„Haideți să fim oameni”

Eu stau și mă întreb: dacă, în R. Moldova, te ferești să spui că-n ꞌ39 s-a semnat un pact care a dezmembrat România, tu de fapt sentimentele cui vrei să le cauționezi? Ale celor care consideră legitim actul din 1939 și consecințele sale? Atunci la ce servesc vorbele astea frumoase despre „victimele regimurilor totalitare” dacă ratezi, prin omisiunea faptelor, exercițiul pedagogic pe care pretinzi că-l propui? Pe cine și cum crezi că convingi din tabara eternilor eliberatori prin șlefuirea pînă la perfecțiune a echivocului „oameni să fim, nu mai divizați societatea, haideți să fim mai buni (?! - n.m)” așa cum literalmente sună astăzi pozițiile unor „pro-europeni convenționali” (apud Vladimir Putin) din R. Moldova?

Istoria și memoria concurentă în acest spațiu dificil cum este R. Moldova nu pot găsi răspunsuri în generalizări „umaniste” și apeluri la „depășirea diviziunii” înainte de a fi expuse clar faptele, ca să le înțeleagă și să le asimileze toți, de ambele părți, indiferent cîte sentimente, orgolii și obsesii sunt rănite în proces:

- în 1940 regimul totalitar comunist a ocupat Basarabia, și nu în vid, ci din contul României, ca urmare a pactului sovieto-german din 1939, într-un mod ilegitim și cu consecințe cri-mi-na-le;

- în 1941 a avut loc o tentativă de eliberare a Basarabiei de către regimul românesc din acea perioadă, eșuată în timp (Basarabia nu a putut fi recuperată către sfîrșitul războiului) și compromisă moral prin participarea la genocid an-ti-se-mit;

Acestea sunt două adevăruri care nu se exclud, coexistă și reflectă cît se poate de fidel ceea ce s-a întîmplat și cît poate un om cuprinde, într-un exercițiu, incomod, de maximă onestitate factuală și morală față de propria experiență și istorie.

Avînd în vedere caracterul tocmai ”diviziv” al societății moldovenești pe aceste teme, doar rostirea acestor adevăruri poate prezenta unica șansă rezonabilă de reconciliere. Părtași la această reconciliere pot fi doar oamenii, de ambele părți, în stare de această claritate și onestitate factuală și morală. Restul sunt prostii.

Acum, după ce ne-am confruntat cu adevărul dureros și cu cel incomod, constatăm că rămînem, unii dintre noi, români în R. Moldova. Și noi nu putem și nici nu vrem să schimbăm acest lucru. Din contra, am vrea să prezervăm și să afirmăm.

Și atunci trebuie să ne formulăm un caz. Cazul nostrum, al românilor din R. Moldova (Basarabia). Acesta este, poate fi următorul: tocmai observînd și învățînd lecția istoriei, noi considerăm că, în acest spațiu, doar cultura politică românească și participarea la această tradiție și cultură politică românească democratică și liberală poate asigura legătura fecundă cu marile teme, valori și structuri ale civilizației. Doar recuperarea noastră românească ne poate (re)conecta la acestea, în ciuda, sau mai bine zis, tocmai asumînd și înțelegînd plenar acel adevăr incomod și exorcizînd trecutul de demoni. Pentru că și temele, valorile și structurile acestea, cît n-ar fi de universale, au nevoie de un suport și de un argument patrimonial pentru a se afirma: universalul îl cunoaștem prin particular, prin experiența particulară, bună, rea. La fel cum și argumentul patrimonial, istoric se alimentează din universalitatea unui drept la libertate și identitate, și la căutarea asta umană nesfîrșită a triumfului dreptății atunci cînd acestea au fost călcate. A fost nedrept, și suntem sute de mii în R. Moldova care nu ne putem consola și gata.

Cu alte cuvinte, de ce și pentru ce să fim liberi în R. Moldova? Care e sensul libertății noastre politice, dacă nu pentru a ne formula identitatea politică în raport de condamnare față de experiența noastră istorică recentă, reală, trăită, palpabilă, care s-a exprimat printr-un regim de ocupație ce a continuat într-o formă perversă și după dispariția sa aparentă? De ce și pentru ce să ne revendicăm o nu știu ce libertate, dacă nu pentru a ne formula identitatea politică, culturală, lingvistică în raport cu realitatea și mărturia istoriei că aparținem cultural, lingvistic, semantic, patrimonial de spațiul românesc?

A quoi bon libertatea politică în R. Moldova și în numele a ce o revendicăm? În numele unor proiecte ideologice ce ne livrează profilul identitar al omului recent, anistoric, sau post-istoric, amnezic, depășind „clivajele” pe bicicletă și nepoluînd atmosfera cu mirosul greoi al istoriei? În numele a ce angajăm libertatea? Al mimetismului în raport cu jalnice expresii bruxelleze, prestat de chirițoaiele autohtone? Al neo-moldovenismului îmbrăcat în straie „europene”?

Ce rost are libertatea, dacă o angajăm ca să defilăm alături de acești smintiți?

Pare o rezolvare rapidă și facilă a problemei: nu mai invocați la nesfîrșit istoria, nu vedeți că e „divizivă”, e mai simplu să „fim oameni”, și oricum căutarea și găsirea cu orice preț a „consensului”, nu se știe în ce condiții morale, sunt preferabile astăzi adevărului.

Sigur, aspectul identitar nu este singurul și nu epuizează tema și căutarea libertății. Nu este unicul aspect în numele căruia putem sau chiar trebuie să invocăm libertatea. Dar referitor la R. Moldova, libertatea politică trece prin afirmarea unui adevăr de natură istorică, pentru că asta este natura problemei. Fiind o problemă de natură istorică, automat lansează o provocare de natură identitară: noi cine suntem?

„Oameni”?

Prea mult și prea puțin. Avem nevoie de un răspuns intermediar, care să ne clarifice POLITIC, în raport cu noi și în raport cu alteritatea cu care vrem să ne reconciliem: suntem români.