Cum ne-o căutăm cu lumânarea?

De mai bine de o lună, România a amorțit. Motoarele s-au oprit, viețile au intrat în pauză, liniștea s-a lăsat peste toate planurile mari și mici. Dar oamenii au înțeles, aproape unanim, că e important să respecte niște reguli de distanțare, astfel încât să încetinească transmiterea unei boli care ar putea avea efecte de necontrolat dacă ar acapara cu totul resursele sistemului sanitar. Și iată că s-a stat acasă, au fost acceptate toate regulile impuse de guvern, la fel cum surprinzător de mulți români au înțeles raționamentul care a stat în spatele limitării unor drepturi esențiale. Iar transmiterea virusului era ținută sub un anume control. Lupta părea aproape câștigată. Chiar în ciuda celor care nu au respectat distanțarea socială, în ciuda celor care au evadat din carantină, în ciuda celor care au primit amenzi pentru că au uitat să-și noteze într-o foaie motivul deplasării, în ciuda celor care au mințit cadrele medicale despre faptul că au călătorit în zonele periculoase, situația părea că evoluează mult mai bine decât se așteptau chiar somități în domeniul virusologiei. De ce se întâmpla asta? Pentru că măsurile de încetinire a transmiterii bolii s-au luat repede în România și preponderent oamenii au reușit să se protejeze unii pe alții.

Până acum... Când, din dragoste creștină, unii dintre români sunt dispuși să-și pună semenii într-un pericol de moarte. Căci Biserica a făcut presiuni incredibile asupra guvernanților în sensul de a-i determina să le ofere creștinilor ortodocși posibilitatea de „a lua lumina” în pandemie. O posibilitate pe care, doar așa, de dragul corectitudinii, precizăm că enoriașii catolici n-au primit-o. Și tot de dragul corectitudinii, precizăm și că bine au făcut.

Nu același lucru se poate spune despre decizia ministrului român de Interne de a-i pune pe polițiști, jandarmi, pompieri sau polițiști locali în postura de transmițători ai luminii Învierii și, implicit, ai virusului de care toată lumea se teme. Inclusiv polițiștii, pompierii, jandarmii sau polițiștii locali... Și uite așa, chiar când furtuna era pe cale să se încheie, ea are acum toate premisele pentru a se transforma într-un uragan care poate mătura din cale pe mulți dintre noi. Unul dintre argumentele guvernanților este acela că purtătorii de lumină vor fi, în același timp, și purtători de mască, astfel că riscul contaminării va fi foarte redus. Dar chiar și pornind de la premisa că ipoteza aceasta e totalmente adevărată, nu avem nicio garanție că riscul nu există. Și de ce să ne expunem unui risc câtuși de mic de infectare acum, când, teoretic, în două săptămâni am fi putut începe să vorbim despre ieșirea din case?

De ce a ajuns iubirea de Dumnezeu atât de legată de niște formalități? De unde până unde grija față de aprinderea unei lumânări a ajuns să fie mai mare decât grija noastră, a unuia față de altul? În ce măsură se aplică principiul altruismului creștin în ecuația asta dementă, în care riscăm totul pe o variabilă extrem de alunecoasă? Cum ne protejăm pe noi înșine și unii pe alții, câtă vreme cerem polițiștilor, jandarmilor sau pompierilor să ducă lumina Învierii în centre de carantină și în spitale? Cum avem garanția că o mască de unică folosință și o pereche neschimbată de mănuși va face diferența între un polițist contaminat și unul sănătos? Cum suntem siguri de sănătatea noastră, în primul rând? Și apoi... cum o să ne liniștim conștiința dacă ei, purtătorii de lumină ai Ministerului de Interne, vor pleca bolnavi acasă, la familiile lor? Ce dar de Paște de la noi!

Furtuna se apropia de sfârșit, iar cerurile păreau un pic mai clare. Asta nu trebuie să se schimbe acum. Așa că, în noaptea Învierii, ar fi bine să nu ne-o căutăm cu lumânarea, ci să aprindem bucuria în noi și s-o păstrăm acolo încă o vreme, știind că toți ai noștri sunt sănătoși. Tot atunci, în noaptea Învierii, am putea să ne rugăm pentru cei care se află acum în prima linie în lupta cu această boală nouă și ciudată și să vărsăm o lacrimă pentru aceia dintre noi care își petrec sărbătoarea pe patul de spital, la Terapie Intensivă, nu să îi punem și pe alții în pericolul de a ajunge acolo. Nicăieri, în morala creștină, nu e scris că ar trebui să credem orbește în simboluri și tradiții. Dimpotrivă, suntem îndemnați să gândim înainte de a face lucrurile. Pentru că sunt mai multe feluri de lumină: cea a minții, cea a conștiinței și cea a inimii. Niciuna, însă, nu se aprinde cu lumânarea.