Demonizarea monarhiei în propaganda bolșevică

Din culisele proletcultismului

Pe 5 decembrie 2017 trecea în eternitate suveranul Mihai I (născut pe 25 oct. 1921), care a domnit ca Rege al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947, fiind unul dintre puţinii foşti şefi de stat şi ultimi membri supravieţuitori ai monarhiilor europene, din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, care au prins şi secolul XXI sau mileniul al III-lea.

Deşi unii istorici au taxat gestul lui Mihai I de la 23 august 1944, considerat lovitură de stat, drept o capitulare în faţa lui Stalin şi a comuniştilor sovietici invadatori, trebuie menţionat că în acest mod cel de-Al Doilea Război Mondial s-a terminat cu luni bune mai devreme. Esențial a fost că Germania hitleriană a fost lipsită de petrolul românesc care i-ar fi fost extrem de folositor în ofensiva din Ardeni, de pildă, dar cel mai important este faptul că nordul Transilvaniei a revenit României, lucru datorat acţiunii extraordinare a Regelui Mihai I.

Din păcate, în martie 1945, Mihai I, forţat de bolşevicii stalinieni, a fost nevoit să accepte un guvern comunist, condus de astuţiosul şi odiosul dr. Petru Groza. După alegerile din 1946, câştigate fraudulos de comuniştii minoritari şi hoţi, partidele istorice PNL şi PNŢ, în principal, intră în stare de comă şi se desfiinţează, iar liderii lor sunt catapultaţi în tenebroasele şi mizerabilele puşcării comuniste. La sfârşitul lunii noiembrie 1947, Regele Mihai pleacă în Marea Britanie, unde fusese invitat să participe la ceremonia nupţială a fiicei Regelui George al VI-lea, prinţesa Elisabeta, vara sa primară, viitoarea Regină Elizabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și a celorlalte teritorii ale Commonwealth-ului. De-abia revenit în țară – s-a întors în ciuda contextului terifiant –, cedează totuși, pe 29 decembrie, în fața presiunii și a șantajului teribil al bolșevicilor și acceptă abdicarea formală.  

În prima zi de după Anul Nou, joi, 1 ianuarie 1948, presa publică ştirea-dinamită, însoţită de facsimilul actului de renunţare la tron, numit Abdicarea Regelui Mihai I. Proclamarea Republicii Populare Române: Dinastia străină, instaurată pe tronul României în 1866, a încetat a mai exista. Regele Mihai a abdicat eri, în numele său şi al urmaşilor săi, renunţând pentru sine şi pentru ei la toate prerogativele exercitate în numele Constituţiei din 1866. Actul îndeplinit eri este concluzia unui adânc şir de adânci prefaceri: politice, economice şi sociale cari au schimbat înfăţişarea ţărei şi au creiat noui raporturi între puterile Statului. (...) Direcţia acestei desvoltări a fost desenată mai de mult: ea duce spre democraţia populară. Eri a fost consacrată însă forma de stat pe care o va lua democraţia noastră populară: Republica Populară Română. (...)

În oripilantul ziar Scânteia, apăruse un articol despre rolul monarhiei în trecut, semnat de şi mai oripilantul activist comunist şi viitor ministru de finanţe al României bolşevice, fost potcovar, Vasile Luca, un secui, pe numele adevărat László Luka: Monarhia a fost creiată pentru a opri desăvârşirea revoluţiei burghezo democratice în România şi pentru a aservi ţara cu ajutorul acestei dinastii germanice intereselor capitalului străin. Dinastia Hohenzolern în România şi-a îndeplinit rolul în măcelărirea ţărănimii răsculate pentru pământ, servind intereselor moşierilor, regele însuşi fiinde cel mai mare moşier, stăpân pe mii de hectare de pământ. Dinastia servea de asemenea interesele capitaliştilor, regele însuşi fiind cel mai mare acţionar al băncilor şi întreprinderilor industriale.

Consecinţele abdicării Regelui Mihai au fost importante şi grave şi pentru poporul român, voievodalo-monarhist prin tradiţie, care îşi pierde astfel ultimul reazem, ultima redută în faţa sovietizării ţării şi aproape în progresie geometrică monarhia abdicată s-a metamorfozat în monarhie răsturnată ori suprimată, aş adăuga. Imaginea în ansamblu a dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen trebuia total descalificată, în acest sens trecându-se la o violenţă verbală şi scrisă nemaivăzută, fără precedent, cu atacuri îndreptate începând cu persoana primului rege al României, Carol I, care era categorisit, potrivit istoricului literar Marian Popa, drept meschină fiară exploatatoare, Ferdinand un impotent morbid cu o nevastă nimfomană, Carol al II-lea era văzut ca un depravat escroc, iar Mihai un imberb nevolnic!

În acest context oribil, demolarea tuturor statuilor monarhilor României, mutilarea Arcului de Triumf din Bucureşti, apăreau, cică, justificate. La rândul lor, scriitorii ori scribălăii, mai degrabă, şi-au făcut şi ei datoria, sau de cap, de fapt, demascând la greu şi satirizând grobian regalitatea sau monarhia din România, în pamflete şi texte ruşinoase şi grosiere care l-ar fi făcut şi pe un Arghezi din Baroane! să pălească de invidie. Astfel, un articol standard antiregalist a fost Monarhia, duşmanul culturii a fost doborâtă din publicaţia Flacăra, an 1, nr. 2, din 11 ianuarie 1948, semnat de Mihai Novicov, un reprezentant al realismului socialist originar din Odessa, care a impus în România, printre primii, proletcultismul. La rândul lui, teatrologul şi dramaturgul Valentin Silvestru a scris nuvela Trenul regal, în care a realizat o antiteză nehegeliană între traiul aşa-zis opulent al familiei regale şi starea pauperă a ţărănimii române.

Totodată, după cel de-Al Doilea Război Mondial şi abdicarea Regelui Mihai I, realismul socialist de inspiraţie sovietică a fost impus în cultura ţărilor comuniste satelite, inclusiv în România, ca un fel de contracurent literar-artistic, total negativ. Acest fapt, unic în istoria culturală românească, a fost acompaniat de o serie de măsuri organizatorice şi represive. Contracurentul stalinismul cultural, între 1948 şi 1956, a distrus iremediabil, ireversibil şi inexorabil vechiul sistem românesc de valori şi instituţiile culturale corespunzătoare, propunându-şi realizarea omului nou, după trăsăturile utopice şi criminale bolşevico-sovietice.

Ca şi în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus ineluctabil prin forţă, conexiunile intelectualilor cu ţările din Occidentul considerat de comunişti ca fiind decăzut şi putred fiind complet întrerupte, Academia Română şi asociaţiile profesionale cu tradiţie la noi ca noi, ca Societatea Scriitorilor Români sau Societatea compozitorilor  români, au fost desființate și înlocuite cu unele noi, Uniunea Scriitorilor din România şi Uniunea Compozitorilor din România, de exemplu, din care personalităţile care nu erau acceptate de noul regim comunist totalitar au fost îndepărtate urgent şi chiar suprimate. (Lucia Dragomir, L’implantation du réalisme socialiste en Roumanie, în Sociétés & Représentations, 2003/ 1, No. 15, pp. 307-324 şi Gisèle Sapiro, La Guerre des écrivains 1940-1953, Paris, Ed. Fayard, 1999, p. 16).

În anul 1948, s-a tipărit broşura Publicaţii interzise până la 1 mai 1948, care cuprindea într-un volum de 500 de pagini listele anterioare de nume interzise, completate cu un număr uluitor de nume de autori sau titluri de cărţi, ajungându-se ca în 4 ani lista să conţină nu mai puţin de 8.779 de titluri de cărţi şi reviste interzise. (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism: 1948-1964, Ed. a 2-a rev., Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2010, p. 54). Au dispărut astfel din librării, din biblioteci publice şi chiar din case cărţi semnate de Alecsandri, Agârbiceanu, Cantemir, Coșbuc, Eminescu, Goga, Hașdeu, Maiorescu, Odobescu, Rebreanu, Sebastian, Topîrceanu, Voiculescu, şi mulţi, mulţi alţii, fiind alese de pe liste nume despre care este greu de crezut că s-ar fi putut afla printre proscrişi, fiind lăsate deoparte periodicele, volumele filozofilor, istoricilor etc. şi pe cele ale unor mari filozofi şi scriitori din Occident.

Impactul acestei epurări de proporţii monstruos-catastrofale asupra intelectualilor români a fost îngrozitor. Astfel, acest proces iniţiat de autorităţile comuniste, de ocupantul sovietic şi dus la capăt de o comisie din care făceau parte şi foarte mulţi politruci reveniţi de la Moscova a devastat literatura română, a dărâmat contraforturile culturii naţionale şi a alterat primejdios sentimentul naţional românesc, fibra naţională a poporului român.