Confesiune tulburătoare. De ce nu a publicat Nichita Stănescu nicio poezie cât a trăit Nicolae Labiș

Geniul lui Nicolae Labiș l-a timorat și inhibat într-atât pe Nichita Stănescu, la începuturile poeziei sale, încât acesta ajunsese, de jenă, să scrie pe ascuns versuri pe care nu îndrăznea să le citească nimănui. Abia la un an de la moartea lui Labiș, despre care Podul a relatat pe larg AICI, citând scrierea criticului Alex Ștefănescu, Nichita a avut curajul debutului. Tot Alex Ștefănescu spune că totuși dacă nu ar fi fost influența lui Labiș, măreția și forța acestuia, Nichita nu s-ar fi lămurit prea repede ce ar vrea să fie.

O poveste spusă chiar de Nichita este relatată de scriitorul Șerban Tomșa, pe blogul său Colivii pentru idei:

„Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labis şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs”, spunea autorul „Emoției de toamnă”.

“Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, “Şcoala de Literatură”, povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o colegă urla ca un megafon :

– Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie…

Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic. Ne-a recitat poemul “Moartea căprioarei”. Am fost copleşit… Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labis recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu. După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.

– Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă. E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai.

Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.

– Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : “Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu” ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.

Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă. Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labis şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs. În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă. Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele – n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.

– Ştii cu cine m-am… culcat eu prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.

– Nu! Cu cine ?

– Cu Nicolae Labiş !

Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc…

Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957.”

* * * * *

Criticul literat Alex Ștefănescu, care ieri publica pe Facebook un text cu detalii importante, poate mai puțin știute sau neluate foarte în serios, despre moartea lui Nicolae Labiș, scria recent, în evz.ro, despre cât de mare, decisivă a fost influența acestuia asupra lui Nichita. Practic, Labiș și poezia sa genială l-au ajutat pe mai tânărul Nichita Stănescu să se decidă cărui gen literar vrea să i se dedice.

Alex Ștefănescu: În anii de liceu, la Ploiești, Nichita Stănescu încă nu optase clar pentru poezie. Trăia cu năzuinţa difuză de a se afla în centrul atenţiei tuturor, de a fi răsfăţat; pe atunci, putea deveni şi muzician, şi pictor, şi actor, şi orice altceva, în funcţie de modelul cultural sau de mitul care i s-ar fi impus cel mai repede.

Putea deveni, de exemplu, umorist, pe urmele marelui ploieştean din secolul nouăsprezece, I. L. Caragiale şi în conformitate cu idealul de viaţă al ploieştenilor, renumiţi pentru ironia lor.

Această opţiune a fost, de altfel, gata-gata să se realizeze, adolescentul Nichita Stănescu compunând versuri pline de umor în limbaj argotic, desenând caricaturi, delectându-se cu lecturi din George Topârceanu şi editând chiar, împreună cu prietenii lui, o publicaţie artizanală „băşcălioasă“, „Bacăonia”. Preocuparea a continuat şi în studenţie. Totuşi, la Bucureşti, studiind sistematic literatura română și luând contact cu viaţa literară, Nichita Stănescu a descoperit superioritatea poziţiei poetului în conştiinţa colectivităţii româneşti.

Pe un umorist, lumea îl simpatizează, pe un poet, îl iubeşte. Nenumărate situaţii − din viaţă sau din cărţi − îi demonstrau aceasta. Dar, probabil, dovada cea mai directă, cea mai şocantă a constituit- o faima lui Nicolae Labiş care, deşi nu depăşise vârsta adolescenţei, electriza sălile în faţa cărora apărea. Despre el se vorbea cu înfrigurare şi cu un respect aproape mistic.

Este de presupus că succesul lui Nicolae Labiș l-a determinat pe Nichita Stănescu să înţeleagă ce trebuie să facă, l-a trezit. Faptul că Nicolae Labiş şi nu altcineva i-a prilejuit această revelaţie a avut însă şi un efect neaşteptat, dramatic: exact atunci când a înţeles că trebuie să ajungă neapărat asemenea lui Nicolae Labiş, Nichita Stănescu a înţeles şi că nu va ajunge niciodată asemenea lui. Şi-a dat seama că idealul este de neatins. Nicolae Labiş era un om complet, de Renaştere, cu o personalitate armonioasă.

Şi era şi un om profund responsabil, cu vocaţie de lider. Nichita Stănescu – rămân mereu, subliniez, în domeniul ipotezelor – se simţea mai copilăros şi mai puţin angajat în rezolvarea problemelor umanităţii. Idolul şi rivalul său, deşi foarte tânăr, era un bărbat adevărat, în timp ce el avea o anumită inflexiune feminină în modul de a fi. Într-o asemenea situaţie, pentru un tânăr dornic de afirmare apare riscul să-l imite pe eroul idolatrizat şi să se transforme într-un epigon al lui. La început, poetul chiar a alunecat pe această pantă.

O fotografie din acei ani ni-l înfăţişează cu capul aplecat puţin înainte şi privind în sus, hoţeşte, drept în ochii noştri, cam în aceeaşi atitudine în care pozase şi Nicolae Labiş pentru fotografia sa de cea mai largă circulaţie. Dar nu este vorba doar de fotografii.

Unele dintre poeziile începutului − şi anume, din perioada imediat următoare „revelaţiei“ şi renunţării la „argotice“ − sunt vitaliste şi frenetice, în maniera impusă de Nicolae Labiş. Imitarea lui Nicolae Labiş a durat puţin. Producţiile din acea perioadă rămân însă un important document al biografiei spirituale a lui Nichita Stănescu şi vorbesc şi azi — cui are răbdare să le descifreze cu atenţie — despre o dramă neştiută de nimeni, petrecută cu decenii în urmă în sufletul unui student blond de la Facultatea de Limba şi Literatura Română.

După deznădejdea sfâşietoare pe care a trăit-o înţelegând că nu va ajunge niciodată ca Nicolae Labiş şi după momentul de dezorientare în care a încercat totuşi − fără a avea vreo şansă − să-şi întreacă rivalul pe terenul acestuia, Nichita Stănescu a găsit forţa să se replieze rapid. El a ajuns la concluzia că singura soluţie este să inventeze cu totul şi cu totul altceva”. Continuarea pe evz.ro