Mișcarea pentru drepturile omului din România în anul Centenarului

Paul Goma – 41 de ani de azil politic, 1977-2018

Paul Goma la pușcăria Rahova, 1977, sursa Arhiva CNSAS

Solidarizarea individuală din ianuarie 1977 cu Charta 77 cehoslovacă, printr-o scrisoare deschisă adresată lui Pavel Kohout, unul dintre lideri, urmată în februarie de o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu și, aproape concomitent, Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad constituie principalele acte publice constitutive ale Mişcării românești pentru drepturile omului din 1977. Ultimul dintre textele numite a avut iniţial 7 pagini, un rechizitoriu-petiţie prin care se cerea respectarea tuturor drepturilor constituţionale şi universale ale omului pentru români. A fost respins ca prea dur de către familia Manoliu (mamă și fiu), cu care Goma a ajuns să discute eventualitatea unui atare gest, după ce fusese refuzat de prieteni şi scriitori. Tot ce conta era începerea unei astfel de mișcări și în România, prin urmare, Paul Goma a acceptat o variantă mai scurtă, dar numai „cu condiţia să vorbească despre toate drepturile cetăţeneşti, nu doar despre dreptul la emigrare”[1], cunoscîndu-se detaliul că familia Manoliu şi ceilalţi primi semnatari ai Scrisorii erau interesaţi de obţinerea paşaportului, adică de respectarea punctuală a dreptului de liberă circulație.

Prima Scrisoare deschisă a fost adresată dramaturgului ceh Pavel Kohout prin intermediul câtorva diplomați occidentali, datorită cărora textul – înmânat în ultima săptămână a lunii ianuarie 1977 – a ajuns şi la postul de radio Europa Liberă. Până la începutul lunii aprilie, conform documentării interne a Securităţii, Radio Europa Liberă a difuzat 76 de materiale, aparţinând lui Goma, sub formă de interviuri sau articole, precum şi comentarii cu privirile la acţiunile scriitorului, care fusese arestat pe 1 aprilie 1977.

Implicarea totală a lui Paul Goma a scos România de sub imperiul tăcerii în care supraviețuiau cetățenii români în epocă. În cursul lunii aprilie ziarul „Libération” scria că Mișcarea pentru drepturile omului a luat prin surprindere autorităţile române, care credeau că printr-un discurs naționalist vor putea controla situația. Ziariștii occidentali considerau „că România lui Ceauşescu poate fi pusă pe picior de egalitate cu Cehoslovacia lui Husak şi cu Rusia lui Brejnev în ce priveşte capitolul drepturilor omului”. Documentele desecretizate recent de CIA confirmă că și mediul diplomatic și de informații avea aceeași perspectivă asupra a ce se întâmpla în Europa de Est, în România situația fiind cu atât mai delicată, cu cât statele occidentale erau interesate în politica lor externă de cultivarea lui Ceaușescu. Diferendele personale și obiectivele diferite i-au împiedicat pe români să dea naștere unei mișcări puternice, precum în Cehoslovacia, cu toate acestea, consideră analiza americană, s-au putut găsi și motive comune, în ciuda faptului că mișcarea din România este „mică și dezorganizată” (precum cea din Iugoslavia). Prin solidarizarea publică cu autorii Chartei 77, Paul Goma a criticat puternic autoritarismul lui Ceaușescu – „În România, Goma spune clar, nu sovieticii sunt problema, ci însuși Ceaușescu”[2]. 

Dar ce nu ştiau analiştii occidentali, cu precădere americanii? Nu ştiau cum anume „lucrează” Securitatea pentru a-i „anihila” pe opozanți. Unul dintre mulţii diplomaţi străini interesaţi de „cazul Goma”, ataşatul comercial francez, Bruno Lafuma, enumeră într-o discuţie din martie 1977 cu unul dintre informatorii Securităţii, ultimele nemulţimiri manifestate în ţările din Est, între care „grupul protestatar PAUL GOMA”[3] din România. Termenul „disident”/„disidență” este folosit rar în documentele diplomatice străine în legătură cu Goma și cu membrii mișcării pe care a inițiat-o și a condus-o. De altfel, însuși scriitorul nu acceptă eticheta de disident pentru sine. Este o discuție mult mai amplă, care nu are loc aici.

Un posibil profil al opozantului Goma în epocă este creionat chiar de agentura Securității: „Sursa relatează următoarele despre studentul Goma Paul din anul II fac. de limba și lit. română: Sub ochelarii fumurii, Goma ascunde o inteligență ascuțită, amestecată cu o mare șiretenie îmbrăcată în naivități de copil. La prima vedere pare un copil mare între colegii lui”[4]. Ceea ce ne amintește de o replică, mult mai profundă decât la prima vedere, a Monicăi Lovinescu, din ultimul interviu pe care l-a dat Doinei Jela: „dar Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?”[5].

O notă din 26.01.1977 relatează că pe 25 ianuarie a avut loc în casa familiei Manoliu „o reuniune pentru vernisajul ultimelor lucrări ale lui Sergiu Manoliu”, la care au participat peste 25 de persoane, francezi, suedezi, belgieni, un consilier de la Ambasada RFG, două filipineze, și trei români: informatorul, prietena pictorului și Goma, care îi confesează informatorului că „a încercat să determine pe unii scriitori să lanseze un manifest de solidaritate cu un grup de scriitori cehoslovaci care au lansat un protest public împotriva (sau ceva similar)”, redactorul notei nu scrie împotriva cui. „N-a reușit nimic. I s-a răspuns: «să vedem, să mai așteptăm poate totuși mi se va publica cartea etc.»”. „Așa sunt românii”, ar mai fi spus Goma, repetând ce-i spusese Cioran cu ani în urmă, când s-au întâlnit la Paris: „românii sunt o turmă”. Sursa (care e pictor) l-a întrebat ce perspective are în acest demers: „pe plan general – nicio perspectivă. Pe plan personal mi-e teamă să nu mă silească să părăsesc țara, ceea ce pentru moment nu aș vrea”[6]. O notă internă din 3 februarie menționează că în ultimul timp Goma este tot mai preocupat de „evoluția «mișcărilor protestatare» inițiate de unii intelectuali din diferite țări socialiste și în același timp urmărește realizarea «versiunii românești» a acțiunii”. Aflăm de aici și că măsurile de izolare a lui Goma au dat rezultate: „în prezent el se află în relații mai apropiate decât (sic!) cu un singur scriitor – Nicolae Breban”, căruia Goma îi propusese să semneze împreună o adeziune la mișcarea cehilor și slovacilor, dar Breban îl rugase să aștepte, „deoarece are promisiunea că i se va publica ultimul manuscris”. Drept urmare, Goma a scris singur un text pe care l-a expediat. După informațiile Securității, pe 28 ianuarie (adică la 3 zile după întâlnirea din casa Manoliu), scrisoarea lui Goma era în posesia consilierului politic al Ambasadei Statelor Unite la București – J. Tipton, „care îi caracteriza conținutul ca fiind o proză încâlcită, scrisă într-un stil greoi”[7]. Aici e nevoie de o precizare. Paul Goma nu era și nu a devenit om politic, ci scriitor. Pe de altă parte, nici disident nu a fost – și a subliniat de nenumărate ori că nu este disident, ci opozant. Sublinierea e datorată confuziei generalizate despre fenomenul disidenței. Un scriitor (nu un grup constituit, cum a fost Charta 77) își poate exprima liber convingerile, inclusiv solidarizările, în stilul său, care nu este unul politic sau ideologic, nici măcar în sensul consacrat civic, în România neexistând mișcări subterane de rezistență intelectuală, nici nuclee de societate civilă. Abia Mișcarea pentru drepturile omului inițiată și susținută de scriitor începând din februarie 1977 va ridica această chestiune și pentru România. Remarca lui Tipton, care nu știm în ce măsură înțelegea românește, este cel mai probabil datorată agenților Securității, care lucrau eficient în mediul diplomatic de la București (unul dintre ei fiind scriitorul Alexandru Ivasiuc, fost deținut politic).

 În acea seară de 25 ianuarie, Paul Goma a distribuit diplomaților străini prezenți în casa familiei Manoliu 9 din cele 15 exemplare ale Scrisorii către Kohout. Patru dintre ei aveau să o trimită în Occident prin canale diplomatice. A fost transmisă de Radio Europa Liberă miercuri, 9 februarie 1977. Cu o zi înainte, pe 8 februarie, expediase Scrisoarea către Conferința de la Belgrad, precum și scrisoarea deschisă adresată lui N. Ceaușescu, dar și alte texte, prin intermediul lui „Louis” (diplomatul belgian Etienne Dussart), plic ce trebuia să ajungă la scriitorul Dumitru Țepeneag, la Paris[8].

Dintr-un raport datat 9 februarie aflăm că agențiile de presă UPI și AFP confirmau că „Paul Goma a trimis presei din străinătate o scrisoare deschisă în sprijinul intelectualilor cehoslovaci care au semnat «CARTA 77»”[9].

O notă internă din 10 februarie redă textul scrisorii. Deducem că a fost transcrisă după înregistrarea de la radio Europa Liberă, crainicul referindu-se la ea astfel: „textul scrisorii deschise adresate de Paul Goma dramaturgului cehoslovac Pavel Hohout și colegilor săi care au semnat «CARTA 77», scrisoare prin care scriitorul român se solidarizează cu intelectualii din Cehoslovacia care luptă pentru respectarea drepturilor omului din țara lor”[10]. Presa internațională a reflectat același lucru: „Scrisoarea de sprijin adresată de Paul Goma semnatarilor «CARTEI 77» din Cehoslovacia este evocată astăzi la loc de frunte de multe ziare din Germania Federală.

Ziarul «DIE WELT» a publicat pe prima pagină fotografia romancierului român sub titlul «Pentru prima oară un român sprijină pe criticii regimului de la Praga».

«DIE DEUTSCHE ZEITUNG» a apărut cu o relatare intitulată «Un scriitor român publică Carta 77».

«[Süddeutsche] Zeitung» de la München relatează despre scrisoarea scriitorului român într-un articol intitulat «Blocul răsăritean. Militanții drepturilor omului devin și mai curajoși»”, reproducând „cu litere de o șchioapă” un pasaj din scrisoarea lui Goma.

„Frankfurter Allgemeine Zeitung” a publicat pe prima pagină „un lung reportaj sub titlul următor «Nemulțumirea din Europa Răsăriteană ia aspecte tot mai curajoase». Subtitlul acestui reportaj este următorul «Într-o scrisoare din București adresată lui KOHOUT se afirmă textual: noi trăim cu toții sub același jug»”. Același ziar publica și un editorial dedicat scrisorii de solidarizare a lui Goma, precum și un interviu cu Milovan Djilas „despre drepturile omului în Jugoslavia”. Și nota lucrătorului de Securitate reține un pasaj relevant din acest editorial: „Faptul că mișcarea de protest din răsărit ține puțin seama de diferențele de nivel pe planul politicii externe ar putea să surprindă pe unii din Occident. Oare intelectualii de acolo nu ar trebui (oare), mai mult ca noi, din Occident, să prețuiască calea politică proprie a României sau independența Jugoslaviei. Cu toate acestea, cei oprimați de Ceaușescu nu văd într-o lungă perspectivă nici un avantaj în faptul că conducerea încearcă să întărească țara cu un leninism românesc, împotriva leninismului sovietic. Scriitorul GOMA vorbește în numele a sute de mii de concetățeni atunci când se referă textual la ceea ce numește «ocupația românească a României» și GOMA nu este fiștecine. În 1956, când repercusiunile revoltei maghiare se îndreptau spre România, el a fost aruncat în închisoare. Cartea sa «OSTINATO» a iritat atât de mult partidul încât acesta a pus în scenă un scandal la Expoziția cărții de la Frankfurt din 1971 unde era prezentat acest roman în traducere germană. O lună mai târziu Ceaușescu a strâns chinga în domeniul politicii culturale. Dar nu numai GOMA ci întreaga Românie dorește un socialism mai suportabil”[11]. Acest din urmă document al Securității, din care am citat mai mult, este relevant din mai multe puncte de vedere. În primul rând, comentariile jurnaliștilor germani arată că Paul Goma nu era „fiștecine” (cum a tradus ofițerul), un „necunoscut” sau „scriitor netalentat”, cum se dorea să se imprime în mintea românilor. În al doilea rând, mai arată că termenii-cheie în demersul lui Goma sunt: drepturi, libertăți, solidarizare și că nu contează, de fapt, cine și cum o exprimă. În al treilea, dar nu în ultimul rând, din aceste comentarii occidentale se vede că societatea civilă, mass-media din Occident, știau să discearnă între prioritățile diplomatice ale statelor, retorica drepturilor omului și drepturile propriu-zise ale indivizilor. În acest context, mult-lăudata politică externă independentă față de Moscova a regimului Ceaușescu pare și mai mult un voal subțire ce nu poate camufla regimul dictatorial intern, abuzurile și ilegalitățile practicate de regim împotriva cetățenilor.

Lucrurile se complică atunci când încercăm o privire mai atentă asupra societății românești din anul 1977. În ce măsură era capabilă să asume un act de solidarizare într-o chestiune de ordin civic, dar în absența unor forme, fie și incipiente, de organizare civică? Dacă ne rezumăm la breasla din care făcea parte și Goma – a scriitorilor, fotografia este sumbră. În ciuda unor opinii destul de diferite, dar niciodată asumate, ci formulate doar între cunoscuți, unii dintre ei informatori ai Securității, în mare, breasla scriitorilor a fost și a rămas una conformă ideologic. Informatorul „Ady”, însărcinat să ia pulsul lumii literare, constată într-o notă din 14 februarie 1977 că declarațiile din ultima vreme din presa străină ale lui Goma, precum și „Carta 77” – care „nu este de altfel importantă la noi” – sunt puțin comentate. Singurul aspect pe care informatorul îl consideră demn de atenție este o opinie pe care scriitorul Iosif Naghiu ar fi auzit-o de la un membru al Consiliului Asociației Scriitorilor în legătură cu eventualitatea excluderii lui Goma din Uniunea Scriitorilor (din care va fi exclus în aprilie, când era închis la Rahova). Acel membru, „și alții”, scrie agentul în paranteză, „se vor abține pentru că nu consideră o vină faptul de a publica articole și cărți în străinătate”, iar „acei care ar semna pentru o asemenea excludere peste câțiva ani ar fi disprețuiți pentru abuz și lașitate la fel cu cei care au aplicat astfel de sancțiuni în timpul lui Gh-Dej”[12]. (Din câte știm, scriitorii care au semnat pentru excluderea lui Goma din USR nu doar că nu au fost „disprețuiți pentru abuz și lașitate” după 1990, ci unii au devenit chiar rezistenți anticomuniști postfactum, toți bucurându-se de aprecierea cobreslașilor și lumii românești.) O altă perspectivă asupra acelorași evenimente, culeasă tot din mediul USR, este oferită de informatorul care semnează „Consul”, într-o notă redactată tot în ziua de 14 februarie: „Majoritatea scriitorilor se abțin de la discuții profunde și se limitează la chestiuni aparent obștești. Scrisoarea lui Paul Goma, transmisă la Europa Liberă, nu a făcut impresie în lumea scriitorilor, făcând excepție câteva aluzii nesemnificative. Astfel, Gica Iuteș, o fostă susținătoare a debutului ca prozator al lui Paul Goma, dezaprobă evoluția acestuia și califică gestul său mai nou drept «ridicol». G.I. susținea că Paul Goma «nici măcar nu s-a realizat bine ca scriitor și a început să pozeze în cavaler al umanității; nu are niciun fel de măsură și gestul său este oricum foarte deplasat» (...) Alte opinii se formează pe neputința de a explica «cum este posibil, cum i se permite lui Paul Goma să formuleze critici absurde la adresa țării și a partidului». «Se consideră că diferența pe care a făcut-o Paul Goma între situația din Cehoslovacia și situația din România» ar cam trebui să-i fie «fatală». Se apreciază că afirmația lui P. Goma «noi suntem ocupaţi de români» trebuie să rețină mai mult atenția întrucât este prima dată când se atacă direct suveranitatea statului, chiar dacă pare «o glumă bună»”[13].

Deja din a doua decadă a lunii februarie, presa internațională începe să vorbească despre România datorită unui alt moment marca Goma, anume Scrisoarea deschisă adresată participanților la Conferința de la Belgrad. Putem considera că scrisoarea de solidarizare cu Charta 77, expediată în luna ianuarie, precum și Scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu constituie preambulul pentru textul din 8 februarie, semnat de 8 persoane, între care Goma și soția sa, Ana-Maria. Este, ceea ce dorise scriitorul de la început: un gest colectiv, nu individual, care să poată atrage atenția asupra încălcării drepturilor omului „și” în România, nu doar lumii libere, ci și regimului de la București. Consoana „și” este foarte importantă în discursul și în stilul Goma, având de cele mai multe ori rolul de a sublinia ceea ce este esențial și lipsește dintr-un „tablou”.

Nu trebuie neglijat în acest „tablou”, care este societatea românească a anului 1977, un segment semnificativ din punct de vedere social și cultural, puternic amprentat de naționalismul comunist, combinat cu interese cât se poate de punctuale. Și de această dată, o atare ipoteză de lucru ne este oferită tot de mediul literar și nu credem să fie întâmplător. Scriitorii sunt, în orice epocă și regim politic, mai aproape de manipularea discursivă. Într-o lungă notă, din 2 martie 1977, un agent cu nume de cod indescifrabil prezintă „ecouri din lumea scriitoricească”, la cele două scrisori: către Kohout și către Conferința de la Belgrad, care ar fi „stârnit o vie indignare în rândul celor mai mulți scriitori”, „e vorba de un caz de crasă nerușinare să insulți societatea în care trăiești și să faci tot efortul posibil ca s-o denigrezi peste hotare”, Goma este etichetat „trădător”, unii suspectează că tot ce se întâmplă e „cu voie de la poliție”, de vreme ce „i se permite totul” (cu alte cuvinte, trebuia eliminat/anihilat, pentru a-i închide gura?); „Cazul Goma” a determinat însă și „îngrijorarea unor oameni cinstiți în sensul că noua ieșire a lui Goma va produce noi mâhniri Conducerii de Partid și de Stat umbrind prestigiul scriitorilor și așa deteriorat uneori. «Asta ne mai lipsea, zice C. Chiriță (și la fel V. Rebreanu și M. Scorobete) acum când conferința [e vorba de Conferința scriitorilor – F.B.] se apropie și am fi vrut și noi să obținem unele beneficii de tiraj, drepturi, hârtie...».”; o altă îngrijorare este legată „de gândul că poate noul caz Goma va incita la asemenea ieșiri și pe alții. Iar dacă împrejurări grave fac ca ei să nu fie opriți la timp, atunci înseamnă că pe teren literar vor câștiga tot așa[-]zișii «neconformiști» vrăjmași ascunși sau mai puțin ascunși ai unei literaturi militante, patriotice, în spirit de partid”. Se pare că agentul se plimba mult, tot el oferindu-ne și opinia scriitorilor din Oltenia (între 26-28 februarie avusese întâlniri la Craiova, Calafat, Poiana Mare cu N. Stoian, Ilarie Hinoveanu și alții), ale căror reacții au accente de bolșevism: „Aici, Goma e înfierat de toți ca un trădător josnic și așa după cum afirmă Ilarie Hinoveanu «dacă vor încerca alții să-l urmeze pe Goma cu scopul de a denigra țara și pe Președintele ei, noi oltenii vom veni la București și-i vom jupui de vii pe toți trădătorii». «Președintele nostru trebuie sprijinit și apărat» zice Ilarie Hinoveanu”, iar „sursa” se declară de acord cu el[14].

La 41 de ani de la Mișcarea pentru drepturile omului și tot atâția de azil politic, toate variantele de compromitere și anihilare a lui Paul Goma, gândite în laboratoarele Securității, dar nefiind simple invenții, ci decupaje din mentalitatea curentă postbelică românească – active în tipurile de raportare la realitate pe care le-am depistat, de exemplu, în lumea literară – sunt recognoscibile și azi în diversiunile mediatice și în unele raportări mai mult sau mai puțin instituționalizate la tot ceea ce diferă de politica oficială și/sau de noua recrudescență a mecanismelor ideologice.

Un pasaj dintr-un alt document american secret, redactat un an mai târziu, în septembrie 1978, ne-ar putea oferi o filieră de interpretare pentru nereușita mișcării pentru drepturile omului din România: „Cine sunt disidenții?” Răspunsul: „activiștii disidenți din Europa de Est provin din stratul educat al societății, ceea ce se numește intelighenția. Ei sunt femei și bărbați de toate vârstele, dedicați politic, idealiști, al căror zel și angajament îi predispun la a plăti regimului pentru comportamentul deschis, nonconformist, un preț personal substanțial”. Acesta ar fi vizibil, de exemplu, în Polonia, unde disidenții sunt academicieni, avocați, scriitori, jurnaliști, foști oameni politici necomuniști și militari, preoți catolici și studenți; sau în Cehoslovacia, unde filosofii, scriitorii, dramaturgii, politicienii au ajutat la generarea și implementarea ideilor reformiste ale anului 1968. În vizibil contrast, este prezentată în document situația României: cu excepția câtorva scriitori și savanți, a unui grup de clerici baptiști[15], „disidenții” au fost potențiali emigranți sau membri ai minorităților naționale nemulțumite. Cu toate că disidenții au avut o oarecare creștere numerică, se mai spune în document, ei nu au reușit, în general, să-și mărească cercul de activiști politici dincolo de un segment restrâns al intelectualității, un potențial scenariu de politizare a altor segmente ale populației eșuând. Spre deosebire de Polonia, unde au existat grupuri disidente, având un suport masiv din partea populației, ajutorul fiind atât financiar, cât și moral, în plus, beneficiind și de simpatia pasivă a comuniștilor cu vederi liberale. La toate acestea, s-a adăugat influența Bisericii Catolice. În privința Cehoslovaciei, numărul disidenților a crescut rapid, mai ales din rândurile intelectualității, mai spune documentul. În România, mișcarea lui Goma, menționează analiza americană, a crescut de la 7 (corect 8, cu tot cu Goma) la 300 (din documentele Securității reies 427 de persoane) în mai puțin de șase luni, dar este o creștere iluzorie deoarece multe persoane au aderat pur și simplu pentru a obține dreptul de a ieși din țară. Un alt paragraf se referă la „Ce doreau disidenții?”. Sunt extrase câteva idei generale: multipartitism, abolirea sau relaxarea cenzurii, reducerea centralizării, a birocrației, a controlului, în special în domeniul economic și în sfera administrativă; independență față de URSS; respect pentru drepturile și libertățile omului. Autorii analizei consideră că disidențele poloneză și cehoslovacă sunt „programatice”, lăsând să se înțeleagă că „mișcarea” din jurul lui Goma „caută schimbări mai modeste”, tocmai pentru că mobilul semnatarilor Scrisorii Goma ar fi fost facilitarea emigrării. Să menționăm aici că Scrisoarea adresată Conferinței de la Belgrad nu se referea doar la respectarea dreptului de liberă circulație. În contextul în care conducătorul Mișcării a menționat de câte ori a avut ocazia că nu dorește pașaport pentru a părăsi România, nu acesta fiind motivul și scopul inițiativei sale temerare, iar alte sute de semnatari au aderat (după cum o arată documentele din DUI Goma) din același motiv al imposibilității de a mai suporta regimul dictatorial, expresia „grupare de paşaportari” este vulgară și minimalizatoare. O dovedesc chiar cele trei texte din ianuarie – februarie 1977, două în nume propriu și unul colectiv, expediate de Goma în Occident. Față de cifrele aderenților depistați de Securitate, dintre care numai o parte au părăsit România, mulți alți cetățeni români au obținut pașaport fără să adere la Mișcarea Goma, ci doar „șantajând” Securitatea cu eventualitatea aderării și, evident, unor noi scandaluri mediatice externe. Este un aspect care lipsește din ce s-a spus/scris până acum.

Impactul mișcărilor disidente, spune analiza americană, nu a fost cel așteptat, disidenții nu au schimbat în mod fundamental legile și nici nu au determinat guvernele să adopte politici conciliante, disidenții reușind doar să fie hărțuiți și victime ale unor forme diverse de represiune. Un adevăr inconfortabil: „nicio mișcare disidentă din Europa comunistă n-a generat o discordie politică serioasă în cadrul conducerii partidului, care ar fi putut furniza vehiculul pentru schimbare politică”.

Așadar, în ciuda diferențelor de moștenire istorică și culturală, de temperatură civică și de susținerea internă sau externă, regimurile comuniste din Europa au supraviețuit cutremurelor oamenilor din 1977, ceea ce nu poate însemna decât un singur lucru: tăria de monolit a regimurilor de tip totalitar, susținute de instituții represive. În privința trăsăturilor naționale ale mișcărilor disidente, desigur, lucrurile sunt diferite. Lipsa de aderență a intelectualității române face diferența – aici nefiind vorba de zecile de aderenți ai lui Goma absolvenți de diferite studii superioare, profesori de școală sau de liceu, actori, alte tipuri de artiști, ci de ceea ce documentele americane au înțeles prin „intelighenția”. Aspect vizibil nu doar în felul în care ne raportăm mental și discursiv la istoria recentă, ci și în lipsa de discernământ politic. Cu toate acestea, documentele secrete surprind percepții legitime din punctul de vedere al emitentului, pliate pe adevăruri deja cunoscute din istoria recentă, însă au mai degrabă veleități tactice ținând de câmpul diplomației și serviciilor de informații. Realitatea a ceea ce numim tehnic „disidență”, pentru a ușura comunicarea, nu poate fi acoperită decât din totalitatea surselor la care avem acces, pentru a completa un tablou veridic. Același document citat mai sus, după ce analizează măsurile luate de guvernele Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, ajunge la concluzia că „regimul Ceaușescu... rămâne probabil cel mai represiv din Estul Europei”.

Ceea ce este neașteptat în aceste documente desecretizate este tocmai că nu aduc nimic nou, în afară de unele – să le numim – „perspective speciale”, pe care le intuiam, dar care nu fuseseră prea transparente din punct de vedere oficial. Cum ar fi că disidenții au prins curajul de a ridica probleme legate de drepturile omului în momentul în care la Washington s-a instalat administrația Carter, „orientată spre drepturile omului”. „Această sincronizare – spune analiza americană – a provocat, fără îndoială, anxietate ierarhiei politice din România, că ștrangularea disidenței ar putea pune în pericol eforturile sale de a continua relația specială cu Statele Unite. În plus, președintele Ceaușescu se întreabă, probabil, în ce măsură atacarea cultului personalității de către disidență reflectă o opinie mai largă.”[16] Ceaușescu avea de ce să se teamă, într-un alt document secret american se spune: „Nu avem cunoștință de vreun individ sau facțiune în cadrul conducerii, care ar putea contesta poziția sa. Cultul personalității sale rivalizează doar cu nord-coreeanul Kim Il-song”[17].
 
Poate că într-adevăr regimul Ceaușescu a fost cel mai represiv din Estul Europei. Represiv și absurd, după cum reiese și dintr-o emisiune a lui Noël Bernard, transmisă la Radio Europa Liberă, în seara zilei de 14 aprilie 1977: „La scurt timp după ce Paul Goma a adresat lui Pavel Kohout scrisoarea cunoscută, conducerea P.C.R. a luat o iniţiativă chibzuită, sănătoasă. D. Cornel Burtică l-a însărcinat pe D. Nicolae Breban să ia legătura cu Paul Goma (…) A urmat un episod bizar, tragicomic: D. Breban a încercat să-l viziteze pe D. Goma la el acasă, dar a fost împiedecat de securitate să intre în apartamentul lui Paul Goma! S-a dus în oraş şi a încercat să-i telefoneze lui Paul Goma, dar convorbirea a fost întreruptă (…). Astfel D. Breban a fost obligat să apeleze la D. Burtică pentru ca acesta să dea ordin să i se permită să-i transmită lui Paul Goma mesajul său. Fapt este că D. Paul Goma a fost primit de două ori de D. Burtică. Dialogul era promiţător. (…) Potrivit unor informaţii, D. Burtică i-ar fi spus Dlui Goma că dacă s-ar fi limitat la sprijinirea semnatarilor Chartei 77 din Cehoslovacia nu ar fi existat nici o problemă. Este, de altfel, şi sensul interviului acordat de D. Nicolae Breban televiziunii vest-germane. Or, după cum se ştie, D. Goma nu s-a oprit aici. El a cerut respectarea drepturilor omului nu numai în Cehoslovacia, dar şi în România. (…) Din nefericire, regimul de la Bucureşti a optat pentru metoda dură (…). Reprezenta oare Paul Goma descris de Eugen Barbu drept «un scriitor fără talent şi care nu înseamnă nimic în conştiinţa românească» – un pericol care ameninţa regimul Dlui Ceauşescu? (…) Era necesară campania absurdă de denigrare a Occidentului?”[18]

Documentele din surse interne, însă, „umanizează” ceva mai mult împrejurările interne ale anului 1977. „Garbis”, întîlnit ca informator şi în alte dosare (Ion D. Sîrbu, Dorin Tudoran), culege el însuşi opinii diferite. La 27 martie 1977 îl informează pe lucrătorul de Securitate asupra discuţiilor din jurul „cazului Goma”. Vlad Muşatescu ar fi spus că autorităţile sunt înnebunite din cauza creşterii numărului de aderenţi ai Mişcării Goma. Nicolae Breban s-ar fi plîns lui Sorin Titel că este terorizat de telefoanele primite de la o ziaristă sîrbă care dorea „să-l întrebe fel şi fel de lucruri, mai ales asupra stării lui P. Goma”. Ziarista era, de fapt, Dessa Trevisan, de la „The Times”. Tot „Garbis” informează că „tînărul prozator Stelian Tănase, bun prieten cu N. Breban” considera că e greşită atitudinea lui Breban de a fi refuzat propunerea lui Goma de aderare la Charta 77[19]. Punând accent pe latura externă a „ofertei” românești, documentele americane, recent desecretizate, obturează deliberat detaliile portretului-robot al intelectualului român susceptibil de a deveni „disident”, deoarece, după cum am mai spus, prioritățile diplomației americane erau altele și ele vor balansa abia când oficialii de la Washington vor fi nevoiți să accepte că Nicolae Ceaușescu nu are trăsăturile unui Făt-Frumos care să lupte cu Balaurul (de la Răsărit), ci este doar o fantoșă la a cărei configurare, din păcate, au contribuit, în ciuda unei creșteri tot mai mari a controlului ideologic intern. Ceea ce în Polonia sau Cehoslovacia era bun făcut (de către disidenți), în România nici nu trebuia încurajat, ci doar menționat în documentele cu circuit intern. Este un adevăr inconfortabil.

Ținând cont de toate aceste aspecte, pare puțin că Mișcarea pentru drepturile omului din România a reușit „doar” să procure pașapoarte către lumea liberă unui număr însemnat de români (în comparație cu numărul celor care îl obțineau uneori după luni sau ani de umilințe și reveniri sau niciodată). Mișcarea Goma a însemnat mult pentru un context social, mental și politic, așa cum era cel românesc, reușind să scoată România pentru câteva luni[20] nu doar din amorțeala proverbială, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolului cronicizării conformismului ideologic, dar a și reușit să o situeze pe harta disidenței europene, o hartă pe care unii au numit-o a demnității. Dacă Havel – pe care, deseori, lumea intelectuală românească îl contrapune lui Goma, formulând întrebarea deloc nevinovată: De ce n-am avut și noi un Havel? – a fost disident socialist, nu anticomunist, Goma a fost opozant anticomunist, nu disident[21]. Dincolo de orice încercare de a-i încadra pe cei care în 1977 au reușit să tulbure regimurile politice din țările lor, dar și să cutremure conștiințele concetățenilor și pe ale europenilor, ei rămân oglinda în care se reflectă societățile din care provin. După 41 de ani de la acest eveniment, pe care jurnaliștii francezi l-au numit „cutremurul oamenilor”, Paul Goma rămâne singurul român care în 1977 (și în toată perioada comunistă) a încercat să-și adune concetățenii într-o mișcare civică. A și reușit, în ciuda opiniei generalizate a confraților scriitori și intelectuali că ar fi un „necunoscut” – un păcat capital în opinia adepților conformiști ai unei inventate „rezistențe” (prin cultură).

[1] Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Ratio et Revelatio, Oradea, 2015, p. 90.
[2] „Weekly Summary”, 27 aprilie 1977, CIA-RDP79-00927A011500170001-8, disponibil la https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP79-00927A011500170001-8.pdf (31.01.2017).
[3] subl. mea, Flori B.
[4] DUI, 2217, vol. 3, f. 27, sursa „Panait”, informare dată în Casa: Steaua, primit: lt. maj. Achim Victor, pe 13.12.1966. Rândurile redate în italice sunt subliniate în original cu creion roșu.
[5] Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008.
[6] DUI 2217, vol. 4, f. 281 r-v.
[7] Ibidem, f. 289 r-v.
[8] Pe larg, în Paul Goma, Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.
[9] DUI 2217, vol. 4, f. 296 v.
[10] Ibidem, f. 298.
[11] Ibidem, ff. 298-299 r-v.
[12] Nota privind ultimele declarații ale lui P. Goma, în ibidem, ff. 346-347.
[13] Ibidem, f. 348.
[14] Ibidem, ff. 242-254.
[15] E vorba de grupul de neoprotestanți, între cei mai cunoscuți, pastorul Pavel Nicolescu, semnatar al Scrisorii; În Culoarea curcubeului, Goma notează: „2 aprilie: Neoprotestanţii semnatari ai protestului sînt arestaţi, bătuţi îngrozitor, ameninţaţi cu un proces.”
[16] Citatele și opiniile menționate sunt din „Dissidence in Eastern Europe”, septembrie 1978, CIA-RDP80T00634A000900110001-5, disponibil la https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP80T00634A000900110001-5.pdf (1.02.2017)
[17] „MEMORANDUM. Subject: Romania: A Situation Report”, 22 septembrie 1978, CIA-RDP80T00634A000400010023-7, disponibil la https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP80T00634A000400010023-7.pdf (1.02.2017)
[18] Pe larg, în Paul Goma, Cod „Bărbosul”, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.
[19] Pentru detalii, v. Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.
[20] În realitate, mai mult de un an, dacă socotim represiunea împotriva mai multor grupuri de tineri, aderenți la Mișcarea Goma, care au pus presiune asupra regimului de la București, după modelul mentorului; pentru detalii, v. Flori Bălănescu, Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului, Editura Ratio et Revelatio, 2015.
[21] Ușurătatea cu care se consideră uneori că Paul Goma este disident comunist, pentru că ar fi fost membru al PCR, este incalificabilă. În august 1968, după celebra scenă a balconului executată de Ceaușescu, s-a zvonit că scriitorii se pot înscrie în Gărzile Patriotice, așadar, primeau armă. Lui Goma i s-a spus că numai membrii de partid pot primi armă. I s-a părut un preț mic intrarea formală în partid, atât timp cât primea armă și spera într-o mișcare de eliberare a... Basarabiei. A fost, poate, singura naivitate a scriitorului, dar numai din dragoste și devotament pentru Barasabia. Ulterior, unii colegi din USR l-au tot presat să predea carnetul de membru de partid, se înțelege, Goma era o rușine din perspectiva eticii și echității socialiste... I l-a confiscat Securitatea mai târziu, într-una din perchezițiile secrete.