Ciorile albe

”Am rîs de ciori, dar nu mi-am dat seama că sînt negre”, pare a spune un duo intelectual din România, într-un panoptic de scuze din cele mai sofisticate. Iar o armie întreagă de prieteni țin să le ia apărarea, crezîndu-ne pe toți de-a dreptul proști.

Atitudinea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este una deplin justificată. E de notorietate că în mentalul colectiv românesc, romii sînt asociați cu ciorile.

Atunci cînd rîzi de romi pentru că sînt romi, nu poți să spui că ai rîs ”din greșeală”. Rîsul nu e un produs al gîndirii elaborate, ci un reflex creat, ori mediat de un mod de gîndire. Iar cei doi, oricît s-ar scuza și i-ar scuza prietenii, au arătat că nu sînt cu nimic mai breji, mai ”corect politic” decît ”vulgul” pe care îl disprețuiesc, ori îl acuză de toate ”ismele”. La ei, e mult mai grav, tocmai pentru că nu e un act născut din lipsă de educație; ei sînt persoane educate, citite și răscitite.

Să rîzi de alți oameni că s-au născut cum s-au născut și să faci din acest reflex un act public, trecînd peste orice prevenție la care intelectul te obigă și te dispune, nu are vreo scuză. Ștergînd o postare într-o clipită și apoi scuzîndu-te, nu poți șterge modul de gîndire și pornirea din care aceasta s-a născut, ca și dorința de a-ți împărtăși ”umorul” cu ceilalți prieteni de pe Facebook. Rîsul nu e un reflex precum respirația. El are în spate un întreg ”aquis” cultural.

Orice ai spune, oricîte scuze publice sofisticate ai inventa, în sinea ta rîzi în continuare. După șaizeci de ani, așijderea tot atîtea tone de cărți citite care ți-au fundamentat un mod de raportare la lume, nu poți spune (și să mai și crezi că poate cineva crede) că ai devenit brusc inocent. Dintr-o dată. O cioară albă, adică.