Fost prizonier ucrainean, despre captivitatea în Cecenia: "Dacă comparăm cu condițiile de detenție din închisorile rusești, în ansamblu am fost tratați mai bine". "Localnicii ne compătimeau și încercau să ne ajute în orice fel" / Pe de altă parte, acesta relatează și despre condițiile vitrege din prizonierat: "M-am întors din captivitate cu o greutate de 55 de kilograme și cu tuberculoză"

O nouă mărturie a unui fost prizonier de război ucrainean, prezentată într-un interviu acordat agenției de presă Unian, aduce în lumină situația ucrainenilor închiși ilegal pe teritoriul Ceceniei. Veteranul de război Serghei Skotarenko a povestit prin ce a trecut împreună cu camarazii săi pe toată durata captivității sale în Groznîi, după ce a fost luat prizonier, din primăvara anului 2023 până anul acesta. Originar din Zaporojie, Skotarenko lucra în construcții, în Emiratele Arabe Unite, la momentul debutului invaziei pe scară largă, dar la sfârșitul anului 2022 s-a întors în Ucraina pentru a se înrola în Armata Ucrainei. 

Pe front, a căzut prizonieri și a fost dus în Cecenia cu mai mulți camarazi de-ai săi. Acolo a avut de îndurat condiții foarte grele pentru o perioadă, deoarece autoritățile din mica republică nu erau pregătite să primească prizonieri de război. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, Skotarenko și camarazii săi au început să aibă parte de bunăvoința cecenilor de rând, care nu îi văd cu ochi răi pe ucraineni, mai ales în condițiile în care cecenii înșiși vin după două războaie pierdute cu rușii – primul între 1994 și 1996, iar al doilea între 1999 și 2009 – purtate pentru obținerea independenței. În continuare, redăm o parte din interviul oferit de Serghei Skotarenko pentru agenția Unian.

Serghei Skotarenko: Mi-a fost greu să văd cum războiul a pătruns în casa mea. Nu puteam sta cu mâinile în sân. Soția m-a întrebat unde aveam de gând să mă duc. I-am răspuns că mă duc să-mi caut un loc de muncă. Când m-am întors acasă, m-a întrebat din nou dacă am găsit unul. I-am spus: "Da, în armată".

La început mi s-a spus că se va forma un batalion care va lupta pe frontul din Zaporojie. Exact acolo voiam să ajung. Am fost trimis la un centru de instruire, unde am urmat pregătirea pentru luptă, apoi am fost trimis în Donbas.

Jurnalist: În ce circumstanțe ați fost luați prizonieri?

Serghei Skotarenko: Ne apăram poziția. A avut loc o luptă, în cursul căreia militarii ruși i-au ucis pe băieții noștri de la poziția vecină. Noaptea am primit ordinul să ocupăm acea poziție și să o menținem până la sosirea întăririlor, dar din cauza întunericului și a faptului că nu aveam dispozitive de vedere pe timp de noapte, am căzut într-o ambuscadă. Ne-am apărat până când am rămas fără muniție. După aceea, am fost luați prizonieri de așa-numiții "membri ai Republicii Populare Donetsk". Se pare că sunt compatrioții noștri, dar ne urăsc din toată inima. În timpul interogatoriului, au folosit diverse metode împotriva noastră... Credeam că ne vor îngropa undeva în mine, unde nu ne va găsi nimeni. Singurul lucru care m-a salvat a fost faptul că, în mai puțin de o zi, am fost "vândut" cecenilor.

Jurnalist: V-au "răscumpărat" cecenii? Au spus ei înșiși asta?

Serghei Skotarenko:  Ei nu ascund acest lucru. Îi preocupă soarta propriilor lor luptători și vor să-i schimbe pe aceștia cu luptătorii noștri. Nu îi interesează militarii ruși.
În general, cecenii își îndeplinesc serviciul la punctele de control și îndeplinesc funcții de poliție. Încearcă să nu se amestece nicăieri, să rămână în spatele liniilor. Dacă sunt trimiși pe front, înseamnă că generalul lor nu a reușit să-i scape… Ei nu au posibilitatea de a lua prizonieri, așa că îi cumpără cu bani sau îi schimbă cu altceva.

Jurnalist: Când ați ajuns în Cecenia, ce se întâmpla acolo? Se foloseau torturi asupra prizonierilor?

Serghei Skotarenko: Cecenii au o vastă experiență în ceea ce privește tratamentul prizonierilor. Ei înțeleg că dacă se vor purta rău cu noi, la fel s-ar putea comporta și ai noștri cu luptătorii ceceni aflați în captivitate în Ucraina.

Desigur, au existat incidente, intimidări și cazuri de maltratare. Dar, în general, aceștia erau opriți chiar de ai lor. Ne țineau constant în tensiune, încercau să exercite presiune morală asupra noastră și au existat încercări de a ne atrage de partea lor. Dacă comparăm cu condițiile de detenție din închisorile rusești, în ansamblu am fost tratați mai bine. Singurul lucru anormal era că am fost ținuți mult timp în subsolurile Serviciului de Patrulare Rutieră din Groznîi.

Primii aproape doi ani i-am petrecut în același subsol al DPS. Ulterior, clădirea a început să fie demolată, așa că am fost mutați în subsolurile de pe un șantier.

Jurnalist: Ați fost obligați să participați la lucrările de construcție?

Serghei Skotarenko: Da. Ni s-a spus: "De vreme ce nu vă ia nimeni, trebuie să vă câștigați singuri banii de mâncare". A trebuit să muncim. Au început să ne ducă la muncă. Atunci a fost adoptată legea privind combaterea migranților ilegali. După ce aceștia au fost expulzați, s-a dovedit că nu mai era nimeni care să muncească. Și atunci am apărut noi – forța de muncă gratuită.

Când au aflat că aproape toți eram fie constructori, fie sudori, că știm să lucrăm cu mâinile, s-au bucurat foarte mult. Noi munceam, iar conducerea lor primea bani pentru asta. Eram puși să construim atât clădiri cu mai multe etaje, cât și case private. Reprezentanții elitei din Groznîi ne "angajau".

Jurnalist: Cum era hrana acolo?

Serghei Skotarenko: Ei credeau că vom fi schimbați foarte repede, așa că în primele două luni ne-am hrănit doar cu tăiței instant. Apoi, în cele din urmă, au decis să aducă alimente, iar noi înșine găteam pentru toți frații noștri. Din ce ne aduceau, reușeam să gătim supe. Pe zi mâncam două farfurii de supă de câte 300 de grame și o bucată de pâine. Iar când am început să lucrăm, primeam încă o baghetă de pâine.

Jurnalist: Cecenii sperau că veți fi schimbați rapid?

Serghei Skotarenko: Ei credeau că își vor putea recupera singuri prizonierii, dar autoritățile ruse nu le-au acordat libertate de acțiune în această privință. De aceea nu au reușit nimic.

Jurnalist: Dificultățile legate de schimbul de prizonieri apar din cauza faptului că tocmai Rusia blochează acest proces?

Serghei Skotarenko: Da. Cecenii nu au vrut să fim schimbați cu militari ruși. Spuneau: "Vă vom schimba doar cu ai noștri. Nu vă vom preda nici Rusiei, nici altcuiva. Veți rămâne aici atât timp cât ai noștri se află la voi. Veți fi incluși în schimb doar atunci când vor fi și ceceni. Dacă nu dau ceceni în schimb, nici voi nu veți pleca nicăieri".

Jurnalist: Și ar putea fi adevărată informația conform căreia schimbul ar avea loc cu permisiunea directă a șefului Ceceniei, Ramzan Kadîrov?

Serghei Skotarenko: Negociatorii lor – Kadîrov, deputații ceceni și alți reprezentanți – au încercat, la fiecare schimb, să obțină întoarcerea luptătorilor lor. Desigur, nu au spus direct că Rusia nu le permite să decidă singuri această chestiune. Ei ne spuneau că Ucraina este cea care nu vrea să ne ia înapoi. Spuneau: "Vedeți ce fel de conducere aveți? Pentru ce ați luptat, dacă nu vor să vă ia înapoi?".

Ulterior, ei înșiși au început să spună că vom fi schimbați doar cu ceceni. Explicau acest lucru prin faptul că nu figurăm nici pe lista Crucii Roșii ruse, nici pe vreo altă listă. Eram înregistrați doar în Cecenia.

Jurnalist: Ați primit vizite din partea unor reprezentanți ai organizațiilor internaționale?

Serghei Skotarenko: Așa cum am spus deja, nu figuram în bazele de date rusești privind prizonierii de război. La început eram duși chiar și la toaletă pe timp de noapte, pentru ca nimeni să nu ne vadă și să nu audă de noi. Atât de strictă era confidențialitatea. Cu timpul, localnicii au aflat că militarii ucraineni se aflau în captivitate în Cecenia. Au fost șocați. Cum era posibil așa ceva? Aproximativ 80% dintre oameni susțin Ucraina, pentru că știu ce înseamnă războiul, l-au trăit ei înșiși și își amintesc de el. Dar nimeni nu poate să se opună lui Kadîrov, pentru că el ține totul în mâinile sale.

Când ne aduceau la șantier, localnicii ne compătimeau și încercau să ne ajute în orice fel: ne aduceau alimente, haine și alte lucruri. Ne spuneau: "Băieți, țineți-o tot așa. Oricum vă veți întoarce acasă".

Jurnalist: Grupurile de pe rețelele sociale din Cecenia difuzează periodic videoclipuri cu prizonierii de război ucraineni. Într-unul dintre clipuri, prizonierii s-au adresat autorităților ucrainene cu rugămintea de a contribui la eliberarea lor. Printre ei vă aflați și dumneavoastră. A fost aceasta o modalitate de a exercita presiune asupra autorităților ucrainene sau s-a urmărit un alt scop?

Serghei Skotarenko: Când au înțeles că nu reușesc să-și recupereze luptătorii, au început să exercite presiune asupra noastră. Spuneau că vor să-i ia pe ai lor și să ne dea pe noi în schimb. De aceea a trebuit să ne adresăm autorităților noastre (de parcă Ucraina nu ar vrea să ne ia înapoi).

La început am crezut că, poate, este adevărat. Ni s-a spus că au loc schimburi. Iar la noi – tăcere totală. Uneori ne gândeam că s-a uitat de noi… De aceea ne-am adresat în aceste videoclipuri.

Jurnalist: Spuneți că știați despre schimburile de prizonieri. De unde obțineți informații despre desfășurarea războiului?

Serghei Skotarenko: La început, aflam informații chiar de la ceceni. Mai târziu, ni s-a adus pe ascuns un aparat de radio. Ascultând radioul, ne dădeam seama că, dacă la ei "totul e bine", înseamnă că la noi e și mai bine. Acolo propaganda nu câștigă întotdeauna. La știri rușii sunt "eroi". Dar noi încercam măcar cumva să înțelegem ce se întâmplă de fapt. Când am fost mutați într-un loc nou, Kadîrov a venit acolo și a dat ordin să ni se cumpere un televizor. După aceea, am putut vedea ce se întâmplă la noi, în Ucraina.

Jurnalist: Câți oameni se aflau într-o singură încăpere? Cum erau condițiile acolo?

Serghei Skotarenko: În subsolul unde am stat în primii doi ani, erau trei încăperi mici. Erau mulți oameni, stăteam înghesuiți unii peste alții. Ne duceau la toaletă o dată pe zi – noaptea, ca să nu ne vadă nimeni. Dacă aveam nevoie la toaletă mai devreme, foloseam sticle sau pungi, iar noaptea scoteam totul afară. Ne puteam spăla o dată pe săptămână – repede, cu apă rece… Acei doi ani au fost foarte grei.

Când ne-au mutat pe șantier, acolo erau două subsoluri mari. În al nostru se aflau 98 de persoane, iar în cel vecin mai multe. Aceste încăperi comunicau, așa că puteam să mergem unii la alții. Aici exista deja toaletă, duș și iluminat adecvat. În ceea ce privește paturile, la șantier, băieții noștri le-au confecționat unele din materiale improvizate. Tot ce ne doream, făceam singuri.

Jurnalist: Vi s-a acordat asistență medicală?

Serghei Skotarenko: Ni se dădeau medicamente, dar nu întotdeauna exact cele de care aveam nevoie. De multe ori ni se dădeau cele mai ieftine. De asemenea, printre noi era și un medic, un băiat din Sumî. Au fost cazuri în care băieții mureau – nu apucau să-i salveze. Acest lucru se întâmpla din cauza faptului că vara era foarte cald în subsoluri, iar oamenilor le lipsea aerul. Nu exista ventilație, iar inima băieților nu mai rezista.

Jurnalist: Vă supravegheau mulți gardieni?

Serghei Skotarenko: Gardienii erau puțini. Și nici nu avea prea mult sens să ne păzească în permanență, având în vedere că ne aflam tot timpul în subsoluri închise. În plus, am fost avertizați că este practic imposibil să fugim – în jur se află munți înalți, pe care nici măcar localnicii nu îi pot traversa. Din Cecenia există doar două ieșiri, iar acestea sunt păzite de Rusia. Dacă am fi încercat să fugim, am fi fost sfâșiați de animalele sălbatice din munți. 

Jurnalist: Vi s-au dat haine?

Serghei Skotarenko: La început, când abia fuseserăm aduși în Cecenia, polițiștii locali ne aduceau hainele de acasă. Nu aveam voie să stăm în uniformă și nici să ieșim îmbrăcați în ea. Nu erau bani pentru haine, așa că inspectorii de la Poliția Rutieră ne aduceau ei înșiși de acasă totul: haine, încălțăminte, perne, pături…

Jurnalist: Și v-au luat toate lucrurile personale?

Serghei Skotarenko: Eu, în afară de documente și uniformă, aveam doar o cruciuliță pe care o purtam la gât și verigheta. Acestea mi-au rămas. Cecenii respectă foarte mult pe cei care sunt credincioși și poartă o cruciuliță. Pentru ei, aceasta este ceva sfânt. Ne aduceau cărți de rugăciuni, diverse cărți bisericești. Chiar și de Paște au adus din biserică cozonaci de Paște. Toți au fost foarte surprinși. Au spus: "Este o sărbătoare foarte importantă pentru voi. Și noi suntem oameni credincioși, de aceea vă respectăm sărbătorile".

Jurnalist: În afară de cărțile bisericești, vi s-a dat și altceva de citit?

Serghei Skotarenko: Ei sunt oameni care citesc puțin și nu le place limba rusă. În plus, vorbesc foarte prost limba rusă. Ne aduceau niște cărți de care ei nu aveau nevoie. Probabil că erau moștenite de la bunici, pentru că erau vechi și uzate.

Jurnalist: Ați reușit să luați legătura cu familia în timpul captivității? Cât de dificil a fost să obțineți această posibilitate?

Serghei Skotarenko: Am vorbit cu soția mea de trei ori: de două ori prin videoconferință și o dată la telefon. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că soțiile noastre au luptat pentru eliberarea noastră și au păstrat legătura cu cei care ne țineau captivi. Soția mea era cunoscută, pentru că a depus eforturi mari pentru mine: a mobilizat oameni, a participat la mitinguri și a militat pentru eliberarea mea. Tocmai de aceea mi s-a permis să vorbesc cu ea de trei ori. Au fost tineri cărora nu le-a reușit niciodată să vorbească cu rudele. Unora li s-a permis să sune cu condiția să acorde un interviu pentru televiziunea locală.

Jurnalist: Ce v-a ajutat să rezistați?

Serghei Skotarenko: Nu ne lăsam unii pe alții să fim triști – ne încurajam cu anecdote și diverse glume. Dar fiecare are propriul său nivel de rezistență. Ceea ce m-a susținut cel mai mult a fost gândul la casă, la faptul că acolo mă așteaptă soția și copiii, așa că trebuie să supraviețuiesc și să mă întorc.

Mi s-a propus să rămân în Cecenia. Mi s-a promis că îmi voi putea aduce familia, că ni se va da un apartament și tot felul de ajutor. Dar am refuzat. Am spus că avem propria noastră patrie și că ne vom întoarce.

Cecenii au încercat, de asemenea, să ne manipuleze, susținând că în Ucraina vom fi din nou înrolați în armată. Noi le-am răspuns: "Dacă va fi nevoie, vom merge din nou".

Îmi amintesc un incident din noaptea de 12 decembrie 2024 – de ziua mea. Nu departe de noi, o dronă ucraineană a lovit o cazarmă a Rosgvardiei. Băieții abia au apucat să mă felicite, au trecut 20 de minute – și am auzit explozia. Au venit în fugă la noi și ne-au spus: "A sosit drona voastră. Și chiar foarte precis". Le-am răspuns că de ziua mea patria mi-a organizat un "salut". La care mi-au răspuns: "Important e să nu vă lovească pe voi".

Jurnalist: Ce s-a întâmplat în perioada premergătoare schimbului, în timpul căruia ați fost eliberați?

Serghei Skotarenko: Practic, înainte de fiecare schimb ni se spunea că cecenii participă la negocieri. Dar nu eram schimbați. Și în acea zi ni s-a comunicat că va avea loc un schimb. Credeam că, încă o dată, se lăudau că participă la negocieri. Apoi am văzut că a sosit conducerea și ne-au adus lucrurile… Când ne-am urcat în avion, ne-am gândit că ne transportă în alt loc. Dar cecenii ne-au spus: "Băieți, vă duceți acasă!". Nu am crezut până în ultima clipă – până când nu am trecut granița ucraineană.

Jurnalist: Care era starea dumneavoastră de sănătate după eliberare? Cât a durat reabilitarea?

Serghei Skotarenko: Reabilitarea mea a durat aproximativ două luni. M-am întors din captivitate cu o greutate de 55 de de kilograme, în loc de 70, și cu tuberculoză. Timp de două luni am urmat un tratament la Kiev.

Apoi am fost transferat la tratament ambulatoriu și primesc medicamentele necesare. În captivitate, alimentația era precară, nu aveam vitamine și nu aveam suficient aer... Slavă Domnului, totul s-a terminat, totul a rămas în urmă, iar eu sunt acasă. Boala se poate vindeca. Sunt genul de om care încearcă să nu-și amintească toate lucrurile rele și să o ia de la capăt.

Jurnalist: Ce credeți că ar trebui să facă autoritățile ucrainene pentru repatrierea prizonierilor din Cecenia?

Serghei Skotarenko: Dacă vorbim despre repatrierea prizonierilor aflați în Cecenia, autoritățile trebuie să poarte negocieri cu cecenii, nu cu Rusia sau cu reprezentanții FSB. Trebuie să se ajungă la o înțelegere directă, fără intermediari. La urma urmei, cecenii sunt interesați de repatrierea luptătorilor lor. Pe ceceni nu-i interesează Rusia.