8 femei pentru care merită sărbătorit 8 martie

8 femei pentru care merită sărbătorit 8 martie   Cu ocazia zilei de 8 martie, îndemn la sărbătorirea femeilor pe care vechiul regim a încercat, fără succes, să le răpună. Aleg să vorbesc despre femeia anti-comunistă, în ciuda originii socialiste a acestei sărbători. Ca să fiu mai exactă, scriu întocmai pentru a face în ciudă originii acestei sărbători.  

Acest articol aduce un omagiu puterii. Nu puterii unui stat, a unei ideologii sau a unei idei, ci puterea individului de a riposta, când inamicul este asemeni unei forțe ale naturii. Puterea omului de a rezista presiunii și violenței, privării de libertate și bolii, chiar când are certitudinea că nu scapă viu. Membrii rezistenței erau toți catalogați ca fiind bandiți și legionari, dar ei făceau parte din toate categoriile sociale. Îi unea decizia de a nu tolera aberația bolșevică.  Au existat și grupări legionare, bineînțeles. De asemeni, au existat partizani țărăniști, regaliști sau liberali; erau burghezi, chiaburi, țărani; erau intelectuali, profesori, elevi care și-au întrerupt studiile pentru a lupta; erau foști ofițeri, învățători, gospodari; erau bărbați și erau femei.  

    Aristina Pop-Săileanu

<<Ura asta „de clasă” a fost ceva de neînţeles, a exploatat tot ce putea fi mai rău în om>>  

Născută la 13 mai 1931, în Lăpuşul Românesc, județul Maramureș,  Aristina Pop este fiica pădurarului Nicolae Pop, liderul grupului de rezistenţă din Munţii Ţibleşului. Înainte de a conduce grupul, Nicolae Pop a fost abordat de către Securitate pentru a le oferi informații despre 3 studenți care fugiseră în pădure, cu pretextul de a-i aduce înapoi la facultate. După ce i-a refuzat, s-a retras în munți. Încă la liceu, Aristina s-a alăturat tatălui ei, împreună cu fratele ei mai mare, Achim. Ceilalți copii și mama lor au rămas acasă, dar în urma persecutării comuniștilor, au fost deportați în Bărăgan. Înainte de a ajuta partizanii anticomuniști, familia Pop salvase evrei de la deportările în Auschwitz, fiind mai târziu numiți ,,drepți ai popoarelor’’.

Aristina Pop: <<Încă de la vârsta de 13 ani, am stat mereu cu frică, pentru că le duceam hrană evreilor în munţi. Le duceam eu, împreună cu un frate de-al meu, ca să nu bată la ochi… Nemţii erau la noi în comună, împreună cu jandarmii unguri, dar ei nu umblau prin toate coclaurile după partizani, cum a făcut Securitatea mai târziu. Erau plini munţii de partizani ruşi, erau şi dezertori români din armata maghiară… era şi un cumnat al meu, fugit din armată. Ei bine, nemţii şi ungurii veneau acasă la noi, se întâlneau cu alţii din alte părţi ale Maramureşului, din Someş, şi apoi plecau, fiecare la unitatea lui. Nu se împrăştiau prin păduri să-i caute pe dezertori. După 1947-1948 s-a schimbat situaţia. A venit Securitatea, care cred că a fost unică în felul ei. Au dat năvală toţi securiştii la noi acasă.>>  

Ororile Spitalului Văcărești Aristina Pop: ,

,Primeai tratament dacă aveai 21-22 de ani, dar dacă erai trecut de 40 de ani şi aveai tuberculoză, nu-ţi mai dădea nimeni nici un tratament. […] Doctorul meu era neputincios. El ne-ar fi dat orice, dar de unde să ne dea? Dacă ar fi adus de acasă, ar fi intrat la puşcărie, alături de noi. […] De la Mislea erau aduse alte şi alte fete bolnave de ficat, de cancer… Doamnă, ce am putut vedea în spitalul acela, nu pot descrie. Era Mama Kati, cum îi spuneam noi, o unguroaică. Avea cancer la sân şi ajunsese în aşa hal încât i se vedea inima cum bate. Era deja o rană deschisă, dar ea nu spunea nimic. Deşi avea dureri groaznice, suporta cu atâta stoicism.’’  

Miercurea Ciuc

A. Pop: <<Nu vă mai spun ce percheziţii se făceau la Miercurea Ciuc. Una-două, te trezeai că te scotea pe sală şi îţi făceau percheziţie. […]Aveam şi eu un ac, ascuns în gură, pentru că trebuia să ne coasem câte un nasture sau altceva. Mi-au scos acul şi l-au pus pe pervazul geamului, unde erau foarte multe ace. Ne-au controlat pe toate şi ne-au luat şi nenorocitul acela de ac, pe care îl aveam pentru strictă necesitate. După percheziţie, s-au luat măsuri drastice: cele la care s-au găsit ace au fost duse la izolator, unde au avut zile grele, în frig. […]Altă dată, ne-au scos paturile din infirmerie şi am dormit pe jos, deoarece ne-au prins dând pâine pe coşul de la sobă. În celula de lângă noi erau „vieţaşele”, condamnate pe viaţă, cărora noi le dădeam pâine prin coş. Ne-au prins şi ne-au scos paturile. Am dormit trei zile pe jos, fără căldură, bolnave cum eram, iar fetele condamnate pe viaţă, multe dintre ele tinere - erau foarte multe tinere - au primit aceeaşi pedeapsă. […]Am avut şi o Biblie pe care o ascundeam într-o saltea, dar au găsit-o şi au luat-o. Nu ştiu cum au aflat de ea... Probabil că şi printre noi era una care ajunsese să toarne.>>                                            

Eliberarea

<<Nimic nu m-a bucurat când mi-au spus că plec. M-am temut de necunoscut. Nu ştiam ce găsesc. Şi mi-era frică. Mă vedeam neajutorată. Ce fac eu? Ce se va întâmpla cu mine?! Apoi m-a chemat procurorul – era cu încă doi – şi mi-a zis: „Ştii că eşti liberă, dar fii foarte atentă, când te duci acasă, va veni lume, te va întreba, să nu spui prin ce închisori ai fost şi unde ai fost.” Atunci mi-am luat curajul şi am zis: „Şi de unde să spun că am venit, de la pension? Pentru că toată lumea de la noi ştie că eu sunt în închisoare, familia mea toată a fost dusă pe Bărăgan şi toţi ştiu cazul nostru.” Şi atunci el a zis: „Nu spui în ce condiţii ai stat, cu cine ai stat.”>>  

Surse: http://www.memorialsighet.ro/carti/sa-traiasca-partizanii-pana-vin-americanii/  

Aurora Dumitrescu

“Noi iertăm, că suntem creștini, dar justiția să-și facă datoria!  

Aurora Dumitrescu (n. 13 februarie 1932 la Beiuș - d. 26 ianuarie 2016, București) a fost printre cele mai curajoase elemente dușmănoase ale regimului comunist. În două închisori a avut de a face cu Alexandru Vișinescu și în amândouă l-a sfidat. A fost arestată și a primit 6 ani de temniță grea pentru apartenență la o grupare anticomunistă.

Într-un interviu acordat Podul.ro, Aurora Dumitrescu povestește ororile și aberațiile regimului, de la Reforma Educației lui Petru Groza și primele arestări, până la eliberarea ei din închisoare și privirile atente ale Securității care au urmărit-o până la revoluție.

Aurora Dumitrescu: ,,Există o vorbă înțeleaptă care spune că sărac poți fi doar din două cauze: din neșansă, ori din prostie. Cu preponderență analfabeți și lichele patentate, bolșevicii i-au pus în frunte pe cei săraci din prostie, și nu pe ăia de aveau sufletele curate! Regimul a premeditat cu atenție toată această răsturnare de valori care avea să fie urmată de exterminarea elitelor românești, aruncate în iadul temnițelor comuniste.’’  

Răsturnări de valori <<Dascălii noștri au fost obligați să meargă la București, pentru reciclare. Nu o să uit niciodată ce ne-a spus profesorul de biologie, cuprins de exaltare, când s-a întors de la „cursurile” intensive de reprofesionalizare: „Fetelor, tot ce v-am învățat până în prezent este zero barat! Îmi pare rău... Abia acum am aflat de Olga Lepesinskaia (n. n. - o protejată a lui Stalin), marea savantă care a făcut viață dintr-o celulă moartă!” Noi eram bulversate. Vă dați seama, nimic din ceea ce învățaserăm nu mai era de actualitate. Parcă înnebuniseră cu toții. […] Luam în derâdere totul, nu realizam cât va fi de crunt.  

În realitate, comuniștii au premeditat și au înfăptuit o diabolică răsturnare a scării valorilor. Peste noapte, au apărut numeroși titulari de catedră care nu știau să vorbească și să scrie corect, așa că, dintr-odată, a dispărut și respectul pentru dascăli - tot de atunci, se pare că l-am pierdut pentru totdeauna. […] Înainte de Reforma învățământului exista o ierarhie de prestigiu - specifică vechiului sistem educațional românesc, fundamentat pe calitatea profesorilor! -, care a fost terfelită și înlocuită, netam-nesam, cu o ierarhie administrativă, a cărei chintesență - pe care am trăit-o cu toții - se reducea la o unică și dureroasă evidență: șeful era cel mai prost din instituție! Se alesese praful de acea scară valorică sănătoasă, clădită pe baza calităților morale, intelectuale și profesionale ale dascălilor.>>  

Securitatea din Oradea

<<Deoarece autoritățile intenționau să-i repartizeze în detașamente de muncă - ceea ce era realmente îngrozitor! -, foștii studenți au pus bazele unei organizații subversive. Scopul nostru final era să facem rost de arme, să fugim în munți și să luptăm împotriva comuniștilor, alături de partizani.>>

Deși structura era ingenioasă, sistemul a reușit să infiltreze un turnător: un fost elev, care trecuse prin reeducarea de la Gherla. Despre securiștii care i-au întâmpinat în Oradea:

<<Nu aveau nimic sfânt – erau doar niște brute semianalfabete care își încasau simbriile în contul încondeierii noastre. […]Și-au zis: „Îi batem, îi zdrobim și gata! Am terminat cu ei!” De ce? Pentru că securiștii nu au putut înțelege niciodată că biologicul și tăria sufletească sunt două chestiuni diferite.>>  

Sfidarea lui Vișinescu: Jilava

<<Când a observat că-l priveam curioasă, m-a întrebat deodată, zburlindu-se la mine: „Tu, aia de sus, câți ani ai?” Fiindcă eram încă o naivă - crezând că mă chestionează cu privire la vârstă -, i-am răspuns, cu cea mai mare promptitudine: „20!” La auzul acestei cifre - făcându-și socoteala că are în față o „bandită” învederată, care a primit o condamnare considerabilă -, Vișinescu a început să mă înjure cu poftă, ca la gura cortului. Așa că l-am întrerupt, fără teamă, pentru niște clarificări concise: „De fapt, am doar șase ani de condamnare. Dar nu-i fac!” Vă mărturisesc că am fost foarte sfidătoare, chiar obraznică, pe toată durata detenției, motiv pentru care securiștii m-au catalogat, în catastifele lor, drept „guralivă’’ și „vicleană”. Uluit de reacția mea, Vișinescu și-a belit ochii la mine și a început să zbiere, gesticulând nervos: „Așa, deci! Nu-i faci, a? Crezi să vin americanii și te salvează... este?! Nu vine, bă, nimeni după tine!” Văzând cu ce jigodie am de-a face, am ținut să am ultimul cuvânt și i-am zis, cu titlu de constatare: „Văd că dumneata ești preocupat de americani mai mult decât mine!” Vizibil înfuriat, Vișinescu m-a mai bodogănit câteva secunde, apoi a început să se ia de celelalte deținute, căutându-le nod în papură.

Deși episodul acesta a fost unul amuzant, situația mea s-a complicat în numai câteva ore. Fiindcă am catadicsit să-i răspund cu obrăznicie, tovarășul Vișinescu nu m-a uitat și m-a băgat la „Neagra”, unde m-a ținut o singură noapte. Condițiile de la izolare erau înfiorătoare, iar eu mă îmbolnăvisem de plămâni, încă din perioada detenției de la Oradea, unde am tras un frig aprig - până și în ziua de astăzi am probleme de sănătate din această pricină. Însă, vă mărturisesc că nimic din ce mi s-a întâmplat mie nu m-a durât foarte tare, ci, cel mai mult, m-au marcat chinurile prin care au trecut cei din jurul meu>>.  

Sfidarea lui Vișinescu: Mislea

<<L-am reîntâlnit pe torționarul Alexandru Vișinescu - în acea perioadă era repartizat la Mislea pentru a „veghea” asupra deținutelor politice. Tovarășul avea apucătura să se plimbe, îngâmfat, printr-o cameră mare, pe care noi obișnuiam să o numim „sufragerie” - în acest penitenciar destinat femeilor, regimul de detenție era o idee mai îngăduitor decât cel de la Jilava și ni se permitea să socializăm, din când în când, într-o astfel de incintă. Fiind primăvară, eram îmbrăcată cu fusta mea veche, pe care o purtasem în momentul arestării. Vișinescu - un tartor care băgase groaza în toate deținutele - și-a azvârlit ochii prin cameră și i-a cășunat pe o doamnă delicată, foarte frumoasă, care era soția generalului Mihai Romanescu. Când a aflat cu cine avea onoarea, canalia a răbufnit deodată, agitându-și labele deasupra capului: "Ăăăăăăăă... soţie de general?! Așa deci! Îi știu io pe toți ăștia de aveau grade babane... Niște trădători care voiau să ducă țara de râpă!” - apoi, fără pic de jenă, a împroșcat-o cu un potop de sudalme (pe care nici nu le pot reproduce) pe doamna Romanescu. Sărmana femeie s-a întors către mine - întâmplător, stăteam una lângă cealaltă - și mi-a spus, revoltată: „Auzi la el, ordinarul... Ăsta nu ar fi fost bun nici să-i lustruiască cizmele bărbatului meu! Spune și tu... ce lacheu penibil!” În acel moment, urmărind-o cu privirea pe doamna Romanescu, Vișinescu a remarcat că sunt îmbrăcată în fustă, și a început să zbiere la mine: „Ce-i cu tine, bă, de ce nu ești în uniformă națională?!” Evident că nu m-am putut abține și i-am răspuns, cu nonșalanță: „Păi, dacă zeghea a ajuns uniformă națională, halal nație!” Pentru această îndrăzneală, Vișinescu m-a azvârlit, din nou, la „Neagra”. I se citea plăcerea în ochi. […]

M-am întrebat de nenumărate ori: oare cum or fi putut să își înghită părinții noștri mâncarea, dumicat după dumicat, când se gândeau că odraslele lor sunt acolo, în carceră, și că mor de foame şi de frig? Am spus și o repet: fie ca lacrimile părinților noștri să arză în veci sufletele tuturor securiștilor și javrelor torționare care ne-au prigonit!>>  

Surse: https://podul.ro/articol/rezistenta-la-jilava-si-mislea-aurora-dumitrescu-a-inventat-curajul-continuu-3997.html http://stiri.tvr.ro/povestea-aurorei-dumitrescu-torturata-de-comunisti-din-ordinul-lui-alexandru-visinescu_33517.html#view  

Lucreția Jurj-Costescu

,,Nu este regret, pentru că măcar ştiu că am făcut ceva.’’  

Născută la 2 octombrie 1928, în satul Scărişoara Nouă, judeţul Satu Mare, Lucreția Jurj-Costescu se află printre femeile care s-au luptat în munți, cu arma în mână, împotriva regimului criminal. Ea s-a căsătorit cu pădurarul Mihai Jurj; acesta era prieten cu frații Șușman și cu tatăl lor, care au condus grupul de rezistență Teodor Șușman.

În 1950, Lucreţia Jurj a fost arestată, soțul ei reușind să fugă în munţi şi s-a alăturat fraţilor Şuşman. Ea a fost eliberată la scurt timp și a continuat să aprovizioneze partizanii cu alimente. Era urmărită de Securitate și știa că are de luat o decizie:

Lucreția Jurj-Costescu: ,,Acum trebuia să aleg, ori mă duc cu soţul, ori mă duc în închisoare. Mă gândeam că dacă mă arestează nu ştiu dacă voi putea rezista la chinurile la care îi puneau ei pe oameni şi ca să nu fiu nevoită să mai spun pe altcineva am luat şi eu drumul codrului cu speranţa că nu va dura mult. Dar… o durat patru ani!

[…] Viaţa din munţi nu a fost aşa de uşoară. Am dormit şi pe crengi de brad în loc de saltea. Şi am stat la soare, pe crengi de brad, pe zăpadă. Pe cap mă spălam în apă de râu, căutam unde bate soarele şi este apa mai lină, că nu era aşa rece şi o bate soarele. Aşa mă spălam pe cap. Când ieşeam din râu nu mai simţeam capul! Şi nu m-am îmbolnăvit cât am stat în munţi. În închisoare m-am îmbolnăvit că organismul era mai slăbit. Şi au fost anii de puşcărie şi de pribegie, aşa că nu a fost uşor. Dar nu este regret pentru că măcar ştiu că am făcut ceva. Rău nu am făcut la nimeni.’’  

Încolțiți de securitate

<<În vara lui ’52 iar am intrat în cerc. Atunci a fost aproape 3.000 de soldaţi cu securitate cu tot, pe valea Someşului. O fost om lângă om. O săptămână a stat. Am vrut să trecem Someşul şi ei o tras după noi şi pe doi i-o împuşcat dintre ai noştri şi am rămas cinci. Am stat încercuiţi o săptămână, fără mâncare, fără nimic. Ne uitam la ei, stăteam pe stânci, sus. […] Şi la un moment dat… am găsit o peşteră şi am coborât pe copac şi în peştera aia se făcea mai multe văgăuni, scorburi […] Şi acum ca să nu ne prindă vii ne-am băgat acolo, dar nu am încăput decât trei pe burtă şi doi în genunchi. Şi când au ajuns acolo… când am coborât, zice soţul meu: „Dar nu mai scăpăm, acuma”. Zic: „Ba o să scăpăm, că dacă există Dumnezeu o să scăpăm”. Şi o venit armata şi or introdus un soldat acolo, or zis că să intre acolo şi să caute. Şi o intrat un soldat, o venit până la noi. S-o uitat la mine, s-o mai uitat la el. O zis că nu ne vede. Şi atunci o zis comandantul să tragă, să descarce un încărcător din pistol. O tras. Dar nu ştiu unde o ţinut el pistolul că nu ne-o nimerit nici pe unul. O zis: „Ascultă, să vezi ce se aude”. „Nu se aude nimic”! Zice: „Atunci vino afară”. Şi o ieşit afară şi noi am scăpat atunci. Dar sunt sigură că băiatul ne-o văzut. Şi atunci am scăpat, dar înfometaţi şi cum ne-o fost şi atunci ne-am despărţit că am spus că nu mai putem să stăm aşa un grup mai mare pentru că să te duci la cineva acasă cinci persoane era prea mult. Și ne-om despărţit. Noi ne-am dus în partea Bihorului, acolo aveam noi prieteni şi rudenii. Şi fraţii Şuşman au venit la Cluj, în partea Huedinului.>>  

Arestarea și Ancheta

<<Ne-am dus şi am bătut la geamul casei. Nu intram noi la om în şură fără să fie el. Şi ne-a deschis politicos şi ne-a poftit înăuntru şi o zis să îl scuzăm că el iese până afară. O ieşit şi pe urmă o zis: „Poftiţi în şură”! Când ne-am dus în şură eu am intrat prima. Când am intrat s-or aprins nişte lanterne şi pe mine m-or lovit prima, m-a lovit în cap, mi-a spart capul şi pe urmă nu mai ştiu. Când m-am trezit erau toţi la pământ. Şi soţul era împuşcat. Şi ne-or dus la securitatea din Beiuş, ne-a dus pe toţi trei într-o cameră, jos. Dar soţul nu mai putea. Nu mai ştia de el. Şi-or venit doi, l-or luat, aşa, târâş şi dus a fost! Nu l-am mai văzut niciodată.

O durat ancheta 5 luni, dar tot timpul mi-au spus că soţul este la spital, că nu o să fie la proces, că lui îi face proces separat. Eu nu aveam intenţie să mă apăr, că mie nu-mi părea rău de ce am făcut. Nici să-mi descarc vina mea pe soţul sau… Încă de multe ori nu am avut vină şi am lăsat să fie asupra mea ca să îi mai uşurez şi lui… ca să nu fiu eu condamnată mai puţin. Şi o fost ancheta cinci luni. Şi când m-o dus la proces, nu a apărut la proces şi m-o condamnat la muncă silnică pe viaţă şi pe fratele lu’ bărbate-meu la moarte pentru că o tras atuncea asupra securităţii. Şi pe el l-o executat. Şi eu am făcut 10 ani de închisoare, pe la Miercurea Ciuc, Oradea, Cluj, Văcăreşti, la spital. M-am îmbolnăvit. Am făcut un abces şi datorită abcesului am rămas numai cu un plămân.>>  

Sursa: Fragmente din Şcoala Memoriei 2003. Prelegeri şi discuţii de la a VI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (7-15 iulie 2003), editor Armand Goşu, editorul colecţiei Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003  

Ileana Doina Opriș

,,Am ştiut de ce pătimim.’’   După eliberare, mai mulți deținuți politici au constatat că pur și simplu trecuseră într-o închisoare mai mare. Țara însăși era o temniță și fiecare român avea o sentință. Deși teoria socialistă zice că o clasă socială e definită de avere, în practică românii au înfruntat conceptul de ,,origini sănătoase’’. Copiii foștilor demnitari și deținuți erau încurcați intenționat de către sistem din a-și termina școala, a-și găsi loc de muncă etc. Erau urmăriți și suspectați de ,,uneltiri’’ sau de intenția de a-și răsbuna părinții decedați în închisori. Practic, acești copii erau deținuți politici din naștere.

Ileana Doina Opriș a fost un astfel de deținut, iar cazul ei este unul relativ fericit. Ea s-a născut în spitalul închisorii Văcărești, iar copiii născuți în închisoare erau de multe ori trimiși în orfelinate, familia lor neștiind nimic despre ei, iar ei urmând să își afle originile după schimbarea regimului. Mama ei, Ileana Samoilă-Opriș fusese condamnată pentru sprijinirea fratelui său, Ion Samoilă (parașutat de aviația americană pentru lupta anticomunistă în România ocupată de sovietici).

Născută în închisoare

Ileana Doina Opriş: “Eu m-am născut în 1954, iarna, în acel februarie cumplit, de care îşi amintesc foarte mulţi până în ziua de astăzi, în închisoarea Văcăreşti. Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui. Nu ştia dacă nu-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă. M-au ţinut în puşcăria Văcăreşti un an şi patru luni, după care au încercat să o convingă să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat, fiind o persoană foarte ambiţioasă, şi a insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea şi care mai avea doi copii. Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta, dar, până la urmă, a venit unchiul meu de la Oradea, şi m-a dus la ei, unde am fost iubită şi îngrijită, în ciuda faptului că aveau o situaţie materială destul de grea. În 1957, când aveam trei ani şi jumătate, a venit mama, din puşcărie. Bineînţeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a ştiut, în timpul ăsta, nimic despre mine; nu ştia dacă mai trăiesc. (…) Iar în 1962, a venit tata. Din păcate, din cauza necazurilor, a sărăciei, au divorţat. A trebuit să ne mutăm cu mama şi bunica pe linie maternă, care făcuse şi ea cinci ani de puşcărie, la Galaţi, unde am locuit în condiţii foarte grele, fără încălzire în camere. Eram primită de oameni cu mult suflet, toţi săraci, dar care înţelegeau ce înseamnă să ieşi din închisoare, să ai un copil şi o mamă. Bunica nu avea pensie. Mama mergea zilnic la forţele de muncă, unde ori nu i se găsea nimic de lucru, ori era trimisă să muncească în câte un loc unde se găsea o şefă de cadre sau un director care să o ia de mânecă la propriu şi să-i spună: „Nu avem nevoie de oameni ca dumneata printre noi” sau chiar „Ia uite ce ne-au trimis! Marş afară!” Aşa că am ştiut ani de zile ce înseamnă şi foamea, şi frigul. Am ştiut de ce pătimim şi nu sufeream atunci când vedeam casele în care locuiau alţi copii, jucăriile sau hainele acestora.’’ (Arhiva de istorie Orală a Memorialului Sighet)  

Reuniunea

Ileana Samoilă-Opriș: „Fulguia, era lapoviță cu ninsoare. Niște femei, niște țigănci care așteptau și ele, au început să se vaite, uite, dragă, uite femeia aceea, uite o femeie cu picioarele goale, cu mâinile goale, uite n-are nici măcar un jerseu pe ea și e gravidă. Ningea pe mine și ploua, așa m-a dus la tribunal.

[…] În seara când am născut am plâns și m-am rugat de ea, vă rog frumos nu mă mai lăsați aici singură că mor aici. După ce am născut a zis gardianca către moaşă: unde e, fă, Răsăritul, să-nchin fata?

[…] Am bătut la poartă și s-a deschis poarta și a apărut o fetiță… cu codiţe și mânjită de dulceaţă pe obraji și cu un şorţuleţ și toată volane și grăsuţă și arsă de soare… Și-am zis: cum te cheamă? Ileana Doina Opriş. Aaa, zic, pe tine te caut eu. Și-am îngenuncheat în faţa ei în portiţă. Și ea a venit la mine, s-a uitat așa și-a început să zâmbească: Da’ tu cine ești? Zic: Eu sunt mămica Ileana. S-a repezit de gâtul meu, domnișoară, m-a luat de gât și m-a pupat și s-a strâns așa lângă mine și-a zis să nu mai pleci de la mine, că tu ești frumoasă, foarte frumoasă!”  

Surse: https://www.facebook.com/Ogoranu/posts/2077527615626610?__tn__=-R    

Dorina Ștefania Potârcă

,,Cum s-a putut înșela atâta lume. Oameni culți și inteligenți?’’  

Dorina Ştefania Potârcă (n. Marinescu) era profesoară de franceză, a treia soție a țărănistului Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet). A fost arestată în aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”, a trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, pe o perioadăă de 2 ani, executând o condamnare administrativă.  

În memoriile ei, Amintirile unui element dubios, povestește cu lux de amănunt teroarea de după ,,eliberarea’’ sovietică, punând accent pe importanța memoriei acestor fapte.  

Dorina Ștefania Potârcă: <<Uitarea, această fiică a timpului, „marele meșter”, binefăcătoare și devastatoare în același timp, face ca suferința să devină cu timpul numai o amintire. Dar nu, trecutul nu trebuie uitat. El nu trebuie aruncat la lada de gunoi! Generațiile noi nu știu nimic din ce s-a întâmplat în această perioadă sinistră și câte drame s-au petrecut din momentul instaurării unei noi ordini, ordinea socialistă, în numele „dreptății” sociale, al „fericirii și bunăstării poporului”.

[…] 23 August, blestemată dată pentru soarta țării, a noastră și a acestor ființe destinate durerii, care sunt oamenii. Îmi amintesc și mă cutremur. Ce bucurie! „Pace, pace!” Se deschideau sticle de șampanie, se auzeau voci, cântece. Lumea înnebunise. Vai ce tristă va fi urmarea! Eu avusesem o noapte de coșmar, căci tocmai terminasem de citit cartea despre viața lui Lenin, a lui Ossendowski, cu toate ororile Marii Revoluții, cu torturile, crimele NKVD-ului, și inima îmi era strânsă cu gândul la ce ne aștepta, în timp ce afară oamenii petreceau. Cum s-a putut înșela atâta lume. Oameni culți și inteligenți?>>  

Teroarea rusă

Dorina Ștefania Potârcă: <<Divizii întregi rusești în tancuri, mașini camioane cu soldați cu poza lui Stalin, mulți beți, înfricoșători, umpleau șoselele în urmărirea nemților spre Berlin! Asta era eliberarea și căderea în cea mai aprigă robie. Năvăleau hoardele. […] În 1948, dați afară din casa noastră din strada Maria Rosetti prin naționalizare, luasem un apartament cu chirie (extrem de scump), unde adusesem cele mai frumoase și bune lucruri ce aveam. Ce eroare! Așa vom pierde totul. Restul îl depozitasem ici și colo. Teroarea era mare de când intraseră rușii în țară, dar mai erau ceva speranțe. Acum tresăream de spaimă când suna soneria. Când vedeam un individ dubios, stând într-un colț de stradă, imediat ne puneam întrebarea pe cine urmărește? Telefoanele sunau între vecini: „L-ai văzut pe cel din colț? De cât timp stă acolo? A plecat?”

[…] Soțul meu fusese scos din barou, unde era un avocat cu renume și aici își câștiga existența noastră. Fusese și om politic în Partidul Național Țărănesc. Veniseră și greutățile materiale. Rezervele se topeau văzând cu ochii. Responsabilul de stradă, fost avocat și el, evreu, îl avertizase pe soțul meu că este urmărit, că i se pun întrebări despre el. Ce face, pe cine primește etc. Deseori nu dormea acasă. Își făcuse în vestibulul apartamentului un fel de ascunzătoare, în spatele unei false biblioteci.

[…] Eram singură în compartiment și cu frica în sân. La Medgidia trenul stătea două ore până când, în sfârșit, se făcea legătura. Nu știu de ce dura atât. Întuneric complet. Pe atunci circulau cu trenul mulți soldați ruși și se auzeau tot felul de povești cu femei siluite, omorâte și aruncate din tren. Stăteam singură în întuneric, lungită pe banchetă, când ușa compartimentului s-a deschis brusc și au intrat șapte soldați ruși, tineri. S-au instalat pe bancheta din fața mea. Eu mă prefăceam că dorm. Au aprins o lanternă și mă examinau de aproape, râzând și vorbind. I-am rugat să mă lase să mă odihnesc, că sunt obosită, bătrână. Mi-au aprins lanterna în față și mi-au spus: „Asta nu bătrân”. Unul mă gâdila la picioare. Am sărit în sus și am fugit pe culoar. Nici controlor, nici nimeni. Am rămas acolo ascunsă, în fundul vagonului, până a pornit trenul. Apoi a venit un controlor și am trecut în alt compartiment. Scăpasem ușor.>>  

Arestarea soțului

Ștefania - Potârcă: <<Și așa a venit ziua de 5 mai 1950 și arestarea lui Virgil. Totul se frânsese, se dezorganizase. În dimineața acelei zile, la ora 5, sună soneria. Soțul meu se scoală și deschide larg ușa. Și după câte planuri și pregătiri făcute! Doar se știa cine vine în locul lăptăresei. Au năvălit în casă cu armele în mână. Civili și securiști spărseseră ușa de la intrarea blocului în loc să cheme portăreasa (probabil turnătoare și ea!). […] „Dumneavoastră ne urmați!”, era formula. El s-a îmbrăcat, nu și-a luat niciun bagaj. I-am făcut un ceai din care a gustat, dar nu l-a putut bea. Ne-am luat rămas bun. Mia spus: „Curaj!” și ne-am uitat lung unul la altul. Nu știam atunci că nu-l voi mai vedea niciodată. Și dus a fost. Așa a început cea mai grea perioadă din viața mea. Întâi, lupta pentru existență. Singură cu doi copii mici și cu foarte puțini bani rămași în casă. Simțeam că totul îmi distrugea existența, încet, încet, că mă afundam într-un soi de noapte, care, pe zi ce trecea, devenea tot mai neagră. Fusesem ocrotită și ferită de greutăți. Soțul meu conducea și rezolva totul. Eu îmi vedeam de catedră, de casă, de copii. Și, iată-mă, singură. Pe umerii mei erau acum răspunderea copiilor și a unei întregi gospodării, cu încă două femei, care nu vroiau să mă părăsească.>>

Cu miliția în casă

Ștefania - Potârcă: <<Am primit o invitație să mă prezint la Miliție. Iarăși spaimă, iarăși noapte nedormită. Cum eram convinsă că nu mă voi mai întoarce acasă, i-am telefonat mamei mele să vină și să rămână cu copiii. M-am prezentat la ora indicată, cu inima cât un purice. […] În cele din urmă îmi spune că am o cameră liberă și că vrea să-mi trimită un personaj important, cineva mare, să ocupe odaia. Am respirat ușurată. „Da, am o cameră liberă. E la dispoziția Sfatului Popular” […] Era și așa prea mult pentru acele vremuri în care, pe lângă pușcării, teroare, lipsa de libertate, se rechiziționau camere (în fiecare cameră câte o familie cu aragazurile înșirate în holuri, pe săli, sau 2-3 familii în bucătărie). Coabitarea a fost una din marile mizerii ale regimului. A doua zi s-a prezentat noul locatar. Era un colonel de Miliție despre care am aflat mai târziu că făcea arestări, teroriza femeile, le lua bijuteriile. A sosit îmbrăcat civil, însoțit de doi militari înarmați. Gata, nu mai aveam liniște nici acasă. Lăsa ușa deschisă la camera lui, pe lângă care treceam când ne duceam la baie. Chema fetița la el, spunea că vrea să o adopte și de câte ori mă prindea îmi spunea că el mă va ocroti, că trebuie neapărat să divorțez, să mă desolidarizez de soțul meu, căci altă soluție nu am. Apoi a devenit mai insistent. Dacă ieșeam seara în balcon, ieșea și el în balconul camerei lui și începea conversația. Într-o seară mi-a spus că mă invită la cinema; luase două bilete: „Cum îndrăznești dumneata, colonel de Miliție, să ieși cu o burgheză ca mine? Vrei să-ți compromiți cariera?” Am refuzat. Și așa trăiam terorizată. Spre norocul meu, femeia mea de serviciu, care îi stătea la dispoziție și îl servea, a descoperit pe masa lui o fotografie și o scrisoare de la soția lui. Era, deci, însurat. Am respirat ușurată. În curând a venit nevasta pentru câteva zile și m-am liniștit.>>

Arestarea ei, în văzul copiilor

<<Deodată sună soneria. Mă trezesc brusc, era încă întuneric, ora 4-5 dimineața. Nu se luminase încă. Mama aleargă și deschide ușa. Aud voci. Se deschide ușor ușa mea și mama îmi șoptește: „Fii liniștită! E un control pentru buletine.” Ce control! Trei indivizi intră în cameră: „Dumneavoastră, vă îmbrăcați și ne urmați!”. „Am înțeles.” Nu mai tremur. A urmat o percheziție superficială, de formă. Au luat ceva hârtii, scrisori, mai nimic. M-au condus până la baie să mă îmbrac. Băiatul meu s-a trezit și el și s-a sculat. Împietrise și privea cu ochi mari, speriați. Mama tremura. Fratele și cumnata mea nu erau în București. „Ce să iau cu mine? Mă duceți la Canal?” „Nu știm unde veți fi dusă, dar luați ce e strict necesar. Luați-vă și lucruri groase.” Mi-am luat o veche haină de blană, deși era 14 aprilie și se apropiau sărbătorile Paștelui. Și ce bine am făcut! Ce bine mi-a prins haina asta chiar când ajunsese o zdreanță. […] Indivizii au fost destul de civilizați. Nu m-au bruscat, chiar vorbeau încet să nu trezească fetița. Eram gata. M-am aplecat să o sărut. Credeam că doarme. Nu dormea, plângea înfundat. Am început să plâng și eu. Mi-am luat rămas bun de la mama. Băiețelul meu m-a condus până la poartă. „Curaj, mămico!”. Un jeep ne aștepta. Începuse să se lumineze de ziuă. M-am suit în mașină cu valijoara lângă mine. Mi-am adus aminte că nu am țigări. Începusem să fumez în nopțile de insomnie.>>    

Copilăria ca luptă de clasă

Voica Potârcă: <<Când aveam 9 ani, au arestat-o pe mama. Eram în clasa a III-a, deja rămasă fără mamă și fără tată. În clasa a IV-a nu m-au mai primit la Liceul „Lazăr”, unde făcusem școala primară. Ne-a dus bunica, cu chiu, cu vai, la o altă școală, „Mihai Vodă”. Din clasa a V-a nu m-au mai primit nicăieri; deci am stat acasă un an întreg. Fiind copii mici (în vârstă de 9 și 13 ani) eram o greutate pentru bunica noastră, punându-se și problema întreținerii noastre. Mergeam la talcioc și vindeam ce se mai găsea prin casă. Îmi aduc aminte de talcioc. Era o suprafață mare în care rudele celor arestați, cei alungați din case, cei dați afară din slujbe etalau pe jos, pe pământ, pe ziare sau pe cârpe ceea ce mai aveau în casă: argintărie, cristaluri, tablouri, haine, blănuri, obiecte de artă. Vânzătorii – vechea burghezie prigonită – arătau jalnic și am fost profund impresionată, îmi venea să las acolo totul aruncat pe pământ și să fug. În această perioadă, aflând despre situația mea, familia unei colege de clasă m-a invitat de mai multe ori acasă la ei pentru o masă mai bună. Le-am rămas recunoscătoare toată viața.  

Mama s-a reîntors; între timp am fost s-o văd la pușcărie, la vorbitor, la Popești-Leordeni. Îmi aduc aminte momentul în care fratele meu și cu mine ne uitam la ea printre zăbrele, iar ea ne privea pierită. Înainte de asta, când eram în clasa a III-a și au arestat-o pe mama, știu cum a fost, pentru că dormeam toți trei în aceeași cameră; eu, de fapt, n-aveam pat. Punea seara două fotolii cap la cap și dormeam acolo. Au venit și au arestat-o. După aceea m-am îmbolnăvit grav. Fratele meu a condus-o până la poartă și i-a urat să fie tare.>>  

Surse: http://www.memorialsighet.ro/carti/amintirile-unui-element-dubios-5/ http://www.memorialsighet.ro/copilaria-ca-lupta-de-clasa-voica-potarca-cand-aveam-9-ani-au-arestat-o-pe-mama-eram-in-clasa-a-iii-a-si-deja-ramasa-fara-mama-si-fara-tata/  

Elisabeta Rizea

,,Să nu moară până n-o sta unde m-au ţinut pe mine’’  

Probabil cea mai bine cunoscută femeie care a contribuit rezistenței, Elisabeta Rizea (28 iunie 1912, Domnești - 6 octombrie 2003) a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. Pentru asta era numită ,,dușman al poporului’’, iar casa ei ,, casă de bandiți’’. Ea se exprimă tăios, cu o hotărâre exemplară pentru români, atunci când vorbește despre comuniști și lupta cu aceștia.  

Ura pentru comuniști

Elisabeta Rizea: Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu ăsta. Uite-l! Mi l-a-mpuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii, fraţi. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împuşcat. Că el era comerciant: a avut moară, maşină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toţi ţinea la el. N-avea copii, săracu, şi ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit şi lui un frate, Nicu, în război. Doamnă, unu era Gheorghe Şuţa din Domneşti! Domn! Domn! Îi plăcea să înveţe lumea carte şi să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun şi driept iera. Şi comuniştii l-au împuşcat. Uite, de asta am urât io comuniştii…  

Partizanii

Elisabeta Rizea: Au plecat pe rând. S-a dat ăla după ăla, ăla după ăla. Noi i-am ajutat. Noi n-am plecat până nu ne-au luat ei şi ne-au băgat prin puşcării. Pe mine m-a pârât o ţigancă, o baragladină, cum am spus şi la televizor. A fost grieu, doamnă. Uite, am şi o gaură colea în uşă, să o vedeţi, gaura de glonţ. Şi ăştia au duşmănie pe mine că vorbesc. Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus… Da mă stăpânesc de frică, că acum nu mai sunt de treişopt de ani. Nu mai poci fugi prin grădini, nu mai pot să merg, că vedeţi cum e picioarele mele şi vedeţi mâinile mele. Să nu moară până n-o sta unde m-au ţinut pe mine şi să nu… Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine […] Şi am şi acuma multe secrete, da nu le spui până n-oi vedea că mor, să chiem fetele să le spui, să ştie măcar ele… Că uite, doamnă, nu ştii cu cine vorbeşti şi s-aude şi te-mpuşcă. Vorba aia, am scăpat eu de primu glonţ – şi să mi-l dea ăştia, acuma?  

Interogatoriile

Elisabeta Rizea: Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (...) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam şi ţipam şi spuneam: ”Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!”.

[…] Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (...) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.  

Surse: https://www.fericiticeiprigoniti.net/elisabeta-rizea/121-cand-capitanul-carnu-a-legat-o-pe-elisabeta-de-carligul-din-plafon

https://www.fericiticeiprigoniti.net/elisabeta-rizea/1058-ajutarea-partizanilor-din-munti-si-arestarea https://www.fericiticeiprigoniti.net/elisabeta-rizea/1056-totul-a-inceput-cu-o-crima  

Elena Spijavca

,,Viaţă pe bărăgan, goală şi amară.”  

Jurnalul Elenei Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, prezintă noua ei viață, după ce a fost deportată, împreună cu familia ei, în noaptea ,,Rusaliilor Negre’’. Jurnalul este ,,spovedania zilnică a unui condamnat la moarte naturală’’.

Romulus Rusan, editorul jurnalului: << La 18 iunie 1951, peste 44.000 de locuitori din Banat şi Mehedinţi au fost ridicaţi de la casele lor, urcaţi în vagoane de transportat animale, iar după două săptămâni lăsaţi' sub cerul liber în diƒerite puncte ale Bărăganului. Uriaşa operaţiune - defapt un experiment de inginerie sacială - a fost executată de câteva regimente de miliţieni, de echipe de elevi securişti, precum şi de cohorte de activişti ai partidului comunist. […] La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. […] Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor…>>  

Iernile în Bărăgan

,,Azi e 31 ianuarie 1954. Duminică. E a treia zi de când bate viforul năprasnic, zăpada s-a ridicat deasupra geamului. Nu se vede a doua casă de zăpadă învăluită în vifor. Uşa mereu este baricadată cu zăpadă, dar mereu curăţăm, altfel nu o putem deschide. Ceea ce este afară azi, n-ai cuvinte să descrii. N-avem nici lemne tăiate ca să facem focul, dar şi vântul dă fumul îndărăt în bucătărie şi stăm în frig, abia pot să scriu.  

1 februarie Un frig mare şi la noi iese fum teribil în casă. Ne-am dus la Norica Paşa cu copiii ca să ne încălzim! Spre seară am spart soba cu Eşeanu şt. şi s-a regulat cu fumul, adică arde soba de dudue, numai lemne să fie.  

2-3 februarie Marele viscol fenomenal care a acoperit sate şi oraşe complect. Noi am fost cu uşa acoperită, imposibil de deschis, a trebuit să iasă Virgil pe geamul din bucătărie. Chiar la noi în sat au fost acoperite case până sus! Pe la grinzi a nins în casă. Ce să spun, a fost o jale, căci oricât facem focul, e un frig teribil, zăpada ne intră şi pe uşă. Eu m-am ales cu tuse, veşnic cu picioarele îngheţate. Marea mulţumire, numai când ne culcăm şi punem cărămizi calde în pat – la picioare! Mereu a ţinut-o în ger până pe data de 14 februarie iar am avut viscol mare dar nu se compară cu primul. N-ai cuvinte să descrii ce era afară.”  

Surse: http://www.memorialsighet.ro/carti/elena-spijavca-munci-si-zile-baragan/  

Marina Chirca

„Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?“  

Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată“ grupului. Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată“, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor“.  

Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.  

Fuga din sat

Marina Chirca: Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?“ Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?“.„De la mănăstire.“ „Stingeţi focul când ’oţi pleca!“ „Stingem!“ Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!“, alt dinte, „Nu ştiu!“, alt dinte, „Spune!“, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.

[…] Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.  

Prinse de Securitate

Marina Chirca: Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.“ Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?“ „Chirca Marina.“ „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură. Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret. Ieşeau, nu mai stăteau în pădure.  

Eliberarea

Marina Chirca: La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei“. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?“ „Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!“ M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?“ „Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?“ „Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni“. „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi.“ „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista.  

Sursa: https://adevarul.ro/cultura/istorie/marina-chirca-nucsoara-partizan-anticomunist-1_5234dbc9c7b855ff5683abf9/index.html

PS: Istoria României consemnează nenumărate femei care au marcat deciziv parcursul țării noastre într-o multitudine de domenii