"Corpul meu era negru ca smoala", povestește Lyudmila, ținută 3 ani în captivitate de hoardele lui Putin. Marea provocare pe care a trebuit să o depășească în timpul detenției: "Nu trebuie să arăți că ți-e frică"

Publicația The Insider prezintă o nouă mărturie a unei femei salvate din captivitatea rusă, care arată cât de îngrozitor este regimul ucrainenilor în lagărele și închisorile din teritoriile ocupate ori din Rusia. Aceasta a fost răpită, alături de multe alte persoane, de forțele de securitate din așa-zisa "Republică Populară Donețk" în anul 2019, la cinci ani după ce separatiștii și militarii ruși fără însemne ocupaseră regiunea. Lyudmila a revenit în Ucraina în octombrie anul trecut, după ce a petrecut peste trei ani în arest, în cadrul unui schimb de prizonieri în care au fost salvați din Rusia 185 de ucraineni. Înainte de război, ea a locuit în Novoazovsk, în regiunea Donețk din Ucraina. În 2014, când "separatiștii" susținuți de Rusia au ocupat orașul Donețk și părți din zona înconjurătoare, Lyudmila a început să îngrijească copiii orfani dintr-un internat local, dar în luna octombrie a anului 2019 a fost luată de acasă și închisă într-un centru special de detenție local, apoi într-un centru de izolare și mai târziu în Centrul de Detenție Preventivă nr. 5 din Donețk.

"Motivul pentru care nu am plecat a fost internatul. Acesta a fost desființat, iar copiii – majoritatea cu dizabilități intelectuale ușoare – au fost mai întâi plasați în familii, apoi trimiși să studieze la o singură școală din satul Primorske. Copiii de acolo erau într-o stare îngrozitoare – flămânzi, îngrozitor de slabi, prost îmbrăcați, purtând pantofi rupți.

I-am povestit despre ei prietenei mele, jurnalistă, iar ea a venit din Kiev să mă vadă, trecând prin punctele de control. A adus jucării pentru copii și costume de Anul Nou. În decembrie 2014, am mers împreună să-i vedem pe acei copii și atunci am decis să-i ajutăm. Prietena mea din Kiev a trimis haine la Mariupol, iar eu am călătorit acolo, trecând linia de demarcație, am ridicat coletele și le-am dus la școală. Pe lângă haine, aduceam întotdeauna cărți în limba ucraineană și cărți poștale semnate în ucraineană. Desigur, ascundeam toate acestea – era imposibil să treci astfel de lucruri prin punctele de control. Copiii înțelegeau, la rândul lor, că acele cărți poștale trebuiau ascunse. Era important pentru ei. Și pentru mine era important să le spun acestor copii că mătușa Olya sau mătușa Lena din Kiev, Harkiv sau Poltava îi iubeau și că totul va fi bine. La acel moment, copiii erau deja supuși presiunii propagandei – li se spunea că Ucraina îi bombardează și vrea să-i omoare. Eu și toți cei din jurul meu nu ne-am ascuns niciodată loialitatea față de Ucraina. În fiecare an sărbătoream Ziua Independenței, ne adunam pentru Ziua Vyshyvanka. Ne-am crescut copiii cu convingerea că sunt ucraineni.

Toate acestea s-au întâmplat între 2014 și 2019. Au fost câteva ocazii în care am fost avertizată – oamenii veneau la mine și îmi spuneau că trebuie să plec. Știam că eram în vizorul lor încă din prima zi a ocupației. Aveau dosare despre toți cei care aveau o poziție pro-ucraineană, dar nu am luat asta prea în serios. Mă gândeam: 'Nu omor pe nimeni, nu sunt teroristă, nu transport arme. Doar ajut copiii'. Am fost arestată în 2019 pentru acele cărți ucrainene pe care le-am adus copiilor. Desigur, când am călătorit la Mariupol, care la momentul respectiv era încă sub control ucrainean, nu am luat doar lucruri pentru copii – am oferit ceva și soldaților noștri. În orașul nostru erau mai multe persoane ca mine. Aveam un ritual. De Paște, coceam întotdeauna pasky – pâinea tradițională ucraineană de Paște – și o duceam soldaților ucraineni din Mariupol. Și voluntarii din Mariupol coceau pasky, iar eu o duceam copiilor. Pentru mine, acel schimb de pâine de Paște era simbolic.

În timpul uneia dintre aceste călătorii, mi s-a dat un steag ucrainean cu inscripția 'Patrioților din Novoazovsk'. L-am adus înapoi în orașul ocupat și l-am ascuns, dar înainte de asta am făcut o fotografie și am arătat-o prietenilor. Cumva, fotografia a ajuns mai târziu în mâinile autorităților și a devenit unul din motivele arestării mele. Au căutat steagul mult timp și m-au torturat, dar nu l-au găsit niciodată. Nu am dezvăluit locul în care era ascuns. Steagul acela se află încă în ascunzătoare, în orașul meu încă ocupat și cred că va veni momentul când îl voi recupera.

Am fost reținută dimineața. Nu mi-au dat nicio explicație și m-au dus la sediul local al MGB. Mi-au verificat telefonul, apoi m-au dus acasă pentru a efectua o percheziție și au răscolit toată casa. Au scos cărțile ucrainene de pe rafturi și le-au aruncat pe podea, batjocorindu-mă și spunându-mi: 'Poftim, ești ucraineancă! O femeie hahol'. Mi-am dat seama că ei căutau steagul acela, dar în schimb au găsit un steag ucrainean obișnuit. Chiar și atunci au început să mă împingă cu brutalitate, deși încă nu începuseră să mă bată. Apoi m-au urcat într-o mașină și am crezut că mă duc să fiu deportată. Pe drum, mi-au pus cătușe și mi-au pus o pungă pe cap, iar câteva ore mai târziu m-au dus la Izolare. În acel moment, încă nu înțelegeam unde mă aflam. Auzeam doar zgomotul porților și vocile bărbaților. Mi-au scos cătușele și mi-au ordonat să mă dezbrac. M-au întors cu fața la perete, au râs, au făcut comentarii. Cineva m-a atins. Nu știu cât a durat. Apoi, unul dintre bărbații care m-au reținut a spus: 'Bine, nu avem timp, duceți-o'. Mi-au dat hainele înapoi – pantofii mei nu mai aveau șireturi, iar pantalonii nu mai aveau curea.

Cumva m-am îmbrăcat, iar ei mi-au pus din nou cătușele. Atunci au început să mă lovească de pereți. M-am împiedicat, am căzut, m-am ridicat și am căzut din nou. Apoi au început pur și simplu să mă lovească cu picioarele pentru a mă face să mă ridic. După aceea, m-au împins din nou în perete. Așa se distrau ei. Era dureros și înfricoșător, iar eu nu aveam idee ce urma să se întâmple. Apoi m-au aruncat într-o celulă. Am căzut și am rămas întinsă pe podeaua de beton. În celulă era o tânără. Mi-a spus: 'Poți să-ți dai jos sacul de pe cap'. Am rămas întinsă pe podea și am plâns. Nu aveam voie să stăm întinse sau așezate, că trebuia să stăm în picioare de la șase dimineața până la zece seara. Astea erau regulile. Mi-a arătat patul de sus și, de la ora 22:00 până la ora 6:00, trebuia să stau întinsă acolo fără să mă ridic. Mi-a spus că, de fiecare dată când se deschidea ușa sau trapa pentru mâncare, trebuia să-mi pun imediat sacul pe cap și să mă întorc cu spatele. Au adăugat că eram supravegheate constant de o cameră video agățată în colț și că, dacă nu mă ridicam imediat, lucrurile se vor înrăutăți. Acele lacrimi au fost primele și ultimele. Mi-am promis că nu voi mai plânge niciodată. Mi-am imaginat că ei privesc, râd, se bucură de faptul că mă distrug – și mi-am dat seama că nu-i voi lăsa să facă asta. Până în ziua de azi – după trei ani de captivitate și trei ani de libertate – nu mai plâng. Pur și simplu nu mai am lacrimi.

Am înțeles că nu voi deveni ca ei, că nu mă voi umili. Nu era umilința mea, ci a lor, rușinea lor. Au fost câteva momente în care nu am vrut să mai trăiesc. Mai târziu, deja în Centrul de Detenție Preventivă din Donețk, erau momente în care mă întindeam și mă gândeam: 'Doamne, fă să nu mă mai trezesc, pentru că nu mai pot continua, nu mai am putere'. Am supraviețuit și acum, în libertate, retrăiesc acea captivitate în fiecare secundă. Înțeleg că încă mai sunt femei acolo – multe dintre ele – care se află în aceeași situație în care am fost eu. Este durere, frică, speranță, disperare, credință și neîncredere. Am nevoie ca ele să se întoarcă și ca acest coșmar să se termine. Poate că atunci voi putea să respir, să mă eliberez. Și poate că atunci voi plânge. Am fost ținută în Izolație timp de 50 de zile. Cele mai groaznice au fost primele patru zile. După 'primire', nu m-au dus nicăieri și nu m-au atins, dar au bătut intenționat la ușă pentru a mă face să-mi pun sacul pe cap. Probabil se distrau. În tot acest timp, am auzit țipete îngrozitoare. Am auzit ușile vecine deschizându-se – de cele mai multe ori, bărbații erau scoși de acolo. Cel mai îngrozitor moment a fost când un bărbat a fost scos și împins intenționat în perete, astfel încât să cadă. A fost târât, bătut cu patul puștii și lovit cu picioarele. Și a țipat.

În incinta închisorii era o cantină, iar sub ea se afla un subsol unde era camera de tortură, și l-au dus acolo. Timp de două ore, până când l-au adus înapoi, am stat fără să pot respira. Apoi i-am auzit târându-l înapoi, iar el era complet tăcut. Era inconștient. Auzul îți devine extrem de ascuțit, pentru că în mare parte nu vezi nimic – ferestrele sunt vopsite cu vopsea albă, iar pe cap ai un sac. Auzi un corp târât și este îngrozitor.

De asemenea, îmi era foarte teamă că voi auzi vocile unor persoane cunoscute – prieteni sau rude –, pentru că știam că oamenii erau luați cu toții, familii întregi. Mă gândeam că ar fi mai bine să mă taie, să mă tortureze zile întregi, atât timp cât nu-mi luau persoanele dragi. Dar, slavă Domnului, am fost scutită de această încercare. Familia mea nu știa unde mă aflam. Sora mea a fost sfătuită să angajeze un avocat, iar la aproximativ o lună după ce a făcut acest lucru, am fost dusă la un anchetator. Eram foarte speriată, pentru că oamenii spuneau că nu permiteau avocați, că te băteau până refuzai asistența juridică. Dar avocatul a reușit să ajungă la o înțelegere cu ei, deși mi-a spus imediat că nu va putea să mă apere din punct de vedere legal. Mi-a spus că familia mea din Ucraina trimisese deja datele mele pentru un schimb de prizonieri și că trebuia să 'semnez totul' cât mai repede posibil. Apoi, mi-a spus, va avea loc un proces și voi fi schimbată rapid. I-am spus că nu mă deranja să semnez, dar nu știam ce semnez. Nu mi s-au prezentat acuzații. Mi-au explicat că eram acuzată de extremism – de nerecunoașterea autorităților și a frontierelor statului. Am cerut să mă ajute să-mi aranjeze transferul în orice alt loc, deoarece în Izolație începuseră să se întâmple lucruri îngrozitoare. Am înțeles că nu voi supraviețui. Mi-au promis că vor face tot posibilul să mă transfere și mi-au spus că vor cere să nu mă maltrateze, deoarece eram gata să semnez orice.

După 50 de zile, am fost transferată la Centrul de Detenție Preventivă nr. 5 din Donețk, dar nu a urmat niciun schimb. La fiecare șase luni eram dusă la anchetator, care îmi spunea că apăruse o nouă acuzație. La un moment dat, am întrebat care anume și am fost bătută. Nu am mai întrebat niciodată. Am fost ținută în celula nr. 1810. Era cea mai proastă celulă din întreaga închisoare din Donețk. Erau deținute acolo femei condamnate pentru crime, droguri. Deoarece era o celulă pentru persoane condamnate pentru infracțiuni penale, aveau loc confruntări constante: bătăi, crize de isterie, izolare și persoane care se autovătămau. Luminile erau aprinse tot timpul, iar televizorul funcționa non-stop, difuzând canale locale de propagandă sau muzică. Era complet imposibil să dormi acolo, deoarece noaptea viața se intensifica. Sora mea mi-a trimis dopuri pentru urechi – practic le împingeam în creier – dar nu ajutau. Somnul meu încă nu s-a stabilizat. În celulă nu era duș și nici toaletă – doar o gaură în podea acoperită cu o sticlă pentru a reduce mirosul și a împiedica șobolanii să sară afară. Nu exista ventilație, iar femeile fumau constant. Gândacii și ploșnițele se târau peste tot în roiuri. Spațiul era foarte mic. Când toată lumea se ridica pentru apel, nu încăpeau într-un singur rând și trebuiau să stea în lateral. Perioadele de exerciții fizice, dacă aveau loc, erau rare – și chiar și atunci, se desfășurau în aceleași celule mirositoare. Vizitele erau interzise.

Nu aveam mâncare adecvată și nici apă. Apa potabilă putea fi obținută doar prin intermediul coletelor. Sora mea îmi aducea colete, dar acestea erau limitate, iar uneori livrările erau 'înghețate' cu totul. În primul an, am trăit cu speranța unui schimb. În noiembrie 2019, am fost transferată de la Izolație la Centrul de Detenție Preventivă din Donețk. Am ajuns într-o stare de euforie – în ciuda mediului înconjurător îngrozitor, căci credeam că voi fi parte a unui schimb înainte de Anul Nou. Mi-am spus: 'Pot să rezist o lună'. Îmi amintesc că, atunci când am ajuns, am început să mă schimb de haine, iar chiar și deținuții criminali, uitându-se la mine, au spus: 'Uau, chiar te-au bătut rău'. Atunci am văzut că tot corpul meu era negru ca smoala și nu simțeam nicio durere. M-am gândit: 'De unde a apărut asta? Poate e murdărie...'. Dar erau vânătăi. Am rezistat până la Anul Nou, iar apoi a devenit mai greu. A venit ordinul să 'mă bată'. În celulă erau femei care au servit în milițiile de partea rusă – fuseseră arestate pentru trafic de arme. Una dintre ele fusese închisă pentru că a ucis localnici atât de brutal încât chiar și propria ei tabără a închis-o. Și ele trebuiau să mă bată.

Cu aproximativ un an înainte de eliberarea mea, o altă deținută politică, Olya, a fost aruncată în celula noastră. A fost transferată acolo ca pedeapsă și a suferit o cădere nervoasă. La acea vreme, șefa celulei era o femeie condamnată pentru crimă, care i-a spus: 'Bine ai venit în iad!'. Toată lumea a râs. Gardienii și șeful de tură au intrat și au râs și ei. Nu voi uita niciodată cum Olya s-a ghemuit lângă gaura care servea drept toaletă și a început să plângă. După ce gardienii au plecat, m-am dus la șefa celulei, i-am dat un cartuș de țigări și i-am cerut să nu o atingă fizic pe Olya, pentru că exista un ordin să 'o lucreze', iar eu știam deja ce însemna asta. La acel moment, câștigasem deja o anumită autoritate. Mă numeau 'femeia nebună hahol', pentru că nimic nu mă putea doborî. Veneau adesea la mine și-mi spuneau că trebuie să fiu 'pedepsită', dar că nu-mi vor face rău prea tare – doar că, spuneau, trebuiau să arate că fusesem bătută, pentru că cineva ne supraveghea.

Odată am încercat să o trag pe Olya deoparte, iar cineva m-a izbit de paturile metalice. Urechea mi s-a înnegrit complet, la fel și jumătate din față, iar același lucru i s-a întâmplat și ei. I-am spus: 'Imaginează-ți că mâine are loc un schimb. Nu voi putea să apar în fața familiei mele arătând așa', iar amândouă am izbucnit în hohote de râs. Ceilalți nu au înțeles ce s-a întâmplat și au crezut că am înnebunit. Șefa celulei a venit și ne-a întrebat: 'V-ați pierdut mințile?'. I-am spus: 'Dacă mâine va avea loc un schimb, cum vom putea ieși în halul ăsta?'. Atunci, toate deținutele criminale au început să râdă. Odată, cineva s-a năpustit asupra mea cu un cuțit, dar m-a salvat faptul că, fără ochelari, pur și simplu nu l-am văzut. A izbucnit o ceartă și una dintre șefele celulei s-a îndreptat spre mine. M-am uitat în jur – toată celula tăcuse și privea. Între noi era o masă lungă de fier – masa comună. Ea era de o parte a mesei, iar eu de cealaltă. A ocolit masa și a venit direct la mine cu cuțitul, m-a privit și mi-a spus: 'Nu înțeleg – ai înnebunit complet? Nu ți-e deloc frică de mine?'. I-am răspuns: 'De ce mi-ar fi frică de tine?'. Ea a înjurat și a aruncat cuțitul pe masă. Abia după aceea mi-am dat seama că era un cuțit. Dacă aș fi arătat că mi-e frică, m-ar fi înjunghiat. Poate că acela a fost momentul în care am devenit 'femeia nebună hahol' pentru ei, iar pentru mine a fost o lecție – nu trebuie să arăți că ți-e frică.

Uneori, eram duși într-o baie improvizată în subsol. Bărbați cu câini ciobănești germani stăteau acolo și puneau câinii să atace oamenii – așa se distrau ei. Trebuia să te dezbraci într-o cameră și apoi să fugi goală în alta, unde se aflau dușurile. Gardienii ne supravegheau constant și comentau totul. Aveai la dispoziție cinci minute pentru a te spăla. Cabinele de duș erau mici și erau doar două sau trei capete de duș funcționale, din care curgea foarte puțină apă. Mulți oameni erau scoși din celule în același timp și pur și simplu nu aveai timp să te speli. Șobolanii alergau pe acolo și nu se temeau deloc de oameni, încât uneori trebuia să-i alungi cu ligheane de plastic. Nu atacau, dar alergau între picioarele tale, ceea ce era extrem de neplăcut. Când izbucnea o luptă violentă în celula noastră, sau când cineva lua o supradoză de droguri, sau când cineva își tăia venele sau stomacul, întreaga celulă era pedepsită.

Existau mai multe tipuri de pedepse. Una dintre ele era 'înghețarea' celulei — pachetele erau interzise, nu eram duse afară și chiar și saltelele subțiri și mirositoare ne erau luate, obligându-ne să stăm pe paturi de fier goale, prost sudate și inegale. Iarna era foarte frig să stai pe ele, deoarece celula nu era încălzită. O altă pedeapsă era 'dusul pe scaun' – un scaun special care suna dacă aveai ceva străin în corp. Dar asta nu funcționa întotdeauna, deoarece femeile care ascundeau lucruri în vagin – telefoane sau droguri – știau cum să stea astfel încât să nu sune nimic. Apoi, o gardiană, în prezența bărbaților, își punea mănuși de cauciuc murdare și, una câte una, își introducea mâna în vaginul fiecărei femei. Din când în când, eram dusă să mă întâlnesc cu anchetatorul într-o altă clădire. Îmi puneau cătușe, îmi trăgeau un sac peste cap și mă urcau într-o dubă de transport a închisorii. Uneori, în interior era o bancă de fier pe care te puteai așeza. Alteori erau cuști în care puteai doar să stai în picioare. Mai multe persoane erau înghesuite într-o singură cușcă, așa că nu aveai cum să respiri. Te împingeau astfel încât să te lovești de vehicul sau să cazi, apoi te ridicau cu patul puștii sau cu bastoane.

Anchetatorilor le plăcea să mă batjocorească. Când m-au adus în biroul unuia din ei, le-a permis gardienilor să-mi scoată sacul de pe cap, dar cătușele au rămas. Apoi a scos cu dispreț o batistă și a spus: 'Doamne, ce puți!'. Era adevărat: în celulă nu era aer, nu ne spălam, excrementele miroseau urât și păduchii se târau peste tot pe mine. Când cineva intra în biroul lui, el spunea: 'Nu te apropia de ea – e plină de păduchi. Pute'. Mă umilea în mod deliberat. Uneori, cineva venea din spate și mă lovea cu bastonul fără niciun motiv – pe cap, pe spate. Râdeau și spuneau: 'Nimeni nu te atinge'.

În decembrie 2021, anchetatorul și bărbatul care m-a arestat au venit brusc după mine. Am fost surprinsă, deoarece înainte de Anul Nou nu se întâmplă de obicei nimic în închisoare și am crezut că ar putea fi vorba de un schimb. Dar mi-au spus să nu iau nimic cu mine. Bărbatul care m-a arestat a țipat la mine, înjurând și spunând că toate prietenele mele vor fi trimise acum pe ruta de transfer a închisorii. Apoi au chemat un avocat. Acesta mi-a spus că acum vor închide urgent cazul meu și, întrucât nu au efectuat nicio anchetă timp de doi ani, trebuie să scrie toate rapoartele retroactiv, începând cu prima zi a arestării mele. Când au plecat și am putut rămâne singură cu avocatul pentru literalmente un minut, acesta mi-a spus că în Ucraina mi s-a acordat un premiu pentru drepturile omului și că a venit un ordin de sus să trimită urgent cazul meu în instanță. Atunci am văzut pentru prima dată toate acele rapoarte. Nu m-au lăsat să citesc nimic, doar să semnez. Uneori mă prefăceam că mă uit unde să semnez și încercam să citesc ceva. Am văzut că dosarul meu conținea șase denunțuri și că fusesem supravegheată când am călătorit la Mariupol.

Au trimis cazul meu în instanță. Apoi a venit o hotărâre de la Curtea Supremă: articolul în baza căruia eram acuzată prevedea pedeapsa maximă posibilă – execuția prin împușcare –, dar, întrucât în 'Republica Populară Donetk' era în vigoare un moratoriu asupra pedepsei cu moartea pentru femei, cazul meu urma să fie amânat pentru moment. Până în vară, m-au lăsat în pace. În vară, am fost chemată la o pseudo-audiere în incinta închisorii – acolo stăteau mai multe femei. Am fost acuzată în baza a patru articole și întrebată dacă sunt de acord cu acuzațiile. Am spus că sunt de acord cu acuzația de extremism, deoarece nu recunosc această autoritate. Dar nu am fost de acord cu acuzațiile de spionaj, deoarece nu existau dovezi că aș fi fost spion. Când am fost întrebată dacă s-a folosit violența fizică împotriva mea, am refuzat să răspund. Avocatul mi-a spus mai târziu că aceasta a fost decizia corectă – altfel, cazul ar fi putut fi trimis înapoi pentru investigații suplimentare acelorași persoane care m-au bătut. 

În toamna anului 2022, a avut loc un referendum privind anexarea teritoriilor ocupate. Am fost duși într-o cameră specială, unde se aflau un avocat și doi gardieni înarmați cu bastoane. Pe masă erau două teancuri de buletine de vot – unul deja completat, celălalt necompletat – și ne-au obligat să semnăm unde scria 'pentru'. Eu am bifat 'împotrivă' și, pentru asta, am fost bătută de gardieni. După mine, Olya a intrat și a votat și ea împotrivă, apoi a ieșit din acea cameră în lacrimi. Știu că alte două femei au marcat și ele 'împotrivă', iar restul au votat 'pentru'. Toată lumea era speriată. M-au amenințat că mă vor arunca în subsol, sau mă vor trimite înapoi la Izolație, sau mă vor transfera într-o închisoare rusă – și atunci, mi-au spus, că voi înțelege ce înseamnă o închisoare 'adevărată'. 

Pe 15 octombrie 2022, ușa celulei s-a deschis și mi s-a strigat numele de familie. Mi s-a spus să iau tot ce era esențial. Am crezut că era vorba de un transfer și că urma să fiu trimisă undeva în mijlocul pustietății rusești, în Siberia. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Alte câteva femei au fost scoase împreună cu mine și am fost mutate într-o altă clădire. Acolo erau femei care erau prizoniere de război. Am fost puse împreună într-o celulă, iar apoi au început să le scoată pe prizonierele de război una câte una.

Printr-o crăpătură, am văzut că acolo era instalată o cameră video. Prizonierii de război erau obligați să-și spună numele și prenumele, unitatea militară din care făceau parte și să cânte imnul național rus. O femeie s-a pierdut și a uitat versurile. Au început să o bată, apoi au aruncat-o într-o celulă vecină și i-au spus: 'Aici se termină călătoria ta'. Ea a țipat îngrozitor, a bătut în uși și a implorat să i se mai acorde o șansă. În cele din urmă, i-au permis să cânte din nou, iar ea a cântat foarte clar și tare. Eram extrem de neliniștită, pentru că nu știam deloc imnul. Înțelegeam că aș putea ceda și refuza să o fac. Dar nu am fost obligate să cântăm imnul rus. Am fost scoase afară și ni s-a spus să semnăm niște registre. După aceea, ne-au legat mâinile și ochii cu bandă adezivă și ne-au aruncat într-un camion. Ne-au plimbat mult timp și, în cele din urmă, ne-au dus înapoi la aceeași închisoare. Când cineva a întrebat de ce fac asta, ni s-a spus că acum suntem duși în subsol pentru a fi împușcate. Au spus asta și au început să râdă. Ne-au pus saci pe cap și ne-au dus în subsol. Toată lumea era îngrozită. Unele plângeau. În subsol, ne-au aruncat într-o celulă. Acolo erau deja 14 femei, iar celula avea doar opt paturi supraetajate. Nu erau pături, nici saltele – nimic. Era foarte frig și umed. Una dintre femei a cerut mâncare, iar ei au răspuns: 'De ce să vă hrănim degeaba? Oricum veți fi împușcate în seara asta'.

Dimineața, ne-au aruncat două pâini în celulă și ne-au dat niște ceai diluat – literalmente câteva înghițituri fiecare. Apoi ne-au legat din nou mâinile și ochii cu bandă adezivă, ne-au urcat într-un vehicul și ne-au condus mult timp. În cele din urmă, vehiculul s-a oprit. Un bărbat s-a urcat cu noi și ne-a spus: 'Liniștiți-vă, acum sunteți pe teritoriul Rusiei și viața voastră se schimbă'. Apoi ne-am oprit din nou și ne-a spus că vom petrece noaptea în vehicul până dimineața. Ni s-a permis să dezlipim ușor banda adezivă de pe ochi. Dimineața, ne-a spus că va fi dureros, dar că 'este mai bine dacă o fac eu'. A venit la fiecare dintre noi și ne-a înfășurat strâns banda adezivă peste ochi. A fost într-adevăr dureros – simțeam că îmi va exploda capul. Apoi s-au deschis ușile vehiculului. Alți oameni au preluat controlul, strigând obscenități și împingându-ne foarte brutal afară din vehicul, astfel încât am căzut la pământ. Ne-au aruncat undeva și ne-au forțat să ne așezăm pe ceva – simțeam doar o podea metalică. Ne-au spus doar să stăm jos și să ne întindem picioarele, iar noi ne-am așezat spate în spate. Dacă cineva se plângea, era bătut cu patul puștii. Apoi am auzit un zgomot puternic și ne-am dat seama că era un avion care decola. Când am aterizat, au început să ne împingă afară la fel de brutal și să ne bată cu patul puștii. O femeie a spus: 'Nu pot să mă ridic, picioarele nu-mi ascultă'. Am târât-o după noi, pentru că ne-am dat seama că altfel nimeni nu o va găsi vreodată.

Am fost împărțiți în diferite vehicule. Printr-o crăpătură, am văzut că ne aflam în Djankoi, Crimeea, și ne-am dat seama că ne îndreptam spre regiunea Zaporizhzhia din Ucraina. Când vehiculele s-au oprit, Tatyana Moskalkova, comisarul rus pentru drepturile omului, a început să se apropie de fiecare dintre noi. Era însoțită de echipe de televiziune. Moskalkova a întrebat dacă toată lumea dorea să se întoarcă în Ucraina. Desigur, toată lumea a strigat 'Da!'. Apoi am început să ne deplasăm în coloane către 'zona gri'. O coloană de bărbați se îndrepta spre noi. Mai târziu am aflat că erau marinari ruși care erau schimbați cu noi și că erau toți curați. Miroseau a proaspăt. Păreau bine hrăniți. Unii dintre ei aveau chiar valize cu roți. Desigur, asta m-a impresionat. Apoi ne-am întâlnit. Un tânăr cu un steag alb a spus în ucraineană: 'Bine ați venit, fetelor, sunteți pe teritoriul Ucrainei!', iar noi am început să ne bucurăm și să ne îmbrățișăm. Emoțiile erau de nedescris. Încă mă temeam că era un fel de vis. Dar am înțeles că, pentru prima dată în trei ani, pășeam pe pământ".