După mine, nemulțumirea! (despre ireversibil în gestionarea binelui comun)

Căderea Guvernului Bolojan este, firește, o veste proastă nu doar pentru cei care l-am votat pe Nicușor Dan, inclusiv pentru a-l avea pe liderul liberal la pupitru, ci mai ales pentru cursul monedei, dobânzi, datorii, inflație și toate celelalte mecanisme, aparent abstracte, prin care politica proastă ne golește, până la urmă, buzunarele. Asemenea crize nu rămân niciodată doar la nivelul comunicatelor, al negocierilor de culise sau al orgoliilor de partid. Ele coboară, cu o punctualitate contabilă, în prețuri, rate, facturi, amânări, frici și nesiguranțe domestice.

Vestea bună din vestea rea este însă alta: în cele zece luni de guvernare Bolojan am văzut mai limpede, cu ochii proprii, fără perdele de cuvinte și de fum, cum și cine fură în țara aceasta. Nu doar în sensul grosier, aproape folcloric, al mâinii băgate direct în buzunarul public, deși nici acesta nu lipsește, ci în sensul mai grav al sistemului care transformă privilegiul în drept, sinecura în necesitate, risipa în protecție socială, iar parazitarea bugetului în stabilitate democratică. Am văzut nu doar hoția, ci și gramatica ei instituțională.

Din perspectivă social-teologică, aici nu este vorba doar despre eficiență administrativă, deficit sau rating. Toate acestea sunt, de fapt, numele tehnice ale unei realități morale: felul în care o comunitate își gestionează dreptatea, solidaritatea și limitele. Bugetul nu este doar un tabel contabil, ci o radiografie a iubirii și a infidelității sociale deopotrivă: arată, fără să predice, pe cine protejăm, pe cine abandonăm, cui îi cerem răbdare, cui îi garantăm privilegiul, cine plătește pentru impostura altora și cine este lăsat să ducă povara unei solidarități mereu invocate, dar sistematic trădate.

În limbajul Bisericii lui Hristos, binele comun nu este o abstracțiune civică, ci forma publică a poruncii de a nu trăi doar pentru tine. Nu poți vorbi credibil despre aproapele, despre milă, despre dreptate și despre pace socială, nici, cu atât mai puțin, despre îndumnezeirea omului, în timp ce întreții mecanisme de extracție, caste bugetare, rente mascate. Pe scurt: nomenklatura deranjată, oricând, de minunile făcute de Domnul sâmbăta. Când statul devine instrumentul unor grupuri care consumă mai mult decât slujesc, păcatul nu mai rămâne privat, ci se instituționalizează. Iar atunci, tăcerea nu mai este prudență, ci complicitate.

Oricât s-ar bucura unii, în chip iresponsabil și tâmp, de „succesul” socialismo-extremismului, o asemenea vedere nu se mai poate pierde din vedere. De aici înainte, orice întoarcere la vechiul limbaj al „echilibrului”, al „prudenței”, al „păcii sociale” sau al „realismului politic” va suna altfel. Pentru că, odată ce ai văzut mecanismul, nu mai poți fi convins că zgomotul lui este muzică de stat, orice ți-ar mai spune cineva de la Cotroceni. Iar nemulțumirea care vine după ce alegătorul a sperat, a votat și a acceptat, rațional, costul reformei nu mai este simplă iritare de moment, nici moft. A devenit, rapid, memoria politică a unei clarificări. Ireversibilul, în gestionarea binelui comun, începe exact acolo unde și când cetățeanul nu mai poate fi făcut să nu știe ceea ce a aflat deja.

Doxa!