Follow your dreams. Cum lupt cu discriminarea în Italia

Editorial Marius Constantin

Sunt născut la Fetești, un oraș mic în sudul României. Bunicii mei nu s-au gândit niciodată să-l părăsească, dar următoarea generație a plecat doar atunci când sărăcia din oraș i-a gonit și i-a obligat să o facă. Nu e nimic rușinos să pleci în căutarea unui loc de muncă.

Spre deosebire de ceilalți membri ai familiei, eu am avut acces la educație și am studiat 17 ani din viața mea. Nu pot să spun că am fost cel mai bun student, dar am învățat acele lucruri pe care le-am considerat utile. Dupa 17 ani de studii am reușit să-mi construiesc în România o mică și neînsemnată carieră, ca orice tânăr. Am lucrat ca jurnalist, consultant politic și PR Specialist. 3 ani de zile. Uneori au fost două job-uri în același timp.

În România stăteam liniștit cu un venit de 4000 de lei pe lună. Un venit cu mult peste medie și satisfăcător. Dar care era viitorul meu?, m-am întrebat. Probabil 2000 de lei îi dădeam pe rata pentru o casă și cu diferența mă chinuiam să trăiesc de pe o lună pe alta. Nu aveam posibilitatea să cresc un copil. Nu aveam posibilitatea să plătesc o nuntă. Nici apartamentul cumpărat în rate nu ar fi fost cine știe ce, probabil la periferia orașului, cu o mobilă din pal și electrocasnice cumpărate de Black Friday. Din 2000 de lei nu ai posibilitatea să strângi bani pentru o vacanță în străinătate sau să-ți plătești un tratament dentar. Să nu mai vorbim că dacă ai nevoie de alte investigații medicale, la o clinică privată – pentru că spitalele știm cum sunt – riști să le amâni la nesfârșit. Uneori ajungi într-o căsătorie din compromis, pentru a avea două salarii în casă.

Într-o zi am spus că nu vreau ca viața mea să arate așa – un sacrificiu continuu într-o țară prăbușită. România nu a satisfăcut niciodată dorințele mele, nivelul de trai la care am visat mereu. Așa că m-am hotărât să plec din România pentru a trăi într-o țară dezvoltată. 

Am renunțat la tot ceea ce am construit în 26 de ani, eu și familia mea, și am luat-o de la zero în Italia. Din familia mea nu a mai rămas mare lucru. Aici nu sunt nici jurnalist, nici un tânăr care a studiat 17 ani, nici nu am 3 ani de experiență în muncă. Sunt un nimeni, deși am închiriat o casă și am posibilitatea să mă întrețin.

Dar să vă povestesc despre casele din Italia. Dacă în București pentru o garsonieră plăteam 350 de euro, aici aceeași locuință ajunge pe la 7-800 de euro. În condițiile în care un salariu în Roma e vreo 1200 de euro. Și după ce am găsit o casă pentru bugetul meu, în apropiere de Roma, proprietarul a cerut o grămadă de acte: contract de muncă, dovadă că ai contract de muncă și că primești salariul. Era imposibill să închiriez eu acea locuință, iar mama a semnat toate actele. Deși mama avea toate documentele necesare, inclusiv rezidența în Italia, proprietarul s-a gândit că suntem străini și el nu închiriază străinilor. Trebuie doar să cauți pe site-urile de profil și o să vezi că unii chiar scriu: fără străini. Am zis: Bella figura di merda! Într-un final, am închiriat doar după mai multe discuții și după ce o persoană din Italia a garantat pentru mine.

Nu am vrut să rămân în Roma doar un turist și am mers la Primărie pentru actele de rezidență. Îmi doream o carte de identitate italiană, care îți deschide mai multe portițe. Dar problema e în felul următor: nu pot să-mi fac rezidența fără un contract de muncă; nu mă angajează nimeni fără rezidență. Fără rezidență nu pot să fac nici măcar voluntariat la Crucea Roșie. Am ridicat din umeri. A fost primul duș rece, la câteva zile de la sosirea mea în Italia. Nu văd logica în toată această situație. Sigur, există posibilitatea să am contract de muncă fără rezidența în Italia, dar angajatorul evită această situație pentru că este complicată și necesită timp. Companiile au nevoie de proceduri simple și rapide, iar statul italian nu le ajută deloc când vine vorba de imigranți. Nici măcar dacă ești cetățean european. Mai am o posibilitate pentru rezidență: să demonstrez că am un cont bancar cu aproximativ 6000 de euro. Dacă aveam suma asta, alt om eram.

Oricum, să fii turist nu e chiar așa rău. Dar o iau de la zero, pentru că în acest moment trebuie să-mi schimb întreaga mentalitate. Singura mea șansă să îmi fac meseria este să scriu. Fără scris nu pot să lucrez și nu prea știu să fac alte lucruri. Job-urile pentru mine depind de scris. Fiind în Italia, am nevoie de italiană. Astfel creierul meu trebuie să învețe să gândească în italiană, ceea ce necesită mult timp. Dar am timp? Nu prea, pentru că în același timp simt presiunea că trebuie să am un loc de muncă. Sau, dacă va trece prea mult timp, nimeni nu o să mai aibă încredere în calitățile mele și în experiența mea. Sau, dacă iarăși trece prea mult timp, poate că voi uita tot ce am învățat. Și de cât timp am nevoie?, mă întreb în fiecare zi în care progresele sunt lente și rare.

Mama spune că pot să mă întorc oricând în România, unde îmi găsesc un job și revin la acel ritm care te ucide în fiecare zi. România e totuși țara care te ucide și la propriu, și la figurat. Eu refuz să fac un pas înapoi spre România, ar fi o înfrângere personală, ar fi o lașitate. Nu trebuie să mă sperii și să fug acasă. Trebuie să am curaj și să lupt pentru un loc aici.

Prin urmare, încerc să mă integrez în societate, să rup această etichetă: „străinul”, „românul”, „imigrantul” sau cum mai vor ei să-mi spună. Auzi poveștile unor italieni care îți spun că și ei au reușit singuri. Diferența e că ei sunt italieni și au reușit în Italia. Așa cum eu sunt român și m-am descurcat în România. Nu poți să te duci undeva și să întrebi: Hey! Cine vrea să fie prietenul meu?

La un moment dat, cunoști o fată. Vorbești cu ea. Vorbiți despre lucruri generale. Schimbați un zâmbet. O glumă. Îți spui că, în sfârșit, cunoști o persoană italiană smart și friendly. Apoi mai mult tu vorbești, ea doar te ascultă. Și după mai multe discuții, îi spui că ești român. Nu poți să ascunzi asta. De ce ai face-o? Și atunci ea spune: Aaaa! Se citește dezamăgirea pe chipul ei. Dar dezamăgirea e a ta. Ea de ce este dezamăgită? Ea devine distantă. Acum doar tu mai vorbești. Ea îți dă „seen” și arrivederci.

Prima dată crezi că e doar o întâmplare. Poate nu e rasistă, dar nu are chef de discuții. Povestea se repetă și cu a doua fată pe care o cunoști. Măcar a doua îți hrănește speranțele, deși rezultatul e același. Tăcere, când spui povestea ta despre România. Oricum e greu să cunoști pe cineva când ești străin și mai ales când ești român. România e ok doar când ceilalți nu au contact cu România și românii. Există și persoane care apreciază prima dată omul și nu sunt interesați sau afectați de originile lui.

Din naivitate cred că universitățile în Italia sunt protejate de acest flagel numit „rasism”, în condițiile în care fascismul a fost promovat de burghezia italiană. Sunt naiv și nu pot schimba asta. Pot doar să încerc să le schimb părerea despre România. La universitate lupta pentru un loc se schimbă radical și e, în primul rând, una de nuanțe. Eu vin de la Universitatea București, care nu e în top 500 universități din lume, iar colegii mei de la Sorbona, Stanford sau Harvard.

Probabil că acum veți da exemple de români care au reușit în străinătate. Ok, aveți dreptate. Acum spuneți-mi despre românii care au reușit fără să fie ajutați de sistemul românesc. Îi găsiți greu, nu? Și până la urmă, ce înseamnă să reușești? Poate că eu nu vreau să fac ce au făcut ei. Poate că sunt bun la alte lucruri. Poate că nu am calitățile lor. Nu suntem toți la fel, dar societatea trebuie să ne ofere tuturor șansa să reușim. Apoi mai este acea categorie care a reușit în străinătate și crede că este o „rasă superioară”. Ei nu sunt nici români, nici americani sau italieni. Își spun „europeni”. Ceva superior, ceva ce noi, ăștia de rând, nu o să avem niciodată, pentru că noi rămânem niște români.

Merg mai departe. Îmi spun că e doar începutul. Am deja doar șase luni în Roma. Pe de altă parte, ca să râdem puțin, pot să spun că în Roma nu duc lipsă de oferte de la homosexuali, care au mult tupeu. Cu tot respectul pentru ei, rămân la femei, chiar dacă acestea mă refuză pentru originile mele.

În Italia sunt peste 1,2 milioane de români, deși nu se poate stabili cifra exact. Eu cred că sunt mai mulți. Roma e plină de români, mai ales la periferie. În blocul meu stă o familie de români. În cartierul meu văd zilnic BMW-uri și Audi-uri cu numere de România. Aceștia din urmă sunt proxeneții care în țară petrec pe manele. Eu prefer să folosesc trenul, metroul, autobuzul, tramvaiul. Eu prefer ca în fiecare lună, din cei 300 de Euro care îmi rămân pentru mâncare, vreo treizeci să-i dau pe două cărți. Da, exact, 270 de Euro sunt pentru mâncare în fiecare lună. Nu pot să mă plâng. Piața din Italia este, în unele zone, chiar mai ieftină decât în România.

Despre acești 1,2 milioane de români nu am prea multe de spus. Nu îi cunosc, dar îi văd mereu în jurul meu. În România se spune că ne pleacă creierele din țară, în Occident se văd prea puține creiere. Dar știu mulți români care nu sunt ajutați nici de instituțiile statului italian, nici de cele ale statului român. Văd femei din România care muncesc fără contract de muncă, așa-zisele badante. Fără dreptul la viața privată, fără intimitate, fără dreptul la relaxare, fără dreptul la sentimente. Sunt sclave într-o țară care le consideră sclave. Mai văd și prostul satului din România care în Italia se crede ori poet, ori jurnalist, ori politician, ori filosof, iar dacă îl scuturi puțin nu știe nici cum îl cheamă. Prostul satului s-a lipit de Ambasadă, de Academia României la Roma, a tras niște fonduri de la statul român și acum se crede un personaj important. De obicei dă mâna cu Iohannis sau cu ambasadorul pe la evenimente. Și, cireașa de pe tort, când Iohannis vine în vacanță la Roma (el îi zice vizită oficială) ne spune că noi, românii, suntem bine integrați și respectați în Italia, într-o țară în care cei doi vice-premieri au spus în repetate rânduri că românii sunt infractori, țigani sau criminali.

Mă îndepărtez de tot ce înseamnă România. Nu pentru că nu sunt patriot. Voi fi mereu român, nu pot să schimb asta, ci de rușine. Îmi este rușine de poporul român și de liderii politici români. Îmi este rușine de tot ceea ce înțelege Ambasada sau Academia din ideea de „cultură și artă”. Îmi este rușine de acei „intelectuali” trimiși în Italia pe banii statului român. Îmi este rușine de cei care vin în Italia, dar nu vorbesc despre sclavia modernă sau rasism. Viața românilor aici e ca o sabie cu două tăișuri – pe de o parte ești umilit de italieni, pe de altă parte ești umilit de români.

Follow your dreams. Până unde? Oricum nu vă spun visul meu, e ceva intim. Vin dintr-o țară în care mi s-a spus de atâtea ori: „Bravo! Ai talent, dar nu te publicăm”. Nu mă mai pronunț, deja nu mai e treaba mea. Acum totul a devenit o luptă cu mine însumi. În fiecare zi încerc să fiu mai bun decât am fost ieri. Acum creierul meu suportă toată această presiune și tot acest stres când încerc să-l rup de limba română și nu înțelege de ce o fac pentru că el o iubește, și suferă în tăcere, și nu vorbește cu nimeni despre asta. Ambițiile mele au încetat să mai fie de ordin financiar. Am învățat să prețuiesc totul abia acum când nu am nimic.

Am plecat dintr-o țară care nu poate să-mi ofere nimic și am ajuns într-o țară care m-a întâmpinat cu rasism și discriminare, și mai ales cu o birocrație care devine cea mai mare piedică. Nu regret nimic, sunt bucuros cu deciziile mele și aștept ziua în care voi fi răsplătit pentru curajul meu de a pleca de la zero departe de România. E adevărat că am renunțat la tot și probabil voi mai renunța la multe, dar toate au un preț, mai ales visele.

Tu la ce sau la cine ești dispus să renunți pentru visul tău? La ce sacrificiu sau compromis ești dispus pentru visul tău?