Ar fi putut fi ministru sau parlamentar, dar a ales să părăsească România. „CE BINE CĂ AM PLECAT!”

  • Podul
  • Mar 10, 2019, 09:09
  • 1520

Jurnalistul disident anticomunist Ștefan Niculescu-Maier, arestat la sfârșitul anilor 80 alături de Petre Mihai Băcanu sub învinuirea de uneltire contra regimului ceaușist, scrie pentru un ziar al diasporei canadiene despre bucuria eliberării, plecării dintr-o țară în care de zeci de ani nu se întâmplă nimic în direcția unor schimbări profunde.

Avea 31 de ani de Revoluție și o vreme – până în 2001, când a ales să plece – s-a implicat încercând să pună în aplicarea visurile în care crezuse și pentru care era să plătească cu viața înainte de 1989. A renunțat în cele din urmă pentru că „acasă” nu a putut trăi ceea ce dânsul numește „sentimentul realizării umane”.

 Ștefan Niculescu-Maier pentru accentmontreal.com:

”Ca să nu existe niciun dubiu: rău îmi pare că a trebuit să plec din România pentru a trăi sentimentul realizării umane. Dar ce bine că am plecat din România!”

„Dacă n-aş fi plecat din România, poate aş fi fost şi astăzi în presa scrisă (România liberă a fost ziarul pentru care, indirect, am fost închis şi deturnat din cursul firesc al unei vieţi oricum lipsite de adâncime a orizontului). Ori poate aş fi îmbătrânit, asemenea lui Giovanni Drogo, eroul principal din „Deşertul tătarilor” al lui Dino Buzzati, aşteptând să se întâmple ceva, ca inginer la IPA – Institutul de Proiectări şi Automatizări din Bucureşti”.

„Dacă n-aş fi plecat din România, poate astăzi eram rentierul propriei mele istorii de dizident anticeauşist, reuşind performanţa de a-mi atrage tot felul de certificate, redevenţe şi respect pentru zilele de închisoare şi tortura poliţiei ceauşiste în care m-au aruncat, pentru 93 de zile, gura mea spartă şi relativa infatuare pornind de la o credinţă elementară şi o valoare sfântă şi simplă în acelaşi timp. Potrivit acestora, dacă nu-ţi convine o situaţie, trebuie să încerci să o ameliorezi. Abia la Rahova am aflat că sunt închis din motive politice. „Ce politică tovarăşe anchetator, eu am vrut să spun doar ceea ce gândesc, iar ceea ce gândesc eu gândesc 99 de oameni din o sută în ţara asta!”

„Dacă n-aş fi plecat din România, poate locuiam şi astăzi în cartierul Militari din Bucureşti, sau poate în Drumul Taberei, ajungând la perfecţiune în materie de făcut slalom printre fecalele canine, cu mândrie depuse de javrele de apartament sub privirile încărcate de o dulce, asocială dragoste a stăpânilor lor, chiar în faţa scării blocului. Nu ştiu dacă mai sunt la modă ţevile metalice instalate în asfalt şi zăvorâte cu lacăte grele pentru asigurarea unui crâmpei din spaţiul public pentru un loc de parcare personal şi indivizibil, dar dacă mai sunt, după atâţia ani, aş fi avut şi eu o ţeavă robustă, numai a mea. Ţevuşoara mea proprie în asfalt aş fi avut în România!”

„Mă bucur sincer că am plecat din România pentru că toate cele în care am crezut cândva, de la instituţii şi persoane şi până la mituri şi locuri dragi, s-au dus sau sunt pe cale să se ducă pe apa sâmbetei. Deja nu mi-aş mai fi găsit locul în acest spaţiu şi, cu puţină bunăvoinţă, dar nu foarte mult efort, aş fi fost foarte bolnav sau poate deja dispărut de ceva vreme, ca şi tatăl meu care a venit într-o bună zi acasă de la serviciu şi a murit, răpus de stres, lupte cu activiştii de partid care „ştiau ei mai bine” cum se fac motoare electrice, şamd. Timpul a trecut ameţitor de repede peste  majoritatea celor care au primit aceeaşi educaţie pe care am primit-o şi eu. I-a lăsat în urmă iar cine nu s-a salvat, se mai uită încă la televizor şi aşteaptă să se întâmple ceva. Sau vorbește la televizor, încercând să-i urnească pe alţii. Toată lumea încearcă să urnească pe toată lumea în România, dar extrem de puţini încearcă să facă ei înşişi ceva.  

Plecând din România, am avut ocazia să verific în mod practic câteva lucruri. Primul şi cel mai important, contrar celor care îmi fuseseră spuse încă de mic copil la şcoală dar nu şi acasă, a fost acela că România nu se afla în centrul Universului iar românii nu erau cel mai curajos, ospitalier şi inteligent popor. Nota bene, acasă acest subiect nu a fost abordat niciodată explicit deoarece ai mei nu aveau niciun interes să-mi pună libertatea în primejdie. Dar m-au încurajat să citesc, m-au susţinut să învăţ limbi străine… mai departe urma să judec şi singur!

Nu are rost să insist, dar se pare că totuşi prima civilizaţie cunoscută a omenirii nu s-a născut la poalele Carpaţilor. Istoria ţării în care m-am născut este plină de trădări, laşităţi şi crime odioase, pe lângă momentele de onorabilitate şi sacrificiu de sine care ne-au fost băgate pe gât până la saţietate alături de odele închinate „celui mai iubit fiu”. Chestia cu ospitalitatea cam este un basm de adormit copiii faţă de cultura altor ţări (aici ar trebui poate o comparaţie între multilaterala Românie, care avea vreo 120 de mii de copii abandonaţi la 20 de milioane de locuitori prin 1990 şi înapoiatul Afganistan, unde pur şi simplu specia asta „copil abandonat” nu există, aceştia fiind adoptaţi de comunitate. (Scuzaţi-mi frazele lungi, parcă m-am pornit şi nu mă mai pot opri).

În ce priveşte inteligenţa românilor ca popor, să ne abținem de la comentarii. Mi-a părut rău după această iluzie, că tare bine îmi mai gâdila pipota, dar per total mai mult mi-a părut bine şi m-a îmbogăţit sufleteşte să descopăr civilizaţia altor popoare şi a reprezentanţilor lor – desigur, ridicaţi ca şi elita românească, tot dintre buruieni, uscături şi o mare de alţi oameni, pur şi simplu obişnuiţi.

Am mai învăţat eu, pe unde am umblat, că au o şansă să progreseze acele comunităţi şi popoare care fac eforturi să-şi înţeleagă propria istorie, să o accepte aşa cum a fost, să tragă învăţăminte şi să meargă mai departe. Amintiţi-vă de cutremurul din Japonia de acum câțiva ani urmat de îngrozitorul tsunami şi imaginaţi-vă că s-ar fi întâmplat ceva similar în România. Urmăriţi atitudinea populaţiei majoritare din Germania vizavi de încercările izolate de reînviere a nazismului şi comparaţi această atitudine cu reacţia populaţiei majoritare la manifestările publice ale negaţioniştilor şi legionaroizilor din România. Simţiţi, măcar şi în imaginaţie, diferenţa?

Plecând din România am priceput la modul practic diferenţa dintre realitatea căreia a trebuit să mă adaptez şi nişte concepte locale cam goale de conţinut social (cum ar fi Adevărul – când se vede cu ochiul liber cum în România mai-marii zilei mint şi nu sunt de nimic şi de nimeni sancţionaţi, Competenţa – care face diferenţa între ziceri locale precum „merge şi aşa” şi proverbe pe care le-am întâlnit pe unde am ajuns, cum ar fi „nu există moment mai prielnic să faci un lucru bun şi durabil decât prima dată când te apuci de el”, Urbanitatea – care întoarce respect atunci când eşti respectat şi Munca – frecvent considerată o corvoadă şi chiar o ruşine în mediile româneşti tributare epocii fanariote, extinse până la epoca ceauşistă şi chiar în ziua de azi, în ideea că alţii trebuie să muncească pentru tine ca să se cheme că eşti cineva).

Nu puţini sunt cei care mă acuză că îndemnăm la de-românizare. Dacă aşa stau lucrurile şi „propaganda” pe care o fac în favoarea adevărului, a autenticităţii, a cunoaşterii şi asumării istoriei, în special cea a celor mai recenţi 80-100 de ani, în favoarea ieşirii din zona de confort prin abordarea, cu curaj, a propriei vieţi, pentru pasiunea şi beneficiul de a crea valoare adăugată, în favoarea unei percepţii critice a religiei, deci fără a arunca apa murdară laolaltă cu pruncul, dacă toate acestea sunt împotriva românismului, atunci da, să ne de-românizam surorilor şi fraţilor, ca să mai existe totuşi o şansă ca România să ne supravieţuiască şi să n-o vedem destrămându-se în mai puţin de zece-cincisprezece ani, pe baza aşa-zisului „românism verde”, sub privirile îngăduitoare a unei mafii rapace şi zeflemitoare.

E adevărat, în România de azi n-ar mai fi nevoie să împachetez toamna morcovi şi cartofi în ziare, aşa cum o făceam în România anului 1984, aşezându-le cu infinită grijă într-o lădiţă de lemn pe balcon pe timpul iernii pentru a avea legume până în primăvară, dar totuşi, ce bine că am plecat din România, chiar şi în anul 2001!

Deprinderile învăţate atunci, de a mă descurca cu resurse minimale, plus ceva educației, m-au ajutat să pun borcane de murături ca hobby, nu ca premisă de supravieţuire. Aşa s-a ajuns ca mediul în care trăiesc azi să valoreze azi mult mai mult în ochii mei decât ceea ce mi-ar putea oferi România dacă m-aş întoarce.

Dar nu am nicio grijă, persoane ca mine nu sunt dorite acolo, pentru că ar fi un factor de tulburare al unei ordini publice aflate sub dominaţia sindromului Stockholm. Aşadar, pentru o secundă, deşi nu m-a mandatat nimeni şi nu am niciun drept, spun, în numele celor care au trebuit să plece din România pentru a se realiza ca oameni, cu adresă directă către toţi cei care ne-au uşurat decizia plecării, pentru a stăpâni discreţionar acel popor care se alimentează pentru încă o vreme nedeterminată cu superstiţii şi iluzii:

Ce bine şi pentru voi că am plecat din România! Imaginaţi-vă însă că în câţiva ani, ne-am întoarce în ţară numai vreo zece mii dintre noi, pe banii noştri, ca să lucrăm cu oamenii de care vă bateţi voi joc azi. Sună utopic, dar temeţi-vă, nu este chiar imposibil!”

Editorialul poate fi citit integral AICI

 Într-o autocaracterizare, Ștefan Niculescu-Maier, acum în vârstă de 61 de ani, se descrie pe sine astfel: „Am fost, pe rând, jurnalist, student,  inginer automatist. Din inginer automatist am devenit deținut politic, apoi exilat și urmărit de Securitate (acesta este un statut special, cum bine se știe), pentru că o dată cu Revoluția (sau ce-o fi fost Marea Agitație din Decembrie 1989) să devin un fel de mini-erou, candidat la președinția unui nou partid (onoare care mi s-a oferit insistent), posibil parlamentar, posibil îmbogățit din afaceri cu zahăr... Dar uite că nu s-a lipit nici unul dintre aceste privilegii de mine.

Așa că după mini-erou am redevenit student, de dată asta cu o bursă guvernamentală americană în California. Apoi am revenit în România, am dat examen la Ministerul de Externe și am lucrat la Washington că diplomat, pentru a mă reîntoarce în cele din urmă la meseria de inginer în domeniul producției de software și la hobby-ul jurnalistic. Mai important decât toate însă, mai am timp să și pescuiesc!