EXCLUSIV Grupaj FOTO: Țarcurile groazei de la Fortul 13 Jilava. ”Gardianul i-a sărit cu cizmele pe burtă până când i-a plesnit pielea și intestinele s-au revărsat prin rană”

Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate, un grupaj foto realizat în țarcurile Fortului 13 Jilava – mai exact, este vorba despre așa-zisele ”curți de plimbare” destinate doar unora dintre deținuții politici.


Triunghiulare și strâmte, construite din cărămidă de proastă calitate, alipite de zidul administrației și vegheate în permanență de soldatul înarmat din turnul de pază, țarcurile reprezentau (la fel ca întreaga Jilava) spații ale groazei și umilinței. Deținuții erau aduși aici cu zeghea în cap și loviți cu bastoanele – ăsta era obiceiul bolgiei – atât la venire cât și la întoarcerea în celulă. Memorialistica prezintă numeroase relatări în sensul acesta. De peretele unui țarc este lipit și un cuptor de mari dimensiuni, care datează tot din anii ꞌ50, în care, probabil, se ardeau gunoaie și diverse resturi rezultate din corpul administrativ și alte zone ale marelui penitenciar de tranzit, una dintre marile halte ale genocidului comunist. 

În ”Studiu introductiv” la Marcel Petrișor, ”Cumplite încercări, Doamne! Din Casimca Jilavei în zarca Aiudului (Editura Manuscris, Pitești, 2017), istoricul Lucian Vasile descrie regimul drastic (care uneori s-a dovedit letal, din pricina bestialității torționarilor) sub care funcționau țarcurile Jilavei:

”Cu toate că au existat și perioade în care acest drept a fost suprimat, o parte a deținuților beneficia o dată sau de două ori pe săptămână de o plimbare în curțile special amenajate între secție și corpul administrativ, lipite de acesta din urmă. Cei închiși erau scoși pe camere, pentru a nu se întâlni cu alți colegi de detenție, iar plimbarea dura maximum 20 de minute.

Oamenii aveau obligația să meargă în același ritm, cu ochii în pământ și mâinile la spate, fără să aibă voie să schimbe vreun cuvânt. Chiar dacă era un prilej de a respira aer proaspăt, pentru deținuți – o bună parte dintre ei slăbiți sau bolnavi – plimbarea devenea un chin, mai ales dacă pământul era mocirlos”.

În acest sens, sursa amintită citează un pasaj zguduitor din mărturiile fostului deținut politic Dan M. Brătianu (”Martor dintr-o țară încătușată”):

”Câteodată, noroiul din șanț depășea 20 cm. S-a întâmplat ca într-o zi un deținut, un maior, să alunece și să cadă. Fiind de o extremă slăbiciune, nu a mai putut să se ridice. Gardianul și-a închipuit că deținutul simulase căderea în scopul de a-i vedea pe deținuții grupului ce urma și a început să-l lovească pe nenorocit cu picioarele, pentru a-l sili să se ridice mai repede. Rezultatul a fost contrariul. Bietul deținut zăcea neputincios pe spate.

Gardianul s-a repezit asupra lui și a început să-l calce cu cizmele pe burtă. (...) după câteva clipe pielea burții a plesnit și intestinele au început să se reverse prin rana deschisă. Numai atunci s-a oprit gardianul. Deținutul își pierduse cunoștința”.

”În astfel de cazuri”, explică Lucian Vasile, ”transferul deținuțilori bolnavi către închisoarea-spital Văcărești sau către cea de la Târgu Ocna putea însemna salvarea de la moarte. Asistența medicală de la Fortul 13 Jilava era cvasi-inexistentă: pentru aproape orice afecțiune se prescria aspirină sau sulfamidă. Dacă deținuții erau preoți, legionari, intelectuali, ofițeri sau foști demnitari, rația de medicamente era înjumătățită.

Mai mult de atât, intervenția medicilor era întârziată, astfel că uneori aceasta era inutilă”.