Lotru au luat trenul spre Vâlcea, unde au coborât și au dormit pe câmp. A doua zi au urcat într-un tren care se deplasa în direcția Piatra Olt, de acolo schimbând cu un altul, către București. Odată revenit în Capitală, Oprițescu încearcă să strângă rândurile și să pregătească noi acțiuni clandestine, în acest sens având întâlniri cu Gheorghe Popescu și Constantin Cazacu, dar și cu alți legionari urmăriți. Unele întrevederi au loc discret, pe aleile retrase ale Parcului Carol (redenumit ”Libertății” de comuniști), câteodată pe aleea mormântului Eroului Necunoscut. E posibil ca în acest parc, pe o bancă ferită, Oprițescu să fi scris cea din urmă circulară a sa, menită a le ridica moralul camarazilor, însă nu a mai apucat să o transmită nimănui, fiind arestat la 12 iunie 1949, când avea o întâlnire cu Popescu Constantin zis ”Sergiu” și Popescu Gheorghe.  Raportul securiștilor precizează sec: ”Asupra lui purta un pistol Walter încărcat și cu glonț pe țeavă”. Sunt invocate o serie de citate din circulară, printre care ”să dezlănțuim furtuna, cu sabie de arhanghel să despicăm dușmanul”. 

După o jumătate de an de anchete, cu toții fiind umiliți, bătuți și torturați, lotul alcătuit din Gheorghe Piele, Ion Oprițescu, Mircea Măzăreanu, Ion Martin și Ștefan Cetățeanu a fost transferat la Penitenciarul Jilava până la procesul-mascaradă care va fi pus în scenă, pe repede-înainte, la Tribunalul Militar București. La 3 ianuarie 1950, Piele și Oprițescu sunt condamnați la 25 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru ”crimă de uneltire contra ordinii sociale”, ”crimă de complot” și ”crimă de răzvrătire”. Mircea Măzăreanu, Ion Martin și Ștefan Cetățeanu sunt condamnați la 20 ani de temniță grea, respectiv 5 ani degradare civică. Aceasta în condițiile în care niciunul dintre cei cinci nu săvârșise o crimă propriu-zisă. Recursurile au fost respinse imediat ca ”nemotivate și neîntemeiate”. 

Cu toate că fuseseră condamnați la închisoare, nu la moarte, Gheorghe Piele, Ion Oprițescu, Mircea Măzăreanu, Ion Martin și Ștefan Cetățeanu vor fi executați sumar de Securitate în cadrul așa-numitelor ”transporturi ale morții” din prima parte a anului 1950. Groapa comună nu a fost identificată nici până în zilele noastre. 

Bibliografie: 

Dosarul P 075229 referitor la ”Piele Gheorghe și alții”, volumele 1-5, arhiva CNSAS