Interviu eveniment. Părintele mărturisitor Nicolae Bordașiu, ultima ”predică”: De la Rugul Aprins la rugul de nestins! 7 ani fugar, 9 ani deținut politic la Jilava, Oradea, Constanța și Aiud. Cum l-a cunoscut pe Emil Cioran EXCLUSIV

Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate absolută, un interviu-fluviu (peste 100.000 semne) acordat autorului acestor rânduri, în iarna lui 2015, în preajma Ajunului, de regretatul părinte mărturisitor Nicolae Bordașiu, care avea să plece la Domnul în noiembrie 2018.

Precizăm că interviul nu a mai fost publicat până acum, face parte dintr-un larg proiect editorial (un volum încă în lucru) și reprezintă cea mai amplă mărturie acordată de-a lungul timpului de părintele Nicolae Bordașiu, fost membru al mișcării religioase Rugul Aprins, fugar hăituit de Securitate, timp de șapte ani îngrozitori, prin satele bihorene, dar și fost deținut politic, pentru alți nouă, abominabili, la Jilava, Oradea, Constanța și Aiud.  

”În spatele gratiilor am întâlnit oameni adevăraţi, monumente de caracter, oameni stânci răbdătoare, oameni strălucitori în minte şi oameni văpăi de dragoste...”, își amintea ocnașul de odinoară.

CITEȘTE și Interviu EXCLUSIV Regretatul fost deținut politic Emanoil Mihăilescu: Comuniștii au călcat pe CADAVRE de intelectuali în România. Genocidul roșu

Cu înțelepciunea și smerenia supraviețuitorului mărturisitor, părintele Nicolae Bordașiu analizează atât drama cedării Ardealului de Nord, relatând calvarul vieții de refugiat și al trenurilor groazei, cât și giganticul dezastru cauzat de instaurarea comunismului genocidar, oferind detalii inedite de la întrunirile Rugului Aprins, care, prin martiriul vârfurilor sale, avea să devină de nestins.

De asemnea, interviul explică și cum a ajuns enigmaticul părinte Ioan cel Străin Ioan Kulaghin, pe care Nicolae Bordașiu l-a întâlnit la Mănăstirea Cernica – să participe, în mod uzual, la întâlnirile Rugului Aprins, din care făceau parte piloni ai intelectualității și ai credinței ortodoxe, precum Daniil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Andrei Scrima, Alexandru Mironescu sau Vasile Voiculescu.

De-a dreptul inedită este, firește, și întrevederea lui Nicolae Bordașiu cu Emil Cioran, la Paris, la începutul anilor '70, când l-a ajutat pe acesta să-l întâlnească pe Dumitru Stăniloae, de care-l lega o veche și frumoasă prietenie (astăzi necunoscută). Bordașiu avea să-l întâlnească și pe Eugen Ionescu (i-a înmânat Filocalia), dar și alte nume grele ale Exilului românesc, cunoscute în perioada în care a studiat la Paris, participând și la o serie de întâlniri la cafeneaua „La Coupole”, unde, printre alții, i-a cunoscut pe Ion Cușa și Ion Mămăligă.

Ar mai fi multe, multe de spus, însă preferăm să ne oprim aici cu introducerea noastră, întrucât interviul vorbește de la sine. Mai precizăm că teza de doctorat a părintelui Nicolae Bordașiu (al cărui duhovnic va fi fost Arsenie Boca, despre care vorbește pe larg în interviu) l-a avut drept coordonator pe Dumitru Stăniloae (de asemenea fost deținut politic pentru un noian de ani). Interviul este ilustrat cu frumoasele fotografii realizate de Cristina Nichituș Roncea. 

Răzvan Gheorghe: Părinte Nicolae, înţeleg că aţi moştenit harul preoţiei pe line paternă...

Nicolae Bordaşiu: M-am născut într-o casă de români creştini prin tradiţie – zic prin tradiţie, nu fiindcă ar fi fost preocupaţi de credinţă doar ca datină strămoşească, ci tocmai pentru că înaintaşii mei pe linie paternă s-au dovedit preoţi cu har, devotaţi Bisericii şi neamului românesc. Unul dintre aceştia, Ioan Bordaşiu – al cărui nume îl port, cred eu, cu vrednicie – a întemeiat, în secolul al XVIII-lea, o frumoasă parohie, în Micherechi, un sat românesc din Ungaria de astăzi. Acest preot Ioan Bordaşiu din Micherechi a avut doi urmaşi, ambii dovedindu-se sacerdoţi destoinici, iar unul dintre ei – Teodor Bordaşiu – a fost condamnat de habsburgi, pentru faptul că a cutezat să ceară episcopi români pentru poporul nostru din Transilvania. În această line se înscrie şi tatăl meu, preotul Gheorghe Bordaşiu, care a făcut studiile la Preparandia – aşa se numea şcoala teologică de atunci – din Arad, sub păstorirea unor profesori de înaltă ţinută intelectuală şi morală, care au luptat din răsputeri pentru realizarea unităţii neamului românesc. Din această pleiadă de dascăli, îi amintesc pe Vasile Mangra, Roman Ciorogariu şi Vasile Goldiş. Luminându-se de la o astfel de şcoală, tatăl meu nu putea fi decât un luptător pentru realizarea patriei româneşti. Mama – Maria Mangra – era nepoată de văr al lui Vasile Mangra, mitropolitul Ardealului, cel care a făcut infarct şi a murit, într-un hotel din Budapesta, chiar în timpul în care se pregătea Marea Unire. Vasile Mangra a fost deputat în Parlamentul unguresc. Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voevod erau şi ei deputaţi, în aceeaşi perioadă, dar, din nefericire, nu s-au prea înţeles cu cel care a fost mitropolitul Ardealului...

Răzvan Gheorghe: Iniţial, Vasile Mangra s-a remarcat drept unul dintre conducătorii luptei românilor transilvăneni pentru obţinerea de drepturi naţional-politice. În 1892, îl găsim în sânul delegaţiei care a dus celebrul Memorandumul la Viena. Însă, în ultima parte a vieţii, mitropolitul Ardealului a adoptat o poziţie diamentral opusă şi s-a transformat într-un om de încredere al guvernului maghiar...

Nicolae Bordaşiu: Să ştiţi că, în realitate – şi în pofida a ceea ce susţin unii istorici –, lucrurile nu au stat deloc astfel. Deşi a mimat că ar fi fost omul ungurilor, Vasile Mangra a avut sfatul şi îndrumarea celor de la Bucureşti, care au lucrat şi în ipoteza că România ar fi pierdut războiul început în 1916. Dacă sfârşitul sângerosului conflict s-ar fi dovedit neprielnic, românii din Transilvania ar fi rămas cu un apărător autentic, de aceea Vasile Mangra a fost îndemnat de la Bucureşti să adopte o strategică atitudine pro-maghiară. Acest mandat i-a fost încredinţat la Karlsbad, cu prilejul unei întâlniri secrete, chiar de către Dimitrie Sturdza. În spatele uşilor închise, cei doi au convenit ca Vasile Mangra să arate prietenie faţă de guvernul unguresc, tocmai pentru a putea rămâne mai apoi pe poziţii, în eventualitatea unui eşec militar al României. Aşadar, mitropolitul Ardealului a ascultat directivele Bucureştilor. Da, Vasile Mangra rămâne un bun român şi un mare apărător al drepturilor transilvănenilor, fiindcă el a acceptat să pozeze în prieten al maghiarilor doar de dragul neamului românesc.    

Răzvan Gheorghe: Ce vă amintiţi din copilăria petrecută în cea mai pitorească Transilvanie?

Nicolae Bordaşiu: Am văzut lumina soarelui pe 22 mai 1924, în satul Săbolciu. Tata a fost mai întâi învăţător şi apoi preot, respectând cu har tradiţia casei noastre. Subliniez acest fapt pentru că, dacă din stejar stejar răsare, aşa am urmat şi eu şcoala aceasta a familiei, unde ideea naţională ne-a fost pe masă în fiecare zi, alături de pâine şi de sare, ca o hrană sufletească pentru toţi. La Săbolciu mi-am finalizat primele clase primare şi, în cea de-a IV-a, m-am dus la Oradea, fiindcă trebuia să-mi  încep pregătirea pentru examenul de admitere la liceu. Or, în provincie, nu se prea făcea carte, iar concurenţa era foarte mare la oraş, căci, pe vremea aceea, în tot judeţul Bihor nu existau decât trei licee. În Oradea era unul – Liceul „Emanuil Gojdu”, cu aproximativ 90 de elevi. Iniţial, am urmat cursurile Şcolii Normale „Iosif Vulcan”, unde era director un mare român, Atanasie Mavrodin. La finalul clasei a IV-a, am dat admitere şi am intrat la Liceul „Emanuil Gojdu” – un nume cu o rezonanţă sonoră în Transilvania, deoarece Emanuil Gojdu a fost o personalitate luminată care şi-a donat întreaga avere pentru prosperitatea poporului român, lăsând-o Bisericii Ortodoxe Române. Averea lui nu se reducea la o simplă casă, ci, însumată, reprezenta aproape o treime din oraşul Budapesta. Pentru această moştenire se poartă şi astăzi un proces cu statul maghiar.

Răzvan Gheorghe: Care a fost atmosfera anilor de liceu?

Nicolae Bordaşiu: La Liceul Emanuil Gojdu, am avut onoarea să audiez lecţiile unor profesori de o prestanţă extraordinară. Bunăoară, directorul instituţiei se numea Teodor Neş – un orator de cea mai înaltă clasă, care tuna şi fulgera deseori, de la tribuna adunărilor publice, denunţând mişcarea revizionistă a graniţelor, mişcare promovată de unguri. În spiritul acelor vremuri tulburi, Teodor Neş era un antirevizionist de seamă, care accentua întotdeauna justeţea actului consfinţit la 1 decembrie, la Alba Iulia. Amintesc cu deosebită plăcere momentul 1 decembrie 1918, fiindcă pentru mine era binecunoscut încă de când eram de-o şchioapă. Tatăl şi bunicul meu – preotul Nicolae Maliţa – au fost martori ai Marii Uniri de la Alba Iulia, fiind puternic impresionaţi de grandoarea şi sacralitatea evenimentului la care au participat. Ulterior, tata a descris Marea Unire într-o frumoasă cronică a satului Săbolciu şi a zugrăvit mulţimea de delegaţi din toate părţile româneşti ale Ardealului, povestind şi despre moţii care patrulau şi asigurau ordinea în Alba Iulia. 

Drama cedării Ardealului de Nord

Au urmat cinci ani de studii la Liceul „Emanuil Gojdu”, până în 1940, când arbitrajul impus de marile puteri ale bătrânului continent – germanii şi italienii – a forţat o nouă împărţire teritorială, tăind în două întreaga suprafaţă a Ardealului şi cedând partea de nord în favoarea ungurilor. Fiind crescut într-un spirit naţionalist autentic, eu refuzasem să învăţ limba maghiară, deşi aş fi putut să o deprind uşor, întrucât aveam rude şi prieteni care o vorbeau. Vă mărturisesc că acum regret că nu am deprins graiul unguresc. Citesc în mod constant ziarul „Condeiul ardelean”, care apare în Miercurea Ciuc, şi, deseori, publică unele traduceri din ziarele maghiare locale, texte virulente ce promovează o mare adversitate faţă de poporul român. Dar, din păcate, eu nu pot citi articolele în original, întrucât nu cunosc limba. Am avut o reţinere... Tocmai din pricina aceasta, în 1940, am refuzat la modul categoric să rămân în partea cedată a Ardealului, acolo unde se afla şi oraşul Oradea.

Spre Beiuș

Când mi-am retras actele de la Liceul „Emanuil Gojdu”, ţin minte că m-am întâlnit cu profesorul de matematici, care era sas, iar el a încercat să mă convingă să rămân – regreta că plec, fiindcă eram bun la matematică. Mi-a spus: „Nicolae, n-o să fie niciun necaz. Noi vom comunica în limba română!”, dar eu nu şi nu... Deşi, repet, aş fi putut să le învăţ graiul fără probleme sub îndrumarea celui ce avea să devină părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Vladimireşti (şi apoi de la Mănăstirea Recea, din Mureş), care mi-a fost bun prieten şi coleg de liceu. Spre deosebire de mine, Ioan Iovan a rămas în Oradea şi a învăţat în limba maghiară. Dar eu n-am putut rămâne, nu mă trăgea inima, aşa că am coborât în sudul Bihorului, la Beiuş, şi am ajuns elev al Liceului „Samuil Vulcan”. Şi acesta a fost un lucru voit de bunul Dumnezeu, ca să îmi salveze familia, fiindcă, între timp, mama murise, iar sora mea n-a vrut să rămână fără mine în Ardealul cedat, deoarece satul nostru de baştină rămăsese în partea ungurească a teritoriului, fiind foarte aproape de noua graniţă. Însă tata n-a putut pleca, întrucât era legat de parohie, de pământurile şi vitele pe care le aveam. La urma urmei, acolo se afla tot rodul muncii lui de-o viaţă! Cu toate acestea, situaţia devenise extrem de primejdioasă. Aşa cum v-am spus, tata participase la Marea Unire şi, în calitatea lui de învăţător şi de preot iubit de întreaga suflare a satului organizase numeroase întruniri antirevizioniste, în cadrul cărora îşi declarse dragostea pentru neamul românesc şi Biserică, fiind un adevărat apostol al plaiurilor din jurul Crişului Repede.

Răzvan Gheorghe: Au urmat represalii din partea noilor autorități ungurești?

Nicolae Bordaşiu: Desigur. Riposta nu s-a lăsat deloc aşteptată. Într-o după-amiază de septembrie, la începutul ocupării Ardealului, a ajuns în sat un pluton al armatei maghiare. Ostaşii – în fond, simplii ţărani, nu foarte diferiţi de ai noştri – s-au dus la cârciumă, unde au fost ospătaţi de ţăranii români, care erau foarte ospitalieri. Din vorbă-n vorbă, un localnic i-a întrebat dacă au nevoie de gazde, fiindcă seara se apropia cu paşi repezi. Atunci, ungurii au zis că nu vor înnopta în sat şi au dezvăluit că veniseră cu un unic scop, acela de a-i pune pielea pe băţ „popii cel tânăr”. Fac menţiunea că „popa cel bătrân” era bunicul Nicolae Maliţa, iar „popa cel tânăr” era chiar tata, Gheorghe Bordaşiu. Numai printr-o lucrare dumnezeiască a rămas în viaţă...

Răzvan Gheorghe: Cum a scăpat?

Nicolae Bordaşiu: Auzind ce odioşenie puneau la cale ostaşii unguri, ţăranii români s-au înspăimântat – doar îl iubeau pe tatăl meu, care a fost un veritabil stâlp al comunităţii... Aşa că unul dintre săteni a dat fuga la primar – un ţăran deştept, cu inimă mare –, iar acesta a reuşit să găsească o cale pentru a-l salva pe părintele meu. Totuşi, ei nu ştiau că plutonul plantase un soldat de pază, pe coridorul extern al casei. Se lăsase întunericul. Nici măcar tata – care asculta comunicatele politice la un aparat de radio cu baterii – nu bănuia că este păzit chiar din imediata apropiere. În dorinţa de a salva aparenţele, primarul l-a trimis la tata pe toboşarul satului, un român foarte isteţ şi hâtru, care, dat fiind fişa postului, avea oarece libertate de mişcare – cum era obiceiul pe atunci, când situaţia o impunea, omul bătea toba ca să se adune sătenii şi trasmitea decizii, spunea noutăţile. Numai că, de data aceasta, mesagerul trebuia doar să-şi care toba în spinare, într-o deplină tăcere, fără a trezi semne de întrebare, cu scopul de a ajunge la tata şi a-l preveni că ungurii vor să-l omoare.

”Părinte, vor să te omoare ungurii!”

Când să intre în curtea casei, soldatul l-a somat să se oprească, dar, îl loc să se lase păgubaş, toboşarul s-a furişat în curtea vecinului, s-a dezbrăcat de haine până a rămas doar în cămaşă şi în izmene, a intrat în grajd şi a ieşit trântind poarta şi strigând ca din gură de şarpe: „Moare boul, părinte! Moare boul!”. Soldatul – tot ţăran şi el – ştia prea bine că, la sat, un bou era mai de preţ decât un om, aşa că s-a înduplecat şi l-a lăsat pe ingeniosul toboşar să intre în camera tatălui meu, care se ocupa şi de îngrijirea vitelor. Omul se dezbrăcase tocmai pentru a da impresia că e o slugă care, de fel, dormea în grajd, laolaltă cu animalele. Tata îl cunoştea pe sătean, dar l-a surprins până peste poate ţinuta acestuia. Însă toboşarul s-a apropiat rapid şi i-a şoptit dintr-o suflare: „Părinte, aici e un soldat ungur care te păzeşte. Vor să te omoare! Ia-ţi numai ce poţi căra şi fugi unde vei vedea cu ochii!”. Apucând trocarul – un fel de cuţit cu ajutorul căruia se împungeau vitele ce se umflau din pricina diverselor ierburi – tata a ieşit din casă şi a intrat, împreună cu toboşarul, în grajdul cu pricina. De acolo, ţăranul a sărit gardul în gospodăria altui vecin, tulind-o printre grădini, iar părintele meu s-a furişat prin spatele casei şi a alergat spre apele Crişului Repede, care curge chiar prin buza satului. Sub acoperişul nopţii, tata a trecut Crişul, a traversat şoseaua şi calea ferată. Ştia că graniţa se afla la o distanţă de aproximativ doi kilometri de-a lungul terasamentului. Acolo îl aştepta libertatea.

Răzvan Gheorghe: Şi... a reuşit să ajungă în Ardealul românesc?

Nicolae Bordaşiu: Temându-se că ungurii i-au luat urma, tata alerga prin întuneric şi frig. Până la crăpatul zorilor nici nu şi-a dat seama unde se afla, însă cu voia bunului Dumnezeu a ajuns la marginea unui sat vecin, Borşea, şi a rămas acolo întreaga noapte, ascuns într-o căpiţă de fân. Cât o fi tremurat bietul de el, fiindcă hainele îi erau ude şi nici nu ştia prea bine unde se găseşte. Abia dis-de-dimineaţă a recunoscut satul şi s-a dus şi a bătut în porţile unor oameni ce-l cunoşteau, buni români care tare s-au bucurat să-l aibă printre ei. Aşa a ajuns şi tatăl meu refugiat din Ardealul de Nord. După aceea, ne-am regăsit la Beiuş – eu eram deja acolo, împreună cu sora mea. În oraş locuia şi o mătuşă din partea mamei.

Răzvan Gheorghe: Ce urmări a avut farsa jucată ostaşilor unguri?

Nicolae Bordaşiu: Când au venit gradaţii unguri, în toiul nopţii, l-au întrebat pe soldatul lăsat de strajă: „Popa e înăutru?”, iar acela a răspuns că nu, fiindcă e dus până la grajd, că-i moare un bou. Vă daţi seama că s-au enervat groaznic ăia când au realizat că fuseseră păcăliţi de nişte ţărani buni şi luminaţi, aşa că au început să împuşte în aer şi să urle. Şi nu s-au oprit aici... L-au luat pe bunicul meu – preotul Nicolae Maliţa – şi au anunţat că îl vor împuşca, dacă ţăranii români se vor încăpăţâna să-l ascundă şi să-l ajute pe „popa cel tânăr”. Deşi bătrânul preot atinsese vârsta de 70 de ani, ungurii l-au dus la marginea satului, i-au dat o lopată şi i-au poruncit să-şi sape de unul singur mormântul. Totuşi, ţăranii au trimis oameni călări în satele vecine, unde mai erau ungurui şi au solicitat ajutorul acestora, susținând în fața tuturor că, spre deosebire de „popa cel tânăr”, Nicolae Maliţa nu a reprezentat niciodată o ameninţare pentru autorităţile maghiare. Când au auzit acestea, oamenii din satele vecine au venit şi i-au salvat viaţa bunicului meu. Însă gropa aceea săpată de bătrânul preot a rămas, ani de zile, ca o mărturie sugestivă a nenorocirii ce s-ar fi putut întâmpla...

Răzvan Gheorghe: Să revenim la perioada petrecută la Beiuş...

Nicolae Bordaşiu: Acolo mi-am continuat liceul şi am luat examenul de Bacalaureat, în 1943. Pe vremea aceea, frumosul Beiuş se dovedea a fi un orăşel de o importanţă culturală deosebită, care îşi ducea viaţa prin cele trei şcoli secundare: un liceu de băieţi, altul de fete şi o şcoală normală de educatoare. Profesorii acestor trei instituţii constituiau un adevărat nucleu în jurul căruia gravita întreaga viaţă intelectuală a urbei. La Beiuş, liceele orgaizau periodic întruniri festive, piese de teatru, recitări de poezie, lecturi de lucrări literare, coruri. În felul acesta, era întreţinut un sentiment patriotic de o înaltă ţinută.

Beiușul, un bastion al românismului

De unde această vervă intelectuală? Păi, după cedarea Ardealului de Nord, toate fostele autorităţi româneşti din teritoriul pierdut s-au refugiat la Beiuş, ceea ce a dus la triplarea populaţiei. Urbea devenise capitală de judeţ cu prefectură, administraţie financiară, dar şi cu două episcopii, una ortodoxă şi alta greco-catolică. De asemenea, Beiuşul era, de ani de zile, şi reşedinţa unei divizii de vânători de munte. Toate aceste aspecte au făcut ca orăşelul să se transforme într-un veritabil bastion al românismului. În această atmosferă mi-am trăit ultimii trei ani de studii secundare. Deoarece ne aflam în plin război, programul anului şcolar fusese modificat. Ţin minte că am terminat clasa a VIII-a cu o lună mai devreme. La 10 mai sfârşisem şi cu Bacalaureatul şi urma să ne prezentăm la examenele de admitere la facultăţi. Pe vremea aceea, erau câteva facultăţi militarizate – Medicina Umană, Medicina Veterinară, Farmacia, Politehnica şi altele –, care formau absolvenţi utili pentru problemele de război. Cei care urmau Literele, Dreptul ş.a.md. erau încadraţi în şcolile militare ca elevi militari cu termen redus şi, după doar câteva luni de instrucţie, erau promovaţi plutonieri şi trimişi pe front. Eu am căutat să găsesc o formă de studiu care să-mi poată împlini dorinţa de a studia teologia, aşa că am identificat o facultate în care să nu fie necesar să port armă şi, implicit, să nu plec la război. Subliniez că nu am făcut asta din lipsă de patriotism, dar voiam cu ardoare să devin preot, iar armele nu fac casă bună cu integritatea morală... Desigur, doream să-mi ajut patria, iar preoţia era şi este o cale demnă.

Răzvan Gheorghe: Aşadar, aţi urmat în paralel cursurile a două facultăţi, Teologie şi Farmacie...

Nicolae Bordaşiu: Da. Sfătuit de episcopul ortodox al Oradei – preasfinţitul episcop martir Nicolae Popoviciu, refugiat şi el la Beiuş – am dat examen de admitere la Facultatea de Farmacie. Reuşind, am intrat în pregătirea specifică facultăţilor militarizate. Aşa am ajuns student la Farmacie şi Teologie în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, salvarea mea a venit prin sfatul preasfinţitului Nicolae Popoviciu, personalitate de care am fost foarte apropiat în anii liceului.

Ucenicul preasfințitului Nicolae Popoviciu

În unele după-amieze, Nicolae Popoviciu îşi făcuse obiceiul să vină la Internatul ortodox de băieţi, unde vieţuiam şi eu, pentru a le vorbi elevilor din clasele terminale ale liceului; ni se  adresa cu o frumuseţe desăvârşită în vederea pregătirii noastre morale şi naţionale. Cum proveneam dintr-o familie preoţească şi doream cu întreaga inimă să-I pot sluji bunului Dumnezeu, m-am gândit să fac teologie, şi i-am mărturisit acest fapt episcopului Nicolae Popoviciu, care mi-a sprijinit pregătirea. De-a lungul timpului, am îndrăznit să mă socotesc un ucenic al preasfinţitului Nicolae Popoviciu. Îl admiram enorm, fiindcă era un om foarte bine pregătit din punct de vedere teologic şi, apoi, era şi un mare erudit, nu se mărginea numai la teologie. Cunoştea din toate ramurile ştiinţei şi, în compania lui, puteai să discuţi orice ai fi vrut. Nicolae Popoviciu studiase în Grecia, la Atena, împreună cu părintele profesor Dumitru Stăniloae, pe vremea când erau tineri teologi, şi-şi continuase pregătirea în Germania, motiv pentru care cunoştea foarte bine graiul nemţilor. Nu a studiat numai teologie, fiind pasionat şi de literatură, de filosofie... Episcopul Nicolae Popoviciu m-a sprijinit în formarea mea teologică încă din vremea liceului.

Rivalitatea cu un viitor academician

Nu m-am dus la o altă facultate, deşi – chiar nu mă laud! – am fost întotdeauna printre primii din clasă la învăţătură. Eram coleg cu viitorul academician Ioan Anton, care a ajuns rectorul Politehnicii din Timişoara şi, sub dictatura comunistă, datorită originii lui „sănătoase”, fiind fiu de ceferist, devenise membru în prezidiul republicii. Din pricina ordinii alfabetice, Anton era întotdeauna primul în lista membrilor prezidiului, dar el nu a făcut propriu-zis politică, ci a fost doar unul dintre oamenii de ştiinţă folosiţi de regimul comunist. Aflat în această situaţie, Ioan Anton a ştiut să susţină Politehnica din Timişoara, astfel încât i-a conferit un înalt prestigiu. Ţin minte că, în ceea ce priveşte studiile, mă aflam într-o permanentă rivalitate cu Ion Anton. Aceasta deoarece, în liceul din Beiuş, care era liceu confesional greco-catolic, Anton reprezenta partea catolică, iar eu pe cea ortodoxă. În consecinţă, ne luptam între noi pe plan ideatic – în fapt, era vorba despre o concurenţă pozitivă –, polemizând şi făcând totul pentru a fi unul mai bun decât celălalt la învăţătură. Cu excepţia a foarte puţine cadre didactice – două sau trei, printre care se număra profesorul de religie ortodoxă, firşte – toţi ceilalţi profesori (preoţi, trei sferturi dintre ei) erau de confesiune greco-catolică, inclusiv profesorul de gimnastică. Însă cu toţii s-au dovedit foarte nepărtinitori şi ne-au apreciat întotdeauna după justa noastră valoare.

Vocația preoției

Aşadar, prin pregătire, aş fi putut să mă prezint la orice formă de învăţământ – şi chiar mi s-a recomandat să urmez Facultatea de Medicină –, dar Dumnezeu a vrut să reuşesc la Farmacie, unde am fost admis al optsprezecelea din câteva sute de candidaţi. Fac menţiunea că nu vă spun acestea ca să mă laud – departe de mine acest gând! –, dar vreau să arăt că am urmat Facultatea de Teologie din pură vocaţie, deşi aş fi putut să-mi îndrept paşii spre oricare altă instituţie de învăţământ superior. Aceasta va fi fost, zic eu, voinţa bunului Dumnezeu, ca eu să apuc calea preoţiei. Şi acest drum mi-a fost înlesnit, oarecum, chiar şi de faptul că Facultatea de Teologie şi Facultatea de Farmacie activau în acelaşi corp de clădire, în cadrul vechii Universităţi din Bucureşti. La parter se găsea Rectoratul, la etajele unu şi trei se afla Facultatea de Farmacie, iar Facultatea de Teologie era la etajul a doilea. Ca student, mă plimbam prin cele trei etaje ale aceleiaşi clădiri. Aşa am reuşit să-mi fac studiile în cadrul Universităţii Bucureşti.

Răzvan Gheorghe: Ce profesori aţi audiat în anii studenţiei?   

Nicolae Bordaşiu: Am avut onoarea şi bucuria de a audia profesori minunaţi, adevărate autorităţi în diverse domenii. La Facultatea de Teologie am întâlnit veritabile somităţi: Gala Galaction, profesor de Vechiul Testament, care avea o dragoste imensă faţă de slujbă şi care s-a apropiat sufleteşte de studenţii cazaţi la Internatul Teologic de la Mănăstirea Radu Vodă, cărora le povestea, serile, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu propriile lui vlăstare –, Ioan G. Coman, la patrologie şi literatură patristică, un desăvârşit cunoscător de limbă greacă şi latină, Haralambie Rovenţa, profesorul de Noul Testament (cel care avea chipul luminos şi statura de înger; deseori am fost într-atât de absorbit de frumuseţea vorbirii lui, încât am uitat să-mi mai iau notiţe!), filosoful Ioan G. Savin, întotdeauna aplaudat de studenţi pentru superbele sale prelegeri, Tudor M. Popescu, reputatul istoric pe care îl numeam „Stâlpul Ortodoxiei”, deşi era un om de mare modestie: venea şi cânta la strană laolaltă cu noi, studenţii, cu prilejul slujbelor de la Biserica Radu Vodă, unde patriarhul Justinian Marina instituise regim de mănăstire, dar şi mulţi alţi profesori de calitate. De asemenea, la Biserica Radu Vodă am beneficiat de preoţi slujitori valoroşi: părintele Paulin Leca, bun cunoscător de limbă rusă, şi părintele Maxim Mereanu – aceştia oficiau slujba împreună cu preoţii de la Facultatea de Teologie şi cu cei din cadrul Internatului. La Farmacie, l-am audiat pe Constantin Bordeianu – o autoritate în chimie, un om de o ţinută academică impresionantă –, cel care a fost şi decan al Facultăţii, până l-au închis comuniştii. Şi colegii erau deosebiţi: mitropolitul Nicolae Corneanu, ucenicise pe lângă părintele Coman, episcopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea, mitropolitul Antonie Plămădeală – iniţial, se numea Leonida, un foarte bun prieten –, părintele arhimandrit Roman Braga (actualmente duhovnic şi slujitor la o mănăstire din America, fiindcă s-a expatriat în timpul dictaturii comuniste, după ce trecuse prin iadul de la Piteşti), Roman Stanciu, episcop vicar la Bucureşti, Bartolomeu Valeriu Anania, poetul care a fost mitropolit la Cluj, şi mulţi, mulți alţii...

Răzvan Gheorghe: Cum a interferat această viaţă de studiu teologic cu instaurarea dictaturii comuniste?

Nicolae Bordaşiu: La sfârşitul primului an de facultate s-a petrecut cumplitul moment „23 august 1944”. Încă din 4 aprilie, avusese loc primul bombardament al aliaţilor asupra Bucureştiului, întregul oraş fiind zguduit din temelii. Numărul mare de victime şi prăpădul au făcut ca anul studenţesc să se termine mai rapid. Apoi a urmat 23 august şi s-a impus o altă putere politică, potrivnică neamului românesc. În anul al doilea, când am revenit la facultate, am descoperit o lume cu totul schimbată. Comuniştii demaraseră o puternică ofensivă ideologică împotriva intelectualităţii. Acapararea tineretului se dovedea a fi un obiectiv deosebit de important. Dacă înainte de 23 august nu ştiu dacă erau 1000 de ilegalişti în toată România, comuniştii depuneau acum mari eforturi pentru a păcăli şi a atrage cât mai mulţi români. Cum oamenii sunt uneori pragmatici, să spunem, nu puţini au fost cei care au aceptat funcţii şi demnităţi oferite de slugile Moscovei. Oricum, comuniştii promovau elemente deloc corespunzătoare şi, neavând intelectuali, încercau să acapareze adolescenţii, capitalul de speranţă al unei naţii. Astfel, pentru a-i perverti pe studenţi, noile autorităţi au înjghebat „Uniunea Tineretului Comunist” (UTC). Vă daţi seama că, în calitate de student al Facultăţii de Teologie, nu puteam rămâne nepăsător la această luptă pe care bolşevicii o porniseră împotriva creştinismului şi a românilor. Drept urmare, ne-am consfătuit între noi, învăţăceii de la Teologie, şi am pus la cale o manieră de a contracara propaganda UTC. Printre colaboratorii mei s-au numărat Leonida Plămădeală, Roman Braga, Nicolae Corneanu, Roman Stanciu, Gherasim Cristea şi Bartolomeu Valeriu Anania.

Răzvan Gheorghe: Ce aţi făcut mai exact?

Nicolae Bordaşiu: În urma dezbaterilor, am înfiinţat „Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc” (ATOS). Remarcaţi că acronimul trimite în mod direct la Muntele Athos, care a fost şi este un simbol minunat pentru toţi iubitorii de Dumnezeu. Prin intermediul acţiunilor ATOS, am încercat să stăvilim propaganda comunistă, care, pe lângă UTC, aruncase în luptă mai multe facţiuni: Uniunea Tineretului Socialist şi, mai târziu, Uniunea Tineretului Muncitoresc, dar şi Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Trebuie spus că ARLUS-ul reprezenta o formă de luptă politică camuflată sub perdeaua de fum a aşa-zisei prietenii cu lumea sovietică. Consider că prin înfiinţarea ATOS, ne-am făcut folositori tineretului, fiindcă noi apăram atât interesele naţionale ale poporului român, cât şi pe acelea ale credinţei creştine.

Răzvan Gheorghe: Aţi făcut parte din cunoscuta grupare religioasă „Rugul Aprins”. Cu ce se îndeletnicea, mai exact, această mişcare?

Nicolae Bordaşiu: În aceeaşi perioadă, la Mănăstirea Antim, a prins fiinţă o mişcare care activa sub numele „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Era vorba despre o grupare specific religioasă, devotată acestei trăiri creştine într-un sens autentic bisericesc, de cultivare a rugăciunii şi a sentimentului religios. În cadrul „Rugului Aprins” l-am cunoscut pe scriitorul Sandu Tudor – citisem ceea ce scrisese şi auzisem despre multe dintre iniţiativele sale, fiindcă el a fost directorul ziarului „Credinţa”, pe care tatăl meu îl cumpăra cu regularitate, încă dinainte de 1940. Ulterior, Sandu Tudor adoptase o orientare profund religioasă.

Biblioteca din clopotniță

Dacă înainte vreme fusese un intelectual de clasă interesat mai mult de politică şi cultură, acum se convertise la un creştinism activ şi se apropiase de Mănăstirea Antim. De fapt, chiar acolo domicilia – avea o chilie în clopotniţa Mănăstirii, unde îşi organizase o bibliotecă impresionantă pentru un tânăr teolog. Noi, studenţii, admiram rafturile cu ochii cuprinşi de pofta de a afla tot ce ascundeau cărţile lui Sandu Tudor. În felul acesta, am ajuns să cunosc gruparea şi să particip cu regularitate, în toate după-amiezele de duminică, la întrunirile „Rugului Aprins”. Prezenţa printelui Benedict Ghiuş – unul dintre stâlpii animatori ai mişcării şi asistent al părintelui Dumitru Stăniloae, titularul catedrei de Mistică a Facultăţii de Teologie – era o fericire. Benedict Ghiuş avea o cultură teologică enciclopedică, era de o ţinută morală ireproşablă şi, mai ales, s-a dovedit a fi un călugăr desăvârşit. Era hăruit cu o voce caldă şi cristalină în cântare, fiind şi el locuitor la Mănăstirea Antim, unde se aflau numai călugări intelectuali, fie studenţi, fie doctoranzi. Printre monahi, evident, se numărau colegi de clasă şi de facultate. Fac referire la părintele Felix Dubneac, coleg de an, dar şi la părinţii Sofian Boghiu, Gherasim Cristea, Veniamin Gavrilovici, Antim Nica, Adrian Făgeţeanu şi mulţi alţii, care erau din anii mai mari. Cu toţii, laolaltă cu alte şi alte nume, făceam parte din mişcarea „Rugul Aprins”.

Răzvan Gheorghe: Cum se derulau întrunirile „Rugului Aprins”?

Nicolae Bordaşiu: După ce seniorii Rugului îşi susţineau cuvântările, înălţam împreună cântece religioase, care, alături de cuvântări, constituiau miezul întrunirilor de după-amiază de la Mănăstirea Antim. La fiecare întâlnire se dezbătea o tematică diferită. Să ştiţi că nu tratam doar aspecte teologice, deoarece din „Rugul Aprins” făceau parte şi mulţi oameni de cultură, dintre care îi amintesc pe medicul-poet Vasile Voiculescu şi pe filosoful Andrei Dumitriu, care l-a adus şi pe ucenicul său, Andrei Scrima. De asemenea, medicul Paul Sterian şi omul de ştiinţă Alexandru Mironescu erau nişte obişnuiţi ai Rugului. Prin expunerile lor, aceştia tratau probleme de factură ştiinţifică şi le justificau prin convingerile lor religioase, arătând că ştiinţa nu va putea nega niciodată existenţa lui Dumnezeu, pentru că tot ce se mişcă în jurul nostru este creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, Mironescu susţinea că tocmai perfecţiunea şi complexitatea structurii chimice a tot ceea ce există certifică, prin chiar desăvârşirea lucrării, existenţa unui intelect divin. Pe lângă oameni de cultură, la dezbaterile „Rugului Aprins” luau parte şi militari activi, generali. Participanţii proveneau din toate straturile sociale şi din toate ariile culturale, științifice. Cu toţii ne manifestam credinţa.

Răzvan Gheorghe: Cum l-aţi cunoscut pe părintele Ioan cel Străin?

Nicolae Bordaşiu: Pe părintele Ioan cel Străin – aşa l-am numit noi, românii, pe cel care a fost Ioan Kulaghin – am avut fericirea să-l întâlnesc pentru întâia oară la Mănăstirea Cernica. Înainte de a ajunge la Facultatea de Teologie, colegul meu Roman Braga a fost elev la Seminarul Monahal de la Cernica. Când comuniştii şi-au arogat frâiele puterii, au desfiinţat cu rapiditate Seminarul, fiindcă bolşevizarea României presupunea prigonirea şi distrugerea călugărilor intelectuali. Nostalgia anilor petrecuţi la Cernica îl făcea pe Roman Braga să se întoarcă mereu acolo, fie şi doar în vizită; de cele mai multe ori am mers împreună. Eu veneam din Ardeal, din regiunea Bihorului, unde, pe vremea aceea, nu exista decât o unică mănăstire, la Izbuc, pe care o vizitasem o singură dată, trecător, şi nu ştiam ce înseamnă cu adevărat viaţa de mănăstire. Acum însă simţeam un puternic imbold lăuntric, o chemare din ce în ce mai grăitoare spre tot ceea ce ţinea de traiul mănăstiresc autentic. Aveam dorinţa arzătoare de a alege cândva calea monahismului. Fratele meu Roman Braga spunea mereu că, după ce îşi va termina studiile, se va întoarce la călugărie. Fac menţiunea că familia lui Roman Braga – originară din Basarabia şi refugiată în Ţara Românească – şi-a dedicat aproape toţi exponenţii slujirii lui Dumnezeu. Femeile s-au călugărit, iar bărbaţii au îmbrăcat rasa monahală. Avea un frate călugăr la Cernica, mama şi sora erau măicuţe la Văratec – ţin minte că mai avea o soră care era măicuţă, la Caransebeş. Întreaga familie era puternic marcată de viaţa religioasă. Drept urmare mergeam foarte des la Cernica. Roman Braga îi cunoştea pe mai toţi călugării, iar eu eram avid de cunoaştere.    

O cântare de o frumuseţe aparte

În cadrul unei astfel de vizite, pe când treceam printre cele două biserici din complexul Mănăstirii Cernica – Sfântul Nicolae, cea de pe primul ostrov, şi Sfântul Gheorghe, cea de pe cel de-al doilea (pe vremea aceea, întrucât le separa un pârâiaş, bisericile amintite erau legate prin intermediul unui pod, iar călugării pescuiau deseori) –, am auzit o cântare de o frumuseţe aparte, într-o cu totul altă tonalitate decât cea obişnuită prin părţile acestea. Slujba răzbătea din bisericuţa Sfântul Lazăr, clădită chiar în cimitirul de la Mănăstirea Cernica. Roman Braga – care era basarabean şi urmase, o perioadă, Seminarul din Cernăuţi – a recunoscut tonalitatea şi mi-a dezvăluit că acea cântare era de dincolo de Prut. „E ceva pravoslavnic, din Răsăritul nostru”, va fi spus fratele meu. Aşa ca, mânaţi de acea minunăţie, am pătruns în bisericuţă. Ce am văzut mi-a rămas întipărit pe retină. Un călugăr cu trăsături luminoase săvârşea preasfânta liturghie, în timp ce un monah, smerit, stătea la câţiva paşi de el, iar alţii – împreună cu două sau trei măicuţe – se rugau în strane. Ne-am integrat şi noi în corul de la liturghie. La finalul sfintei slujbe am dialogat cu părintele, graţie unui călugăr rus care cunoştea limba română. Inevitabil, am fost întrebaţi despre natura studiilor noastre teologice şi, din vorbă-n vorbă, am ajuns să discutăm despre mistică şi i-am povestit despre întrunirile noastre. Odată întorşi la Bucureşti, l-am căutat pe părintele Benedict Ghiuş şi i-am relatat, impresionaţi, despre întâlnire. La o zi-două, părintele şi Sandu Tudor s-au dus la Cernica, i-au căutat pe călugării basarabeni şi i-au invitat în sânul „Rugului Aprins”. Aceştia veniseră împreună cu mitropolitul Nicolae al Rostovului şi se refugiau din calea puhoiului rusesc. Totodată, am aflat că monahul care slujise sfânta liturghie se numea Ioan Kulaghin – un călugăr din obştea de la Mănăstirea Optina, care aducea cu el tradiţia marilor stareţi de acolo. Noi l-am numit  Ioan cel Străin, iar el a început să participe cu regularitate la întrunirile grupării, devenind maestrul care a transmis tradiţia orală a călugărilor de la Optina pentru lucrarea spirituală a Rugului Aprins. În felul acesta, ne împleteam viaţa studenţească cu educaţia religioasă, fiind nelipsiţi din frământările sociale ale vremii. De ce? Pentru că, pregătindu-ne să fim slujitori ai Bisericii, eram, în acelaşi timp, slujitori ai poporului român.

Răzvan Gheorghe: Eraţi angrenaţi într-o permanentă activitate de combatere a minciunilor proferate de propaganda comunistă. Cum decurgeau ostilităţile?

Nicolae Bordaşiu: Ofensiva comuniştilor devenea din ce în ce mai puternică, mai virulentă, însă nici noi nu ne-am lăsat mai prejos. Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc luase amploare, beneficiind de susţinerea multor adolescenţi – aceştia nu veneau numai de la Facultatea de Teologie, ci şi de la Medicină, Arhitectură, Chimie, dar şi din cadrul altor instituţii de învăţământ superior. Cu toţii s-au dovedit a fi buni creştini, întrucât mulţi dintre ei participau şi la activităţile „Rugului Aprins”. Lucrarea ATOS de stăvilire a atragerii studenţilor în capcana bolşevică devenise cât se poate de vizibilă. Fiindcă n-au reuşit să constituie o grupare comunistă în cadrul Facultăţii de Teologie, autorităţile au încercat să impună o celulă ALRUS, care, deşi nu era oficial o structură politică, se ocupa cu aceeaşi propagandă vicleană, mincinoasă. Într-o zi, m-am trezit pe cap cu un student de la Farmacie. Îl chema Traovici – ştia că eram preşedintele Asociaţiei Tineretului Ortodox Studenţesc, dar şi al Asociaţiei Studenţilor la Teologie –, care mi-a propus să constituim o structură ALRUS la Teologie. Evident că l-am dus cu vorba şi l-am evitat în mod constant, până când, conştientizând că n-o poate scoate la capăt cu mine, i-a abordat pe alţii şi, din nefericire, a reuşit să pună bazele unei astfel de facțiuni otrăvitoare.

Răzvan Gheorghe: Părinte Nicolae, care a fost cea mai „subversivă” acţiune în care aţi fost implicat?

Nicolae Bordaşiu: În anul acela, în '48, s-a nimerit ca Paştele să fie în preajma zilei de 1 mai. Împreună cu fraţii din ATOS am redactat nişte manifeste anticomuniste, le-am scris la diverse maşini de scris şi le-am lipit pe porţile tuturor fabricilor. Chiar nu ne-am temut să le împăştiem în văzul lumii. Mesajul era un apel la decenţă. Mai exact, atrăgeam atenţia că un creştin autentic nu se poate duce, în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Mare, să se îmbuibe cu mititei fripţi, şi nici să dea pe gât cantităţi industriale de bere. În realitate, noi trăgeam un serios semnal de alarmă şi cred că, citind acele manifeste, unii români au înţeles că ofensiva comunistă viza distrugerea identităţii noastre naţionale. Vă daţi seama că urmările au fost din cele mai grave pentru noi, deşi prigoana nu a început chiar atunci, de Paşte. Totuşi, ATOS intrase în cătarea Securităţii, ceea ce nu era deloc greu în acele vremuri tulburi.

Marile arestări

Puţin după aceea, tot în mai 1948, comuniştii au demarat arestările din rândurile intelectualităţii. Elitele reprezentau un important duşman de clasă, fiindcă demantelau inepţiile şi minciunile susţinute de bolşevici. Au fost reţinuţi numeroşi studenţi. Pe mine, cred că Securitatea nu m-a ştiut de la început, fiindcă primul val de arestări nu m-a vizat. Pe atunci, locuiam în căminul de pe strada Matei Voievod – acum, acolo este Facultatea de Teatru – împreună cu Roman Braga, Leonida Plămădeală, Dometie Manolache şi mulţi alţii, tocmai pentru a ne situa cât mai aproape de masa studenţească. Deşi am auzit că fuseseră arestaţi şi studenţi din căminul nostru, nici nu mă gândeam că voi fi şi eu pe răbojul Securităţii. Îmi vedeam mai departe de studii: mergeam atât la Facultatea de Teologie, cât şi la Farmacie, întrucât ne aflam în perioada examenelor şi a colocviilor. Cum v-am spus, cele două instituţii de învăţământ funcţionau în aceeaşi clădire.

Răzvan Gheorghe: Cum aţi aflat, ca să vă citez, că vă aflaţi pe „răbojul” Securităţii?

Nicolae Bordaşiu: Într-o zi, pe când abia intrasem în incinta clădirii – ţin minte că urcam scările spre primul etaj, împreună cu Roman Braga şi cu un alt coleg, de la Farmacie –, l-am întâlnit pe părintele Nicolae Anghelescu, secretarul Facultăţii de Teologie. Iniţial, el se afla în capul scărilor – se pregătea să coboare cu liftul, fiindcă, spre deosebire de studenţi, cadrele universitare şi angajaţii celor două instituţii puteau folosi ascensorul –, dar, văzându-mă, părintele s-a grăbit să coboare direct spre mine, mi-a făcut un semn discret să vin lângă el şi mi-a spus: „Te-a căutat miliţia să te aresteze! Ce mai cauţi aici?! Fugi cât mai departe!” Acesta a fost primul avertisment. Am convingerea că numai bunul Dumnezeu a facilitat ca părintele Nicolae Anghelescu să mă observe exact în clipa aceea şi să-mi dea de veste că mă aflam în vizorul autorităţilor represive. Contrariat, i-am cerut părintelui unele lămuriri. Mi-a dezvăluit că agenţii veniseră la Rectorat şi întrebaseră de mine – ştiau că sunt student la Teologie, dar nu aflaseră că urmam şi cursurile de la Farmacie. Salvarea mea a venit din faptul că, în documentele de la Rectorat figura doar vechea mea adresă – un sat din Ardeal, unde era refugiat tatăl meu –, adresă pe care o precizasem încă din primul an de studii. De atunci, locuisem în multe alte locuri, fără a comunica noile coordonate, acesta fiind motivul pentru care securiştii nu reuşiseră încă să mă dibuiască. În ziua aceea a început viaţa mea de fugar. Apoi am tot auzit despre masivele arestări care s-au făcut pretutindeni, în toate segmentele sociale. Teroarea acaparase întreaga Românie.

Răzvan Gheorghe: Aşadar, eraţi vânat de Securitate... Cum v-aţi sustras arestării?

Nicolae Bordaşiu: Eram descumpănit, dezorientat... îmi vuiau tâmplele... Nu ştiam ce să fac, încotro s-o apuc. Totuşi, Dumnezeu mi-a îndrumat paşii şi mi-a deschis întotdeauna porţile la care am ciocănit. Cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să cer ajutorul unui om extraordinar – Augustin Chirilă, fostul primar al Oradei. După cedarea Ardealului de Nord, ungurii îl expulzaseră, aşa cum făcuseră cu toată intelectualitatea românească, fiindcă ştiau prea bine cât de potrivnică le era.

Trenul groazei. Calvarul expulzării din Ardealul de Nord

Ca o paranteză, în septembrie 1940, noile autorităţi maghiare i-au înghesuit pe expulzaţi într-un tren de marfă. Printre aceştia se afla episcopul martir Nicolae Popoviciu. Drama a fost uriaşă şi a angrenat familii întregi – copii, bătrâni, femei şi adolescenţi. În loc să-i trimită la Beiuş, pe linia directă – distanţa dintre Oradia şi Beiuş fiind de doar 60 de kilometri –, noile autorităţi au ales înadins cel mai îndelungat traseu, prin interiorul Ungariei, astfel încât calvarul drumului s-a desfăşurat pe durata a două zile, timp în care refugiaţii – înghesuiţi ca nişte animale – nu au avut dreptul la apă, mâncare sau îngrijire medicală. Totodată, la finalul coşmarului, expulzaţii s-au trezit tocmai în Arad, nu la Beiuş, aşa cum li se comunicase iniţial. În fine, Augustin Chirilă venise cu acel tren al groazei. Ulterior, se stabilise la Bucureşti. Dovadă că nu ar fi putut niciodată să-şi uite plaiurile natale, locuia pe Strada Ardealului, vis-à-vis de Facultatea de Medicină. Neştiind ce altceva să fac, m-am dus la Augustin Chirilă – îl cunoşteam de ani de zile – şi i-am explicat impasul în care mă aflam. Fostul primar era pe picior de plecare – chiar a fost o minune că am ajuns exact când se pregătea să ia drumul Ardealului –, fiindcă dorea să-şi ducă pentru câteva luni copiii în satul natal, care nu căzuse sub stăpânire ungurească. Mi-a înţeles imediat nenorocirea, m-a bătut prieteneşte pe spate şi mi-a spus: „Nicolae, poţi rămâne în casa mea cât vei vrea. Numai să ai grijă, să nu afle autorităţile unde te ascunzi!”. De asemenea, prin intermediul lui Augustin Chirilă, i-am trimis o scrisoare tatălui meu, în care îi prezentam situaţia şi-l anunţam că luam în calcul să trec graniţa în Iugoslavia. Îi ceream sfatul. În perioada aceea, auzisem că mulţi opozanţi ai dictaturii bolşevice reuşiseră să se strecoare în Iugoslavia.

Răzvan Gheorghe: Şi... aţi primit sfatul mult aşteptat?

Nicolae Bordaşiu: Da. M-am înţeles cu tata să mă duc la Timişoara. Acolo locuia o verişoară de-a mamei, care era căsătorită cu un profesor de la Politehnica din Timişoara – doctorul Aurel Contrea. Numai că, până să se aranjeze mutarea mea, am mai stat câteva luni în Bucureşti. Le transmisesem colegilor că nu mai vin la cămin, fiindcă mă vâna Securitatea, iar ei mi-au strâns lucrurile şi mi le-au adus în cel mai mare secret. În aceeaşi perioadă am păstrat legătura cu Roman Braga – asta până când a fost arestat, dar nu a divulgat absolut nimic, nimic despre mine, de-a lungul interogatoriilor acelea extrem de agresive – şi cu Antonie Plămădeală, până când a fugit şi el din Bucureşti, fiind căutat de Securitate, dar mai ales cu Stelian Manolache, care era cu doi ani mai mic decât mine la Facultatea de Teologie.

Stelian Manolache și resturile de la cantina studențească

Cu el mă întâlneam aproape zilnic, întotdeauna într-un alt loc. Stelian Manolache a fost cel care, în bunătatea sa, s-a îngrijit de hrana mea. La sfârşitul mesei, mergea la cantina studenţească şi aduna într-o traistă resturile de mâncare. Mi le aducea cu grijă şi, cu aceeaşi ocazie, stabileam locul viitoarei întâlniri. Până într-o zi, când – fiind anunţat că s-a rezolvat problema mutării mele –, i-am spus: „Frate Stelian, de-acum ne despărţim pentru cine ştie cât timp... M-am hotărât să plec spre Timişoara”. Precizez că Stelian Manolache avea să ajungă unul dintre principalii revigoratori ai Mânăstirii de la Râmeţ, devenind arhimandritul Dometie Manolache. Anul acesta (2015 n.n.) am comemorat 40 de ani de la plecarea lui la cele veşnice.

Răzvan Gheorghe: Să revenim la planul trecerii în Iugoslavia. Aţi făcut ceva în acest sens?

Nicolae Bordaşiu: Vedeţi dumneavoastră, eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre configuraţia graniţei cu Iugoslavia, însă unchiul meu (doctorul Aurel Contrea) era originar din Comloşu Mare – sat ce e ca un fel de pinten întins spre Iugoslavia. Cu ajutorul familiei lui Aurel Contrea, am început să căutăm o călăuză care să mă treacă dincolo, lucru ce nu era prea dificil. Greu de ştiut era ce voi face după ce voi fi ajuns în Iugoslavia. Aşa că am tot aşteptat, sperând să găsim o călăuză care să mă ducă acolo, dar să mă ajute să şi ajung la cealaltă graniţă. Nu m-aş fi descurcat cu limba sârbească şi, dacă aş fi fost arestat, aş fi fost azvârlit tot într-un lagăr comunist, care n-ar fi diferit cu mult de penitenciarele din România.

În căutarea celei mai potrivite călăuze

Auzisem că unii dintre frontieriştii români – cei care s-au dovedit mai arţăgoşi, mai dintr-o bucată – fuseseră împuşcaţi de grănicerii sârbi, fără prea multe comentarii. Aşteptând identificarea celei mai potrivite călăuze, timpul s-a tot scurs şi am ajuns în primăvara lui 1949. Am amintiri minunate legate de Paştele din acel an. În noaptea Învierii am admirat înmărmurit frumuseţea catedralei. Era împresurată de un veritabil râu incandescent stârnit de miile de lumânări purtate de credincioşii care participau la procesiune. Glasurile clopotelor răzbăteau până departe, prin întunericul ce parcă îmbrăţişa râul de flăcări. Pentru mine, noaptea de Înviere din 1949 a fost atât o mare bucurie sufletească, cât şi un moment crucial, în care mi-am redobândit nădejdea că Dumnezeu o să se milostivească de mine şi nu mă va lăsa pradă nenorocirii. În perioada aceea am tot ieşit din casă şi m-am plimbat prin Timişoara, fiind ferm convins că nu mă putea recunoaşte nimeni. Totuşi, am avut surpriza să mă întâlnesc cu nişte foşti colegi de liceu, chiar pe stradă. Nu ştiau că eram căutat de Securitate şi nici eu nu am făcut greşeala să le spun, fiindcă nu se ştia niciodată cum umbla vorbam. Am sporovăit de una, de alta, şi apoi ne-am despărţit. Deşi nu a avut urmări, acea întâlnire a reprezentat un avertisment pentru mine, un semnal de alarmă pe care nu l-am trecut cu vederea. Aşadar, puteam fi recunoscut şi în Timişoara. Atunci am realizat că nu trebuie să-mi forţez norocul şi am rărit ieşirile în oraş.   

Răzvan Gheorghe: În afară de cei câţiva reprezentanți ai familiei, cu cine v-aţi mai întâlnit, în perioada timişoreană?

Nicolae Bordaşiu: În 1949, într-o zi de început de toamnă, pe când eram cufundat în lectură – casa din Timişoara era dotată cu o bibliotecă enormă, iar eu mă drogam cu lectură, încercând să uit de situaţia în care mă aflam –, am primit o vizită total neaşteptată. Deşi nu se mai întâmplase înainte să nu ne luăm o astfel de precauţie, poarta de la stradă rămăsese descuiată în ziua aceea, de parcă aşa ar fi trebuit să fie. Camera bibliotecii avea o fereastră mare, iar eu lăsasem întredeschise jaluzelele de lemn, astfel încât razele soarelui inundau întreaga încăpere. La un moment dat, o umbră a trecut chiar prin faţa ferestrei, estompând lumina pentru doar câteva clipe. Am tresărit, fiindcă ştiam că sunt singur în casă, iar rudele nu trebuiau să se întoarcă la ora aceea. Cu toate acestea, m-am liniştit de-ndată ce am desluşit trăsăturile bărbatului cu barbă care se oprinse în faţa uşii. 

Vizita părintelui Arsenie Boca

Era părintele Arsenie Boca, pe care îl cunoscusem în urmă cu trei ani, în 1946, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus! În '49, el primise însărcinarea să refacă  viaţa călugărească de la Mănăstirea Prislop, unde i s-au alăturat doi tineri: Leonida Plămădeală şi Stelian Manolache. Fac menţiunea că Leonida Plămădeală petrecuse şi el o bună bucată de timp ca fugar, până când se refugiase la Prislop. În acelaşi an – pe 8 mai, dacă-mi aduc bine aminte  –, cei doi au depus voturile călugăreşti şi au preluat nume de monahi. Leonida a devenit Antonie Plămădeală, iar Stelian a devenit Dometie Manolache. A fost un moment de o frumuseţe uriaşă pentru ei. Părintele Arsenie Boca mi-a povestit că, stând ei împreună, au tot depănat amintiri despre mine, fiindcă noi eram buni prieteni şi o apucasem pe acelaşi drum creştin al rugăciunii. Aşa am aflat că ei simţiseră, în inimile lor, că eu nu murisem, nu trecusem în Iugoslavia şi nici nu mă aflam în puşcărie. Credeau că sunt teafăr şi că mă ascund pe undeva, în speranţa că urgia comunistă va trece, într-un fel sau în altul. Aşa că, dând curs simţămintelor inimii, Antonie Plămădeală şi Dometie Manolache l-au rugat pe părintele Arsenie Boca să caute să-mi dea de urmă şi să mă aducă şi pe mine la Mănăstirea Prislop.

”Se adeverise ceea ce simțise împreună cu frații mei”

Zis şi făcut. Părintele a călătorit la Oradea şi l-a abordat pe tata, judecând că, dacă într-adevăr mă ascundeam undeva, el ar fi ştiut cu siguranţă. Tata – căruia îi spusesem că Arsenie Boca îmi era duhovnic, încă de când fusesem la Sâmbăta de Sus – i-a dezvăluit locaţia mea. Bucuros că mi-a dat de urmă – şi că se adeverise ceea ce simţise împreună cu fraţii mei: că nu eram nici mort, nici închis, şi cu atât mai puţin în Iugoslavia –, părintele a venit la Timişoara. După îmbrăţişarea de regăsire şi după ce mi-a oferit clarificările de mai sus, Arsenie Boca mi-a spus: „Nicolae, fă-ţi bagajul. Mergi cu mine!” „Părinte, nu se poate...”, i-am răspuns. „De ce nu, Nicolae? La Prislop te aşteaptă Antonie şi Dometie. Vrem să facem o mănăstire aşa cum speraţi voi pe vremuri, o mănăstire a oamenilor luptători pentru Hristos. Uite, acum chiar avem această ocazie...” Însă eu i-am explicat părintelui că eram condamnat, în lipsă, la nu mai puţin de 20 de ani de carceră grea. Vă daţi seama ce s-ar fi ales din comunitatea de la Prislop dacă Securitatea m-ar fi arestat acolo?

Răzvan Gheorghe: Cum de ştiaţi că eraţi condamnat la 20 de ani de închisoare?

Nicolae Bordaşiu: Sora mea se căsătorise cu un avocat, mare ţărănist. Până în '49, cumnatul meu făcuse de trei ori închisoare – Securitatea îl arestase administrativ, cum era obiceiul şi, de fiecare dată, stătuse în spatele gratiilor câte 24 de luni. Fiind avocat, el a găsit o cale să urmărească de la distanţă ce s-a întâmplat cu dosarul meu. Aşa a aflat că am fost inclus într-un lot de studenţi de la facultăţile de Teologie şi de Medicină Veterinară. Între alţii, primisem o condamnare de 20 de ani! Osândirile în lipsă se dădeau, de regulă, cu o mai mare greutate decât celelalte, pentru că securiştii doreau să se asigure că faptele acuzate nu se puteau prescrie uşor. Fiind absent, toţi cei care au vrut au aruncat în spatele meu tot felul de acuzaţii, iar Securitatea le-a luat ca atare – cum altfel?! Oricum, ca vârstă, eu eram cel mai mare dintre studenţi şi, totodată, eram preşedentele ATOS, dar şi al Asociaţiei Studenţilor în Teologie. Evident că, prin chiar „fişa postului”, eram implicat în tot soiul de activităţi „subversive”, care nu le conveneau deloc comuniştilor. În această ordine de idei, sigur că, înaintea mea, mai fuseseră alocate două condamnări babane, de 20 şi de 25 de ani, dar, între alţii, am fost încondeiat şi eu, cu 20 de ani.

Numeroasele urechi ale Securității

Tocmai de aceea, deşi tare mi-aş fi dorit să-l urmez şi să îmbrac rasa monahală, i-am spus lui Arsenie Boca: „Părinte, dacă eu vin la Prislop, e imposibil să rămân ascuns pentru totdeauna, chiar dacă îmi schimb numele. Mi-ar fi de-a dreptul imposibil să trăiesc cu o mască pe figură, într-un anonimat permanent, sperând să nu mă ştie nimeni. Până la urmă, cineva o să afle că sunt la Prislop şi, într-un final, nu se poate ca informaţia asta să nu ajungă şi la numeroasele urechi ale Securităţii...” Vedeţi dumneavoastră, de-acum eu auzisem cum lucra Securitatea, cum se snopea în bătaie la interogatorii, cum se murea în închisori şi cum se umpluse România de informatori şi turnători. Ştiam prea bine că cel mai mult conta numărul arestaţilor şi, evident, apartenenţa acestora la intelectualitate, Armată, Biserică sau studenţime. Dacă erai acuzat de ceva şi sfârşeai prins, Securitatea îi aresta chiar şi pe cei care te văzuseră doar pentru o clipită, pe motiv că nu te denunţaseră, că făcuseră omisiune de denunț, deşi oamenii în cauză nici n-ar fi avut de unde să ştie că tu erai condamnat de vreun tribunal bolşevic. Aşa că, securiştilor le-ar fi fost de ajuns şi numai o singură persoană pentru ca, arestând arbitrar, să arunce în puşcărie un lot de 20-30 de oameni, români lipsiţi de orice vină. Astfel de agresiuni aveau scopul de a înfricoşa restul populaţiei, care se afla, oricum, în plin proces de bolşevizare.    

Răzvan Gheorghe: Ce v-a mai spus părintele Arsenie Boca?     

Nicolae Bordaşiu: După ce i-am înşirat motivele pentru care nu-l puteam urma la Mănăstirea Prislop, deşi inima mea jinduia după o astfel de alinare călugărească, părintele Arsenie Boca m-a privit îndelung şi mi-a spus: „Nicolae, să nu treci graniţa la sârbi, fiindcă eu nu văd pentru tine o rezolvare în felul acesta! Să stai ascuns cât vei putea, căci până la urmă vei fi descoperit, vei face închisoare, dar nu vei muri acolo”. Cuvintele acestea pline de adevăr – fiindcă, iată, s-au împlinit cu cea mai mare exactitate – au răsunat aproape aşa, cum vi le-am spus și eu dumneavoastră. Reîntors la Mănăstirea Prislop, părintele Arsenie Boca a repetat aceleaşi cuvinte şi în faţa fraţilor călugări. Părintele Dometie Manolache – care urma să fie numit, în 1959, preot-duhovnic la Mănăstirea Râmeţ – nu m-a lăsat niciodată afară din rugăciunile lui, până în momentul în care s-a înălţat din lumea aceasta. La Râmeţ, Dometie Manolache avea obşte mare de maici şi, când făceau rugăciunile împreună, se rugau şi pentru un personaj enigmatic, numit „Nicolae”. Până la urmă, măicuţele aflaseră că acest Nicolae era prietenul părintelui, dar nu ştiau dacă se afla în temniţele comuniste sau dacă era în libertate. Vă mărturisesc că toate aceste lucruri le-am aflat recent şi tare m-au mai impresionat... Sursa informaţiei este un nepot al lui Dometie Manolache, la rându-i preot şi profesor de teologie, pe care l-am întâlnit la simpozionul de comemorare a 40 de ani de la moartea părintelui. Nepotul ştia chiar de la Dometie Manolache ceea ce părintele Arsenie Boca îmi prevestise la Timişoara, în 1949: că Iugoslavia nu e o alternativă, că voi rămâne ascuns şi voi fi prins, dar şi că voi face închisoare fără să pier acolo.

O vizită la Mănăstirea Râmeț

Ca o paranteză, cu mult după eliberarea mea, aveam să aflu cum mă pomenea părintele Dometie Manolache în rugăciunile sale. Într-o seară, am ajuns la poarta Mănăstirii Râmeţ, împreună cu soţia, fiindcă ne doream să o vizităm în amănunt. Eram cu maşina, dar speram să ne petrecem noaptea la Râmeţ. I-am cerut permisiunea unei măicuţe, însă aceasta ne-a spus că ajunsesem prea târziu şi că toate locurile erau ocupate. Ne-a îndemnat să mergem în Teiuş, unde ne-am fi putut găsi o gazdă. Totuşi, fiindcă doream enorm să pătrund pe porţile Râmeţului, am cutezat să insist, spunându-i că sunt şi eu preot. Atunci ea m-a întrebat cum mă cheamă. Când mi-a auzit numele, măicuţa nu mi-a mai dat nici un răspuns, ci a rupt-o la fugă şi a început să strige: „Maicăăăăă! Maicăăăăă!” M-a lăsat aşa, gură-cască! Însă călugăriţa s-a întors degrabă, însoţită de stareţă şi de sora părintelui Dometie Manolache. El murise, fratele meu drag, însă întreaga lui obşte auzise de mine şi-mi cunoştea numele. Mai apoi, măicuţele mi-au povestit cum obişnuia părintele să se roage pentru mine, zi de zi. Faptul m-a impresionat profund. Şi eu îl port pe Dometie Manolache în gândurile şi în rugăciunile mele. I-am fost, îi sunt şi îi voi fi întotdeauna recunoscător. El m-a hrănit pe când mă ascundeam în Bucureşti şi, după aceea, s-a rugat neîncetat pentru mine ca să mă păzească Dumnezeu şi să ies viu din bezna închisorilor comuniste.

Răzvan Gheorghe: Cum aţi ajuns să vă ascundeţi în satele bihorene?

Nicolae Bordaşiu: Am mai rămas o perioadă la Timişoara, apoi am plecat în zona Oradei, stabilind cu familia să mă ascund în satul de origine al tatei, Husasău de Criş, aflat la o distanţă de numai trei sate de cel în care am văzut lumina zilei. Acolo am stat aproape şase ani.

„O sinucidere se acoperă cu pământ...”

Aceasta peroadă – am spus-o şi o repet – a fost mai grea decât închisoarea. În total, vorbim despre şapte ani, timp în care crescuse considerabil cercul celor care ştiau de mine şi care s-ar fi făcut vinovaţi de omisiune de denunţ. Purtam pe conştiinţă o vinovăţie gigantică, usturătoare. Dacă Securitatea m-ar fi prins, i-ar fi arestat pe toţi aceşti români inimoşi. Nu mai ştiam cum să ies din această situaţie cumplită. Într-o vreme, vă mărturisesc că m-a încolţit chiar şi gândul sinuciderii. Cugetam că o sinucidere se acoperă cu pământ – chiar dacă mi-ar fi fost descoperit cândva trupul, Securitatea nu ar mai fi putut face nimic. Chiar vorbisem cu doi dintre unchii mei, fără a atinge, în mod direct, subiectul sinuciderii, cărora le-am spus: „Dacă mă veţi găsi mort vreodată, din cine ştie ce pricini, vă rog să mă îngropaţi sub un nuc. Să ţineţi secret locul mormântului. Să-l ştiţi doar voi şi bunul Dumnezeu...”

Chinurile vieții de proscris

Vă mărturisesc că treceam prin nişte chinuri morale îngrozitoare. Da, anii aceia au fost plini de teamă, de remuşcări şi de restricţii pe care mi le impusesem şi le respectam întocmai, sperând să nu cauzez nimicirea celor care au fost atât de buni încât m-au ajutat de-a lungul întregii perioade. Timpul se târa cu lentoarea unui melc, iar eu zăboveam într-o tensiune permanentă, cu urechile ciulite la orice zgomot, real sau închipuit. Vă daţi seama cum e să trăieşti astfel?! Îi mai chinuiam şi pe cei care mă ascundeau, fiindcă dragii de ei depuneau sforţări uriaşe să mă protezeje şi aproape că se izolaseră de restul lumii, la fel ca mine. Desigur, n-am locuit într-un singur loc, ci m-am mutat dintr-un sat în altul, pe unde familia îmi putea asigura refugiul, hrana şi un tavan deasupra capului. Oriunde mergeam, gazdele începeau să se ferească de alte rude sau cunoscuţi. Dacă venea altcineva în vizită, eu trebuia să mă pitesc în linişte, astfel încât să nu se afle că în acea casă respira un proscris. Uneori nu puteam risca să tuşesc sau să-mi suflu nasul. Nici nu aveam posibilitatea de a ieşi, oricând se impunea, pentru necesităţile fiziologice. Dacă m-aş fi îmbolnăvit, nimeni nu m-ar fi putut duce la dispensar şi nici nu exista posibilitatea de a chema medicul acasă, să consulte un om vânat de Securitate şi condamnat la 20 de ani de temniţă grea. Şi totuşi, am reuşit să merg mai departe, deşi toate îmi erau refuzate. M-a păzit bunul Dumnezeu.

Răzvan Gheorghe: Și totuși cum se derula viaţa fugarului Nicolae Bordaşiu?

Nicolae Bordaşiu: La Timişoara am avut parte de un regim special, de parcă aş fi fost un domn în toată puterea cuvântului! Dispuneam de o bibliotecă impresionantă şi locuiam într-o casă dotată cu toate cele trebuincioase unui trai mai mult decât normal, în pofida oricărei clandestinităţi. Însă, în mediul sătesc, vieţuind în gospodării ţărăneşti, singurul lucru pe care l-am purtat cu mine a fost Sfânta Scriptură. Biblia era unica mea lectură, fiindcă alte cărţi nici nu se găseau. Totuşi, pentru o scurtă vreme, m-am ascuns şi la un unchi, care era învăţător, şi acolo am mai găsit câte ceva de citit. Însă într-o casă ţărănească nu ai aceleaşi posibilităţi. Ce-i drept, îmi mai pica în mâini şi câte un ziar, dar nici ăla cu regularitate. „Scânteia” şi celelalte publicaţii propagandistice nu-mi puteau folosi la absolut nimic. Răsfoind aşa-zisa presă mă cutremuram şi plângeam în mine, înţelegând gradul bolșevizării societăţii româneşti.

Groapa

Vremurile erau tulburi, cumplite... Mă refugiam în lectura şi în studiul Sfintei Scripturi – singura carte justificată ca prezenţă în casa oricărui creştin. Aşa că citeam, citeam, citeam, în timp ce mă învârteam în jurul unei mese ce se afla în mijlocul odăii. Pe jos era pământ, nu podea. Tot învârtindu-mă fără stare, am săpat, cu bocancii, un fel de groapă în formă de „L”. Vă daţi seama că obişnuiam să stau încălţat, mereu gata s-o rup la fugă – aveam, ca şi vulpea, mai multe căi prin care aş fi putut ieşi din vizuină. Sărmanele gazde – oameni săritori care m-au ajutat întotdeauna – trebuiau să-mi acopere urmele cu noroi cel puţin o dată pe lună, fiindcă oricine s-ar fi putut întreba de ce aveau o groapă în formă de „L” în casă. Resimţeam o izolare dureroasă, extremă. Rudele nu puteau veni prea des, fiindcă ar fi bătut la ochi. Cineva s-ar fi putut întreba de ce s-au apucat rubedeniile lui cutare să vină atât de des în vizită, dacă înainte vreme veneau doar o dată, sau cel mult de două ori pe an. Nu ne puteam asuma astfel de riscuri. Bârfele ar fi putut ajunge oricând la urechea Securităţii, iar consecinţele ar fi fost dintre cele mai rele. Drept urmare, rudele au preferat să se întâlnească prin alte părţi, la diverse intervale de timp. Aşa primeam veşti de la tata.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a răsfrânt fuga dumneavoastră asupra tatălui? La ce tratament l-a supus Securitatea pe preotul Gheorghe Bordaşiu?

Nicolae Bordaşiu: Tatăl meu a suferit forte, foarte mult, fiind constant sub presiunile autorităţilor comuniste şi ale Securităţii. Se afla într-un permanent pericol de arestare, întrucât nu putea îndeplini normele acelea agricole uriaşe. Rudele şi prietenii îl ajutau cu orice puteau, însă Securitatea îl hărţuia şi făcea tot soiul de şicane pentru a-l aresta. Securiştii nu puteau suporta ideea că nu mă prinseseră şi erau convinşi că trecusem graniţa în Iugoslavia. Tot în acea perioadă, ginerele tatălui meu (avocatul) era mereu arestat administrativ şi apoi repus în libertate, pentru perioade scurte. Cred că nici măcar nu intenţionau să-l arunce în spatele gratiilor; mai degrabă încercau să-l chinuie, să-l sperie şi să-l distrugă mental. Când tata a simţit că şi el urma să fie arestat, s-a dus la preasfinţitul episcop Nicolae Popoviciu. Ca o paranteză, câtă vreme va fi fost trăitor în lumea aceasta, episcopul a aflat veşti despre mine prin intermediul tatălui meu. Desigur, el nu a cunoscut locul în care mă ascundeam, dar i s-a spus că sunt viu şi liber, iar preasfinţitul m-a pomenit în rugăciunile sale. Revenind, tata i-a explicat situaţia teribilă în care se afla, fiind la doar câţiva paşi de arestare. Pentru a-l salva din capcana Securităţii, episcopul Nicolae Popoviciu l-a transferat în Băseşti – un sat aflat lângă Baia Mare, al cărui nume l-a bucurat foarte mult pe tata, deoarece în acel sat se născuse Gheorghe Pop de Băseşti, cel care a prezidat, în decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia. Gheorghe Pop îşi alipise satul natal în coada numelui nu pentru că ar fi fost vreun moşier, ci tocmai pentru a se deosebi de atâţi alţi Popi, acest nume fiind des întâlnit în Transilvania. Transferat de la Oradea în preajma Băii Mari, tata avea să rămână în Băseşti, ca preot, până după momentul eliberării mele din închisoare, survenit în 1964, cu prilejul decretului.   

Răzvan Gheorghe: Să revenim la anii petrecuţi prin satele bihorene. Cu ce persoane v-aţi întâlnit în acea perioadă?

Nicolae Bordaşiu: În primii ani nu m-am întâlnit decât cu persoane din familie, oameni despre care ştiam că îmi erau devotaţi. Însă, la un moment dat, s-a întâmplat că am făcut o colită puternică, extrem de dureroasă. Iniţial am fost convins că era vorba despre o criză de apendicită şi am crezut că o să mor ca un câine. Mai fac o scurtă paranteză: cât am fost fugar, m-am ascuns pe raza a patru sate şi mă mutam de la o gazdă la alta doar cu prilejul marilor sărbători religioase – în special înaintea Crăciunului sau a Paştelui –, ca să le fie mai uşor cu hrana familiilor care mă ascundeau, deşi, de cum ajungeam într-o altă gospodărie, toţi cei de acolo trăiau într-o tensiune puternică. Când m-au năpădit problemele de sănătate, locuiam la o familie înrudită cu un consătean pe care-l cunoşteam din copilărie, Naghi Teodor. Crescusem împreună ca nişte fraţi, dar el nu mai ştia nimic despre mine. Absolvise Facultatea de Medicină şi ajunsese doctor stomatolog la penitenciarul din Timişoara. Într-o zi, cei la care locuiam i-au trimis vorbă, iar el a venit în vizită. Atunci ne-am revăzut, ne-am îmbrăţişat şi m-a asigurat că pot avea încredere totală în el. Mi-a spus că, dacă mă voi confrunta cu vreo problemă medicală, să nu ezit să-i dau de ştire. Aşa ca, atunci când am făcut colita, l-am anunţat, iar el a venit degrabă, pregătit să-mi facă operaţia de apendicită, deşi nu mai făcuse niciodată aşa ceva. Însă, până să ajungă medicul, m-am lămurit că era vorba doar despre o colită cauzată de alimentele pe care le înghiţeam dezordonat, când şi când, fiindcă uneroi trecea şi o zi întreagă fără ca gazdele să-mi poată aduce ceva de mâncare. Vă spun: anii aceia au fost mai grei decât cei petrecuţi în temniţă! Totuşi, partea bună a fost că am rămas într-o legătură permanentă cu acest medic sufletist. Venea în vizită şi ne puneam pe povestit, astfel încât trecerea timpului a devenit puţin mai digerabilă. Până la urmă, ne-am şi înrudit. Vărul meu primar s-a căsătorit cu sora medicului şi au locuit în acelaşi sat în care mă ascundeam şi eu. Nici până în ziua de azi nu ştiu dacă Naghi Teodor era sau nu membru de partid, sau dacă dorise înadins să ajungă medic la penitenciarul din Timişoara. Când mă vizita avea „argumentul” că îşi vizita sora, ca să nu bată la ochi. Aşa am evitat apariţia unor nedorite semne de întrebare. Depuneam eforturi uriaşe pentru a nu-mi trăda prezenţa.

Răzvan Gheorghe: Bănuiesc că familiile care v-au găzduit aveau copii. Din pură neştiinţă, unii dintre aceştia v-ar fi putut divulga prezenţa...        

Nicolae Bordaşiu: Ţăranii la care găzduiam pe atunci – cei care se înrudeau cu doctorul – aveau doi copii. Unul era al lor, iar celălalt era un biet băiat necăjit din Moldova. În anii aceia, din pricina foametei care bântuia plaiurile moldave, unii copii erau luaţi şi daţi, pentru câteva luni, în grija unor familii din Ardeal. După ce se mai întremau, erau trimişi înapoi. Cei doi copii despre care vă vorbesc erau mărişori, să tot fi avut treisprezece, respectiv paisprezece ani. Se duceau la şcoală şi familia se temea că, dacă ar fi aflat că mă ascundeam în casa lor, copiii ar fi divulgat secretul în faţa profesorilor sau a partenerilor de joacă. Din vorbă-n vorbă, informaţia ar fi putut ajunge la Securitate. Însă era de-a dreptul imposibil ca oamenii aceia să reuşească să mă ascundă de o aşa natură încât copiii să nu prindă de veste că mai trăieşte cineva acolo, sub acelaşi acoperiş. Aşa că eu i-am sfătuit pe părinţi să le vorbească deschis acelor copii, fiindcă nutream speranţa că vor ţine taina numai pentru ei. Ceea ce s-a şi întâmplat. Copiii s-au comportat exemplar, atât fiul natural – căruia i s-a explicat că părinţii vor avea de suferit dacă prezenţa mea ar fi fost destăinuită –, cât şi „fiul” moldovean, scăpat din calea foametei, care, vă spun, m-a iubit mai mult decât oricine. Am locuit şi în alt sat, la un frate de-al tatălui meu. Familia avea doi copii, amândoi elevi de şcoală primară. Dacă nu mă-nşel, fetiţa era în clasa a treia, iar băiatul în clasa a doua. Fac o altă mică paranteză, doar pentru a vă preciza că pe fetiţa de atunci am mai revăzut-o abia în vara aceasta (2015 n.n.), după un amar de ani care s-au tot bulucit peste noi, şi am retrăit împreună, prin intermediul amintirilor, unele momente din acele vremuri de restrişte. Dacă fata era cuminte şi foarte bună la învăţătură, băiatul nu se descurca mai deloc. Mie îmi părea tare rău şi mă gândeam la viitorul lui, fiindcă, dacă nu reuşea să se şcolarizeze şi să deprindă o meserie, i-ar fi fost foarte greu să se descurce în sistemul colectivist comunist.

”Meditatorul”

Am tot stăruit pe lângă el să pună mâna pe carte, dar nu prea aveai cu cine să te înţelegi. Era frumuşel nevoie mare şi se ducea la joc, în sat, laolaltă cu flăcăi şi fete. Da, era frumos ca un măr ionatan roşu, motiv pentru care îl pupau toate fetele! Fiind alintatul familiei, nu prea îi plăcea învăţătura. Văzând că provoca ilaritate, obişnuia să schimonosească majoritatea cuvintelor pe care le folosea. Bunăoară, el nu zicea „şapte”, ci „tşapte”. Băiatul acesta se simţea bine când provoca râsul celorlalţi. Însă vă mărturisesc că eu m-am purtat foarte aspru cu el, doar cu scopul de a-l aduce cu picioarele pe pământ şi a-l face conştient de adevăratele sale priorităţi. Odată l-am şi altoit niţel, iar părinţii s-au temut să nu-mi poarte pică şi să le spună şi altora despre existenţa mea. Cu toate acestea, ambii copii erau aşa de ataşaţi de mine, încât nu au spus nimănui nimic. Uşor, uşor, băiatul a realizat că nu-i doream decât binele şi a început să înveţe cu responsabilitate, deşi mai avea oarece probleme de concentraţie, fiind neastâmpărat nevoie mare. După ce a terminat ciclul primar, la finalul clasei a IV-a, ştrengarul avea posibilitatea să urmeze ciclul gimnazial, care se afla într-un centru comunal, nu într-un sat. Fiindcă devenise studios, l-am trimis şi la gimnaziul unic, tocmai ca să nu ajungă ca părinţii lui, ţărani la colectivă. De fapt, învăţam întotdeauna împreună, mă îngrijeam de lecţiile lui. Aceasta era una dintre preocupările mele principale. Avea caietele şi manualele foarte frumos îngrijite şi le îmbrăcase coperţile cu hârtie albastră. Până la urmă, profesorii au sesizat că ţinuta exterioară a băiatului depăşea în mod evident posibilităţile lui intelectuale.

Un alt ucenic al episcopului martir Nicolae Popoviciu

Unul dintre aceştia – Doru – mă cunoscuse, mi-a fost coleg la Facultatea de Teologie şi, la fel ca mine, era ucenic al preasfinţitului Nicolae Popoviciu. Intrând la bănuieli, l-a întrebat pe băiat: „Mă, tu nu cumva îl cunoşti pe Nicolae Bordaşiu?” Puştiul a ridicat din umeri şi a făcut pe niznaiul: „Pe cine?! Cred că am auzit de el, dar eu nu-l cunosc...” Deprinsese o aşa şcoală a secretului, încât încerca să ducă de nas pe orişicine, doar să nu-mi cauzeze mie vreun rău cât de mic. Însă profesorul nu l-a crezut. De ce? Fiindcă băiatul îşi făcea temele foarte bine, dar uneori le mai uita, şi asta se întâmpla până să ajungă la şcoală! Dascălii se tot întrebau cum de reuşea să-şi facă atât de bine temele acasă, din moment ce, în clasă, le încâlcea în stilu-i caracteristic. Fiindcă nu ar fi avut de la cine să-şi copieze temele – deoarece elevii ceilalţi greşeau mai mult ca el – fostul coleg de la Facultatea de Teologie a devenit convins de faptul că eu sunt cel care îl ajuta pe băiat. Profesorul era logodit cu o profesoară, care activa în acelaşi gimnaziu unic şi avea o prietenă ce locuia chiar în satul unde mă ascundeam. Împreună au tot dezbătut ipoteza şederii mele acolo şi au alcătuit un trio detectivistic. Până la urmă, au venit în vizită, hotărâţi să se convingă cu ochii lor. Motivul oficial a fost că, din postura de diriginţi ai claselor, veneau să ia act de condiţiile în care învăţau copiii acasă. Aşa că nu au „inspectat” doar casa puştiului pe care îl ajutam la învăţătură, ci şi pe ale celorlalţi şcolari din sat, fapt ce a salvat aparenţele „operaţiunii”.

Cronica unei ”inspecții”

Când au ajuns la noi, eu mă ascunsem, iar ştrengarul învăţa. Din locul în care stăteam pitit, am auzit întregul dialog. Doru i-a spus gazdei mele: „Bace Flore, feciorul ăsta al dumitale învaţă foarte bine, dar noi suntem convinşi că-l ajută cineva. Aşa-i?” „Păi... sigur că-l ajută cineva. Îl ajut eu!”, i-a servit-o unchiul. Deşi Doru l-a îngrămădit cu tot soiul de capcane verbale – întrebându-l dacă se pricepe la o disciplină sau alta – unchiul, care era un ţăran isteţ, a ţinut-o una şi bună: „Da, mă pricep şi eu la lecţiile voastre. Îl împing pe fecior de la spate, îl silesc să scrie!” Totuşi Doru l-a descusut în continuare. Deoarece, în decursul iernilor, în casele ţărăneşti se încălzea o singură cameră – unde stătea întreaga familie, pentru a economisi lemnele de foc –, profesorul a făcut semn spre uşa celeilalte odăi şi a întrebat dacă băiatul poate să studieze şi acolo, în linişte. Atunci, unchiul a deschis uşa şi le-a arătat încăperea, în timp ce eu stăteam ascuns într-o cămăruţă, ascultând întreaga conversaţie. Nu au văzut nimic suspect. Avusesem grijă să las totul în cea mai deplină ordine şi curăţenie – nici măcar Biblia nu rămăsese deschisă! 

Răzvan Gheorghe: Şi... s-au lăsat păgubaşi „detectivii”?                 

Nicolae Bordaşiu: Cei trei curioşi nu s-au dat bătuţi şi au revenit pentru a doua oară, dar, de data aceasta, nu au mai anunţat în prealabil. De regulă, în curtea noastră nu se putea intra oricum şi oricând. Ţineam porţile zăvorâte şi aveam doi câini de pază – dragii de ei, erau chiar câinii în preajma cărora copilărisem! Fuseseră aduşi de la casa părintească şi mă vegheau în nopţile când obişnuiam să mă mai plimb prin curte, în tăcere, stând alipiţi de picioarele mele. Cu doar două zile înainte de a fi arestat, unul dintre câini a venit şi a sărit cu labele pe fereastra odăii mele. Eu cred că, prin gestul acela, el şi-a luat rămas bun de la mine, fiindcă a plecat chiar în aceeaşi noapte înapoi, la casa părintească. Da, deşi nu m-a părăsit ani la rândul, s-a hotărât să plece tocmai în acea noapte, după ce şi-a luat adio într-o manieră proprie... Revenind, când cei trei au venit pe neaşteptate, eu m-am ascuns degrabă, chiar de la primele ciocănituri în poartă. De data aceasta, Doru a fost direct: „Bace Flore, eu am fost prieten bun şi coleg cu Nicolae. Convingerea mea este că el se ascunde aici, în casa matale, şi-l ajută pe băiat la învăţătură. Dacă e aşa, iar dumneavoastră nu-mi puteţi spune, vă rog să-i transmiteţi că sunt cu întregul suflet alături de el. Să nu se mai ferească de mine, căci îi voi fi cel mai apropiat ajutor!” După ce au plecat cei trei, m-am sfătuit cu unchiul şi i-am transmis lui Doru că mă poate vizita din când în când, însă l-am rugat să mă anunţe înainte, fiindcă îmi displăceau profund alarmele. Ulterior ne-am întâlnit în mod periodic. Venea sub pretextul că îl controla pe băiat şi, cu aceeaşi ocazie, trecea şi pe la alţi şcolari din sat. Doru mă ţinea la curent cu cele ce se întâmplau în lumea noastră, teologică, şi în felul acesta m-am simţit şi eu mai aproape de lume, prin el. Doru avea să fie arestat de Securitate – într-o cu totul altă speţă decât cea privitoare la mine – şi a ajuns la închisoare. Logodnica lui a prins o ocazie şi a fugit în Canada, unde a devenit o scriitoare cunoscută de foiletoane. În vara aceasta (2015 n.n.) a lansat două cărţi la Bucureşti.

Întâlnirea cu şeful postului de Miliţie

În una dintre acestea povesteşte şi despre o „ciocnire” primejdioasă care m-a avut drept protagonist. Odată, pe când mă mutam dintr-un sat în altul, m-am întâlnit cu şeful postului de Miliţie, care a vrut să mă legitimeze, dar, după ce m-a analizat din priviri,  m-a crezut ţăran get-beget şi m-a lăsat în plata Domnului! Cu o altă ocazie, tot în perioada în care locuiam la acest unchi, ne-am trezit pe cap cu o razie a miliţienilor, că abia dacă am mai avut timpul necesar să mă ascund într-un cotlon. Îmi amintesc că tremuram din toate încheieturile, fiindcă eram ferm convins că Securitatea reuşise să mă dibuiască. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că, de fapt, miliţienii veniseră să cerceteze dacă unchiul ţinea carne ascunsă, fiindcă aveau indicii că se făcuse o „tăiere clandestină”. Nu au găsit nici carne, nu m-au găsit nici pe mine. M-a salvat bunul Dumnezeu! 

Răzvan Gheorghe: Să revenim puţin la prietenul Doru. De ce a fost încarcerat?

Nicolae Bordaşiu: Motivul a fost afilierea lui la o grupare anticomunistă. Securitatea i-a arestat pe toţi şi i-a condamnat la ani grei de închisoare şi muncă silnică. Din câte ştiu, Doru a muncit la Canal, cu puşca înfiptă-n coaste. Dar, deşi a fost snopit în bătaie la interogatorii, s-a ţinut tare şi nu m-a divulgat. Desigur, el a fost condamnat pentru alte activităţi, iar hienele de securişti nu l-au întrebat şi despre mine. Totuşi, mulţi alţii erau în stare să spună orice despre oricine, numai pentru a scăpa de torturile acelea. Nu a fost cazul lui Doru.

Răzvan Gheorghe: În anii petrecuţi ascuns prin gospodăriile ţăranilor transilvăneni, aţi fost vreodată surprins de persoane care nu ar fi trebuit să afle de existenţa dumneavoastră?

Nicolae Bordaşiu: S-a întâmplat şi asta până la urmă! În zilele însorite de primăvară, vară sau toamnă, obişnuiam să-mi scot mâinile pe geamul unei odăiţe din spatele casei, să simt şi eu căldura binefăcătoare a soarelui. Într-una din zile, vecinul Gheorghe Drugaş a observat mâinile acelea scoase pe fereastră, fapt ce i s-a părut foarte ciudat, întrucât ştia că, în acel interval orar, nu se afla nimeni în casă. Motiv pentru care, ţăranul s-a aşezat la pândă, dornic să desluşească misterul din gospodăria unchiului Florian Bordaş. Într-o seară, deşi nici nu bănuiam că eram spionat, Drugaş m-a văzut când am sărit pe fereastra din spate şi am plecat la plimbare, de-a lungul grădinii. Abia mai târziu aveam să aflu că mă urmărise în repetate rânduri. Într-o zi, vecinul l-a chemat pe unchiul meu până în grajd şi l-a întrebat direct, privindu-l în ochi: „La tine se ascunde Nicolae Bordaşiu, nu-i aşa? Nu-ţi fie frică, vecine, eu nu voi spune nimănui!”. Unchiul a recunoscut, fiindcă nu mai avea ce să spună. S-a dovedit că Gheorghe Drugaş a păstrat taina cu cinste, ca un bun român care nu s-a temut să-şi sprijine semenii aflaţi la grea încercare. Totuşi, întâmplarea a reprezentat un avertisment pentru mine. Aşa cum m-a văzut Drugaş, ar fi putut să mă vadă oricine. Atunci am încetat să-mi mai scot mâinile pe fereastră, deşi obişnuiam să zăbovesc ore-n şir în preajma acesteia, fiindcă iubeam din toată inima lumina şi căldura soarelui. Stând lângă fereastră, nu mai trebuia să aprindem focul şi făceam și economie de lemne. 

Răzvan Gheorghe: Părinte Nicolae, aţi încercat să tranşaţi cumva situaţia teribilă în care vă aflaţi, în această perioadă bihoreană a calvarului? Aţi acţionat în vederea unei finalizări, oricare?

Nicolae Bordaşiu: Trecuseră şapte ani de când purtam crucea fugarului. Mă aflam într-un permanent zbucium sufletesc, într-o nesfârşită tensiune. Simţeam că nu mai pot suporta chinul. Situarea mea afectivă se degrada de la o zi la alta, acumulasem oboseală nervoasă... Mereu trist, mereu frământat şi destinat umbrelor, ungherelor, anonimatului... Doctorul Naghi Teodor – prietenul şi fratele meu – era foarte îngrijorat de starea mea. Chiar dacă se perindau săptămâni fără să ne întâlnim, el înţelegea prea bine calvarul prin care treceam, doar îmi era cumnat de văr, iar sora lui îi trimitea scrisori şi, printre altele, cifrând expunerea, îi povestea despre mine. M-am sfătuit cu Naghi Teodor şi am căutat împreună o soluţionare a situaţiei. El a avut ideea de a încerca să-mi facă un buletin de identitate, pe un nume fictiv, astfel încât să mă pot angaja undeva, oriunde, într-un oraş de departe. Nu m-ar fi deranjat să muncesc pe unul dintre numeroasele şantiere ale patriei, ori într-o mină, atât timp cât aş fi putut avea o viaţă a mea. Fiind doctor stomatolog la penitenciarul din Timişoara, Naghi era coleg cu toţi ofiţerii de Securitate şi de Miliţie de acolo; îl respectau enorm, întrucât era un jucător desăvârşit de şah – studia şahul la modul ştiinţific, din manuale, şi era considerat o autoritate în acest splendid joc al minţii. Niciun securist sau miliţian nu reuşise să-l învingă vreodată la o partidă de şah. Păi, cum să-l bată ei pe Naghi Teodor?! Ţin minte că, în copilărie, ne ascundeam de părinţi şi jucam şah întinşi pe burtă în lanul de grâu. Încă de atunci era foarte priceput. Aşa că nu m-a mirat deloc că îi bătea măr pe cei mai buni jucători de şah ai Securităţii şi ai Miliţiei din Timişoara, fiindcă se organizau deseori concursuri, aveau un club al lor. Naghi Teodor mi-a promis să va cerceta îndelung problema şi că îi va cere ajutorul unui securist mai destupat la minte, care nu se dovedea atât de învederat împotriva aşa-zişilor „duşmani de clasă”. Având un ascendent moral asupra lor, Naghi Teodor îşi permitea tot soiul de discuţii cu securiştii. Obişnuia să-i studieze în prealabil, tocmai ca să ştie ce fel de atitudine putea adopta cu fiecare în parte.  

Răzvan Gheorghe: Şi... aţi trecut de la vorbe la fapte?

Nicolae Bordaşiu: Planul era să-mi facă un buletin fals, undeva în Banat. Naghi Teodor urma să se informeze cu privire la o anumită familie, astfel încât să le pot folosi numele oamenilor aceia. Dacă i-ar fi întrebat cineva despre mine, ei ar fi spus că sunt o rudă îndepărtată de-a lor şi că am plecat de foarte mult timp de acolo, motiv pentru care ceilalţi săteni nu mă cunosc. Astfel, mi-ar fi recunoscut apartenenţa, dar ar fi susţinut că nu mai ştiau nimic despre mine, cu ce mă ocupam, pe unde am umblat etc. După ce reuşeam să îmi fac buletin fals şi aş fi mizat pe o identitate nouă, m-aş fi angajat undeva, oriunde, să pot avea şi eu o viaţă ca toţi oamenii. Ce mai... noi proiectam un roman fantastic cu intrigi poliţiste! Însă, până la urmă, Naghi Teodor i s-a adresat unui ofiţer de Securitate de la penitenciarul din Timişoara, care a fost de acord să ne ajute. Se pare că era dintre acei puţini care mai nutreau încă sentimente umane. Într-o zi, eu şi Naghi ne-am repezit până la Oradea, unde mi-am făcut o poză tip buletin. Apoi, întrucât Securitatea nu emitea buletine – sau, cel puţin, nu pentru unul ca mine –, securistul i-a transmis doctorului că problema va fi rezolvată de un ofiţer de miliţie, dar acesta din urmă ne cerea, în schimbul serviciului, o sumă enormă de bani. Mi-a fost foarte greu să adun toţi banii solicitaţi... Până la urmă am reuşit, doar datorită eforturilor însumate ale tatălui meu şi ale rudelor. Sărmanii de ei... cu toţii au cotizat din plin, în acele vremuri de sărăcie cruntă, în speranţa de a-mi oferi o nouă viaţă printre oameni. În aceeaşi perioadă, dat fiind tatonările lui Naghi Teodor, încercările lui de a-mi face un buletin, eu îi pregăteam de-acum pe ai mei, le ziceam: „Fraţilor, este foarte posibil să avem, în sfârşit, un deznodământ. Nu ştiu dacă va fi bun sau rău, dar voi să fiţi pregătiţi!” Pe unchiul Florian l-am îndemnat – dacă s-ar fi întâmplat să mă prindă Securitatea – să fie cât se poate de tare şi să spună că, în toţi cei şapte ani în care am purtat crucea fugarului, eu am locuit numai la el, niciodată în altă parte. Asta ca să-i salvăm pe ceilalţi care m-au ajutat, fiindcă Securitatea i-ar fi arestat pe toţi şi, plecând de la mine, ar fi făcut un lot de zeci de persoane nevinovate. Aceasta a fost cea mai aprigă spaimă trăită de sufletul meu. Eram terorizat de ideea de a le cauza nenoriciri semenilor care m-au ascuns şi protejat în toţi aceşti ani plini de obstacole şi încercări dureroase. 

Răzvan Gheorghe: Aşadar... intuiţia v-a prevenit că lucrurile urmau să scape de sub control. Când v-aţi convins că Securitatea v-a dat de urmă?

Nicolae Bordaşiu: Tot aşteptând soluţionarea problemei buletinului, am ajuns în miezul verii. Într-o zi, pe când stăteam în apropierea ferestrei, mi-aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut ieri, am văzut că un individ necunoscut a deschis poarta gospodăriei şi a intrat în curte. Deoarece câinii erau legaţi, dar hămăiau de rupeau pământul, omul cu pricina a putut trece şi a făcut câţiva paşi chiar prin faţa ferestrei. Toate geamurile erau căptuşite cu hârtie albastră, dar eu făcusem nişte găurele, astfel încât puteam privi în exterior fără a exista pericolul de a fi reperat. Dubiosul cetăţean – care nu s-a sfiit deloc, aşa, pe nepusă masă, să dea buzna în curtea unui sătean – era îmbrăcat într-o salopetă nouă, parcă abia achiziţionată din vitrina unui magazin general. Din prima clipă am suspectat că am de-a face cu un agent al Securităţii, fiindcă numai ăştia puteau fi într-atât de „isteţi”. Altminteri, ce-ar fi căutat în curtea unchiului Florian un muncitor necunoscut încotoşmănat într-o salopetă ireproşabilă?! Individul a traversat curtea şi a deschis poarta mare, destinată căruţei, ieşind din nou în uliţă, ca din propria-i ogradă. Uluit şi temător, l-am urmărit în continuare, prin sistemul meu de observaţie...

Răzvan Gheorghe: La ce vă referiți prin „sistem de observaţie”?

Nicolae Bordaşiu: Casele ţărăneşti aveau ferestrele destul de strâmte şi oberlihturi micuţe, care, deschise şi privite dintr-un anumit unghi, se transformau într-un ingenios sistem de oglinzi. Astfel, puteam vedea atât în josul, cât şi în susul uliţei, până pe Dealul Cârciumii. Abia ieşit din curte, individul a intrat în vorbă cu nişte săteni – în aceeaşi zi, unchiul avea să afle că îi întrebase unde se afla cârciuma, susţinând că e „trecător prin sat” – şi s-a mai învârtit câteva minute prin faţa casei, vizibil interesat de gospodărie, nu de altceva. Evident că era o hienă a Securităţii – fapt de care am fost pe deplin convins în momentul în care am observat că a scos o bucată de hârtie şi un pix pentru a-şi lua nişte notiţe, acolo, lângă gardul nostru. Halal muncitor al patriei, dom'le! Nu putea fi decât un ofiţer de Securtate care venise să schiţeze locul. Aşa că l-am urmărit cu privirea, amărât şi înfrigurat, până când a dispărut din raza mea vizuală. Vă daţi seama că nu ştiam ce să mai fac! Nici nu îmi mai ardea să fug. Unde să mă mai ascund?! Dacă Securitatea îmi dăduse de urmă, prea multe nu mai erau de făcut... Fugind în alt sat, n-aş fi făcut altceva decât să rostogolesc năpasta şi asupra altor nevinovaţi. Aşa că am anunţat-o pe verişoara lui Naghi Teodor, rugând-o să-i scrie degrabă doctorului şi să-l anunţe că trebuia să oprească orice acţiune referitoare la vechiul nostru plan.

Răzvan Gheorghe: Când aţi fost arestat?

Nicolae Bordaşiu: Securitatea a descins la zece zile după vizita muncitorului închipuit, în noaptea de 18 iulie 1955. S-a întâmplat într-o zi de luni, pe la ora trei dimineaţa. Mai mulţi zdrahoni au frânt zăvorul, au rupt uşa în două şi au dat năvală în casă. Tărăboiul va fi fost formidabil, dar eu – de-abia căzut într-un somn adânc, asemănător morţii – n-am auzit absolut nimic. Mă plimbasem întreaga noapte, bântuit de cele mai adânci griji... Somnul m-a îmbrăţişat dintr-odată, din pricina aerului curat, dar şi din pricina oboselii psihice. M-am trezit doar când m-au zgâlţâit securiştii. Unul mi-a proptit ţeava pistolului în frunte, iar răceala fierului m-a dumirit cu cine aveam de-a face. Atunci am zâmbit.

„Domnule, n-am altă armă decât Sfânta Scriptură, care e chiar aici, pe masă. Luaţi-o!”

Carevasăzică, totul se terminase, măcar acum ştiam o treabă... Nici nu mi-am deschis bine ochii, că m-au şi luat la interogatoriu: „Cum te cheamă?”, „La ce dată te-ai născut?”, „Ce cauţi aici?”. Le-am răspuns cu fraze scurte, fiindcă era clar că voiau să mă identifice. Apoi, unul m-a întrebat răstit: ”Unde e tot armamentul pe care-l ascunzi?”, iar eu i-am răspuns, cu o seninătate de care nici nu m-aş fi crezut în stare: „Domnule, n-am altă armă decât Sfânta Scriptură, care e chiar aici, pe masă. Luaţi-o!” Atunci au început să mă înjure şi să urle la mine. „Vă întreb: de unde să vă dau armament, dacă nu am?! Eu sunt pregătit să fiu preot, nu lucrez cu arme. Niciodată n-am avut o armă!”, le-am spus, fiindcă nu-mi venea a crede că cineva m-ar putea bănui că ascund armament. Dar... tot degeaba! Securiştii turbaseră – au sfâşiat salteaua şi au împrăştiat paiele din ea, doar-doar or reuşi să găsească ceva compromiţător. Într-un târziu, mi-au ordonat să-mi fac bagajul. M-am îmbrăcat în grabă fără să-mi mai bat capul cu bagajul, fiindcă acesta era mereu pregătit, aşa cum îi şedea bine unui fugar de meserie. M-au împins în uliţă şi m-au pus să stau întins pe jos, timp în care au făcut semn unei maşini negre care era parcată la o depărtare de două case, unde eu locuisem cu o altă ocazie.

„L-au ameninţat că-l împuşcă acolo, la marginea uliţei!”

Abia mai târziu aveam să aflu că Securitatea îl arestase pe doctorul Naghi Teodor, cu o săptămână în urmă. Noi nu ştiam absolut nimic. Bietul de el... o săptămână întreagă l-au bătut şi l-au chinuit ca să-l facă să divulge ascunzătoarea mea. A fost supus unui tratament abominabil, mai cu seamă că era medic de penitenciar, iar securiştii îl consideraseră unul de-al lor, și-acum se simțeau trădați. Aşa că s-au răzbunat cu vârf şi îndesat... Naghi Teodor – care, oricum, îi bătea de-i rupea la şah –  cutezase să fie prieten cu un „duşman al poporului”. În pofida agresiunilor pătimite, săracul a încecat să mă scape şi le-a oferit o adresă falsă securiştilor, la distanţă de doar două case de cea a unchiului meu, acolo unde locuiau vărul meu şi sora lui. De fapt, el spera ca tărăboiul stârnit de prima descindere să fie auzit de mine, astfel încât să am timp să fug prin spatele ogrăzii. Numai că nimeni nu a auzit nimic... Înfuriaţi că nu mă găsiseră, agenţii l-au ameninţat pe medic, încătuşat şi adus cu un jeep, că îl împuşcă acolo, la marginea uliţei. Abia atunci, când chiar nu mai avea ce face, le-a dezvăluit locaţia. Aşa au ajuns la mine şi au încercuit casa. Erau mulţi, veniseră cu două jeepuri şi se puseseră la pândă. Dacă aş fi încercat să fug, sunt convins că m-ar fi împuşcat fără greţuri. Aşa cum v-am menţionat, asta s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 18 iulie 1955, când primii secerători ieşeau în lan cu coasa. Atunci au venit şi securiștii din Timişoara să mă culeagă... ca rod al vigilenţei lor.

Fratele veşnic

Nu a fost la mijloc vreo trădare, nu a fost nici o greşeală. A fost o lucrare a Proniei divine, care mă salva din deznădejde, când eu ajunsesem la un obstacol greu. Şi totul s-a lucrat prin bunul meu consătean Teodor Naghi, care a ştiut tot timpul de mine şi care şi-a pus viaţa pentru fratele său. Aşa se semna, „frate veşnic”, în scrisorile ce mi le-a trimis şi atunci, şi când a fost în Maroc, sau mai târziu, în Germania, unde a şi murit. Odată „dezarmat” de Sfânta Scriptură – care, însă, a rămas întipărită pentru totdeauna în sufletul meu –, am purces, dus de Securitate, pe calea robilor spre închisoare. Capturarea mea a fost realizată de Securitatea din Timişoara şi acolo mă şi duceau. Însă a trebuit să facem o escală la Securitatea din Oradea, unde agenţii au anuţat că au făcut o arestare în acea zonă, care nu se afla sub jurisdicţia lor directă. Drept urmare, veneau la mine toţi ofiţerii Securităţii din Oradea şi mă înjurau de mama focului, fiindcă avusesem „obrăznicia” să mă ascund ani de zile chiar sub nasul lor. Unul m-a scuipat drept în faţă, aşa, fără motiv. Apoi m-au dus la Timişoara, unde au început anchetele.

Răzvan Gheorghe: V-au bătut securiştii?

Nicolae Bordaşiu: Nu voi vorbi despre acest aspect. Dacă aş face-o, lumea ar zice că mă laud, şi chiar nu este cazul... Am trecut, ca mulţi alţii, prin anchete nemiloase, în faţa cărora am stat mereu apărat de scutul poveţei dumnezeieşti: „nu vă puneţi în minte ce veţi răspunde în faţa celor răi, că Dumnezeu vă va da cuvinte de răspuns”. Şi după ce am trecut prin acest calvar, am ajuns în penitenciarul din Timişoara, unde am avut „posibilitatea”, prin intermediul unei persoane, să-l pot vedea printr-un geam pe părintele Arsenie Boca. Cea mai mare înjosire adusă fiinţelor omeneşti am trăit-o tot la penitenciarul Timişoara, atunci când mi s-au bătut în nituri lanţuri la picioare, fiind întins cu faţa la pământ. Fără să vreau, atunci mi-a trecut prin minte slujba intrării în monahism, când candidatul este întins pe pământ, cu braţele răstignite în chipul crucii. Reîntors în celulă, cu lanţuri grele la picioare, am izbucnit în plâns întâia oară de când fusesem arestat... Am simţit încă o dată un nod în gât când am coborât în celula betonată a Securităţii, dar acolo m-a întâmpinat o voce a unui tânăr ca mine, care, parcă simţind starea mea sufletească, m-a povăţuit: „Să nu plângi ca evreii pe ruinele unui Ierusalim pierdut...” Am încercat să înving durerea personală, dar acum eram o fiinţă omenească înlănţuită şi n-am putut răbda... În celulă, mai erau aduşi în lanţuri trei condamnaţi la moarte, care împreună cu unchiul şi cumnatul meu (fostele mele gazde) mi-au redat liniştea spre a putea birui clipa de durere. Ancheta a durat luni întregi şi securiştii au adunat, în beciuri, o mulţime de oameni.

„Arestarea a fost spre binele meu”

Aşa am aflat că, deşi eu credeam că doar câteva rude apropiate cunoşteau ascunzătoarea, despre mine ştiuse o jumătate de sat! Aşa-i la ţară. Cineva spune unui apropiat, apoi acela spune altuia... Însă m-a bucurat enorm că nu s-a găsit niciun sătean care să toarne Securităţii că eu mă ascundeam acolo. Nimeni din sat nu a dat vreun fir prin intermediul căruia să se ajungă la mine. Arestarea s-a petrecut prin voia lui Dumnezeu, exact atunci când am fost şi eu pregătit pentru aşa ceva, iar Teodor Naghi s-a expus tot timpul pentru mine... Mă durea teribil că unii îl acuzau pe el că m-ar fi trădat, ceea ce nu era deloc adevărat. Ce-i drept, noi gândisem un cu totul alt sfârşit, dar nu a fost să fie... Totuşi, să ştiţi că şi acest final – concretizat prin arestare – a fost tot spre binele meu, pentru că nu ştiu dacă aş mai fi putut răbda moral calvarul acelei situaţii abominabile. Sunt ferm convins că toate s-au petrecut prin bunătatea lui Dumnezeu. După arestare, securiştii au reţinut mulţi oameni, printre care capii familiilor unde am găzduit, pe cumnatul meu, pe părintele Arsenie Boca... Operaţiunea plecase din Timişoara, aşa că primele arestări s-au operat acolo.

Călăul partizanilor lui Spiru Blănaru

La Timişoara era un maior celebru pentru cruzime, despre care se spunea că i-a împuşcat cu mâna lui pe mulţi dintre partizanii lui Spiru Blănaru. Cu toate acestea, vă mărturisesc că m-am bucurat că am ajuns la Securitatea din Timişoara, fiindcă securiştii din Oradea – minoritari, cei mai mulţi dintre ei – erau cu mult mai violenţi şi mai răi. Cu prilejul escalei la Oradea, agenţii de acolo m-au anunţat că îmi vor aresta întreaga familie şi că o vor distruge programatic. Ameninţarea mi s-a întipărit în suflet şi, tocmai de aceea, am refuzat în mod constant să vorbesc în timpul interogatoriilor, în pofida chinurilor şi umilinţelor la care am fost supus. Într-un final – dovadă că Dumnezeu s-a poziţionat alături de mine şi de ai mei – toţi cei arestaţi din pricina mea au fost puşi în libertate.  

Răzvan Gheorghe: Dar... pentru dumneavoastră abia începeau îndelungații ani ai detenției... Care a fost circuitul carceral?

Nicolae Bordaşiu: După perioada petrecută în arestul Securităţii din Timișoara, au urmat alte închisori şi numeroase umilinţe: Jilava, Oradea, Constanţa, Aiud... Tăria credinţei şi puterea rugăciunii m-au făcut să pot purta cu demnitate jugul celor nouă ani de detenţie. Împreună cu mulţi alţii, aprindeam seară de seară făclii nevăzute şi ne hrăneam din puternica văpaie a „Rugului Aprins”. Simţeam dincolo de pereţii opaci ai zidurilor murdare... simţeam cum ard în suflete licăriri de lumină nestinsă, pură, pâlpâiri pe care nicio percheziţie din lume nu le-ar fi putut descoperi.

”Am întâlnit oameni stânci răbdătoare și oameni văpăi de dragoste...”

Vestea eliberării am primit-o în fabrica închisorii Aiud – adevărat vă spun că m-am simţit ca într-o zi de Paşte! În spatele gratiilor am întâlnit oameni adevăraţi, monumente de caracter, oameni stânci răbdătoare, oameni strălucitori în minte şi oameni văpăi de dragoste creştină. Între aceste fiinţe remarcabile, am avut puterea să înving o hernie de disc şi să petrec vreo doi ani cărând greutăţi considerabile, împingând vagoneţi sau încărcând diverse materiale în nesfârșite alte vagoane. Când a venit ziua eliberării – nu la termen, ci prin amnistia din 1964 –, am găsit resurse suficiente pentru a refuza biletul de eliberare, care mă trimitea într-o direcţie ce nu-mi era deloc de folos. Şi iarăşi pronia divină mi-a deschis calea ca să mă eliberez din închisoare, fiindcă autorităţile au consimţit, totuşi, să-mi modifice destinaţia... Odată ieşit din temniţă, pe drumul spre gară l-am întâlnit pe un fost coleg de la liceul din Beiuş, Tică Stanciu, şi el fost deţinut politic, membru al organizaţiei beiuşene „1+1”, care înainta greoi, cu pieptul parcă încorsetat într-o invizibilă platoşă de oţel. Atunci mi-am amintit de versurile lui George Coşbuc: „Te-ntorci acum acasă,/ Şi ce fecior frumos erai!/ Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!/ Tu vei vedea iar satul tău/ Şi casa voastră-n vale...” („Rugămintea din urmă” – n.n.) Şi m-am dus să-l revăd pe tata, după o despărţire de 16 ani. Sărmanul de el, nici nu m-a recunoscut la început... Eram un cadavru ambulant.

Răzvan Gheorghe: Părinte Bordașiu, cum l-aţi cunoscut pe patriarhul Justinian Marina? Cât de roșu a fost?

Nicolae Bordaşiu: Vreau să fac o precizare la care țin: deşi a fost numit „Patriarhul Roşu”, părintele Justinian Marina a făcut un bine enorm Bisericii Ortodoxe Române. De fapt, el a arătat, prin chiar faptele sale, că numai roşu nu a fost. Totuşi, admit că va fi fost roşu, dar numai metaforic, din pricina focului care-l ardea şi-l mistuia, ca pe orice patriarh bun creştin. Să ştiţi că Justinian Marina i-a ajutat pe toţi teologii care au făcut închisoare comunistă sau au fost prigoniţi, ridicându-i cu orice risc până la înalta treaptă de mitropoliţi, ca pe Antonie Plămădeală şi Valeriu Anania, sau i-a înălţat la treapta de episcopi, ca pe Roman Ialomiţeanu (cel care a fost călugăr la Cernica) şi Gherasim Cristea. Cu aceşti oameni am fost prieten şi coleg de facultate şi – e o evidenţă – numai orientare comunistă sau socialistă nu aveau. Pe alţii, patriarhul i-a oploşit sub alte forme, fie la corectura revistelor bisericeşti, cum a fost cazul părintelui Arsenie Boca, pe care l-a încadrat la atelierele de pictură de la Schitul Maicilor, fie găsindu-le un rost în sânul ierarhiei.

August 1968, la Patriarhie

De altfel, în bunătatea sa, patriarhul Justinian Marina m-a ajutat şi pe mine. Am ajuns să ne cunoaştem pur întâmplător, în august 1968, când am participat la slujba de la Patriarhie, împreună cu un fost coleg de facultate, Costel Bărbulescu – el nu s-a făcut niciodată preot şi a lucrat la Biblioteca Academiei Române. Cu Bărbulescu m-am reîntâlnit după douăzeci de ani chiar în ziua aceea, în timp ce urcam dealul Patriarhiei. Ne-am recunoscut şi ne-am îmbrăţişat impresionaţi până la lacrimi. Apoi ne-am dus la slujbă – ţin minte că asta se întâmpla în ziua tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. Slujea chiar înaltpreasfinţitul Nicolae Corneanu, fost coleg şi prieten apropiat. După slujbă, am mai rămas în faţa bisericii, împreună cu ceilalţi enoriaşi, aşteptându-l pe episcop. Când înaltpreasfinţitul a trecut printre rânduri, îndreptându-se spre palat, noi i-am sărutat mâna, dar nu ne-a recunoscut. Intrigat, Costel Bărbulescu a zis: „Cum, măi, să nu ne recunoască, după ce am mâncat atâta pită împreună?! Hai la palat să vorbim cu el!” Zis şi făcut. Am sunat la uşă, dar un călugăr ne-a informat că episcopul era obosit şi nu primea pe nimeni. „Vreau răspunsul înaltpreasfinţitului, nu răspunsul dumitale!”, l-a anunţat Costel Bărbulescu, explicându-i că noi doi eram foşti colegi de facultate ai episcopului. Urmarea? Nicolae Corneanu ne-a primit de-ndată ce a auzit vestea. Pe Bărbulescu l-a recunoscut imediat, pe mine mai greu, dar a fost plăcut surprins de reîntâlnire. Ne-am îmbrăţişat ca nişte fraţi şi am depănat istorisiri pe durata a mai bine de o oră. În timpul acesta, patriarhul Justinian Marina avea invitaţi la masă pe doi arhimandriţi, stareţul de la Mănăstirea Cernica şi stareţul de la Mănăstirea Căldăruşani: viitorii episcopi Roman Stanciu şi Gherasim Cristea. Patriarhul a venit împreună cu ei şi, când ne-a găsit stând de vorbă, i-a spus lui Nicolae Corneanu, în glumă: „Înaltpreasfinţite, noi eram îngrijoraţi că ţi s-a făcut rău după slujbă, sau că ai adormit şi ne faci să aşteptăm prea mult cu masă... dar văd că frăţia ta stai de poveşti!” Atunci a fost o clipă de mare fericire, fiindcă l-am reîntâlnit şi pe Roman Stanciu, pe care eu îl îndrumasem să se înscrie la Facultatea de Farmacie, fiind cu doi ani în urma mea, motiv pentru care l-am ajutat cu cea mai mare bucurie. Pe urmă, Roman Stanciu a activat şi ca farmacist, la Spitalul Brâncovenesc.

„De ce nu faci parte din cler?!”

Când patriarhul a văzut că noi ne cunoaşteam cu toţii şi că pălăvrăgeam cu cea mai mare plăcere, m-a întrebat dacă şi eu urmasem Facultatea de Teologie. Auzind că da, Justinian Marina şi-a manifestat surprinderea: „Atunci... de ce nu faci parte din cler? Când ţi-am auzit prima oară numele, am crezut că eşti călugăr...” „Era să fie!”, au izbucnit ceilalţi, care cunoşteau prea bine dorinţa mea arzătoare, lămurindu-l că, din nefericire, fusesem hărăzit cu ani îndelungaţi de prigoană şi temniţă. Când a auzit toate acestea, patriarhul m-a îndrumat să scriu chiar a doua zi o cerere pentru un post de profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Aşa am intrat oficial în sânul Bisericii, deși eu m-am simțit întotdeauna acolo. După aceea, părintele patriarh Justinian m-a hirotonit diacon şi apoi preot, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, la 30 noiembrie 1969. Până în ziua de astăzi, ajuns la aproape 92 de ani, am acumulat 46 de ani de preoţie. Însă a trebuit să lupt cu autoritățile din luna august și până în februarie 1970, ca să obțin acordul de a preda la Seminar. Între timp, urmam studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe părintele profesor Dumitru Stăniloae.  

Răzvan Gheorghe: Aţi studiat şi la Paris, unde i-aţi întâlnit pe mulţi dintre exponenţii Exilului românesc. Vă rog să detaliaţi acea perioadă...    

Nicolae Bordaşiu: În 1973 am plecat la studii la Paris, unde am audiat, printre multe altele, prelegerile profesorilor Jean Marie Le Guillou O.P., Chareles Kannengisser, Alain Besancon şi Henri Bouillard. La Institutul Catolic, am obţinut un „Certificat d'habilitation pour le doctorat de 3-eme cycle”. Am colaborat cu teologii de la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris: Olivier Clement şi Michel Evdokimov. În perioada studiilor pariziene m-am întâlnit deseori cu un prieten apropiat – Ioan Cuşa. Fac menţiunea că locuisem împreună în cămin, pe vremea în care conduceam Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS) şi când redactasem acele manifeste anticomuniste. Patriarhul Justinian Marina şi episcopul vicar Antonie Plămădeală credeau că eu aş fi putut să pun bazele unei apropieri a Bisericii Ortodoxe Române de reprezentanţii Exilului românesc, care erau foarte înverşunaţi, în primul rând împotriva patriarhului, dar şi împotriva Bisericii. Parizienii nu voiau o apropiere. Prin intermediul lui Ioan Cuşa, care era proprietarul unei tipografii mari, unde se publicau multe lucrări şi mărturii ale disidenţilor anticomunişti, am cunoscut o serie de exponenţi ai Exilului. După moda apuseană, aceştia obişnuiau să se întâlnească într-o cafenea – „La Coupole”. Cuşa m-a invitat de mai multe ori acolo. Aşa i-am cunoscut pe Ion Mămăligă şi Eugen Ionescu, căruia i-am procurat Filocalia, dar şi pe Pierre Emmanuel, poetul francez de inspiraţie creştină.

Răzvan Gheorghe: Părinte Nicolae, la Paris l-aţi cunoscut şi pe Emil Cioran. Ce aţi discutat cu el?

Nicolae Bordaşiu: Pe Emil Cioran nu l-am întâlnit în acest cerc, de „La Cupole”, ci cu o altă ocazie, când părintele Dumitru Stăniloae a venit la Paris. Fusese invitat la o emisiune a Radio Difuziunii Franceze, intitulată „Obiceiuri şi tradiţii orientale”, rubrică realizată de un român, Gerald Ştefănescu. Cât a stat la Paris, părintele Stăniloae – care îmi era foarte apropiat, fiind îndrumătorul tezei mele de doctorat – mi-a mărturisit că are pe suflet o mare dorinţă: voia să-l reîntâlnească pe Emil Cioran, prietenul său din tinereţe. Aşa că m-a trimis să-l caut – părintele nu se putea adresa nimănui, fiindcă securiştii dictaturii comunist ne supravegheau şi acolo, în Franţa, fiindcă Securitatea își rostogolea tentaculele pretutindeni. Eu ştiam din vedere clădirea unde locuia Emil Cioran, dar, până atunci, nu-l întâlnisem niciodată. Când am ajuns la adresa respectivă era deja seară. În Franţa, blocurile mari aveau, de regulă, un portar, dar aici nu era cazul, drept pentru care nu ştiam la ce etaj să urc şi la ce uşă să bat. Pe când stăteam acolo, în curtea interioară a cădirii, am văzut un tip îmbrăcat într-un pardesiu de modă veche, cu gulerul puţin ridicat; purta o şapcă. M-am apropiat de el şi, cu scuzele de rigoare, l-am întrebat, în limba franceză, dacă ştie la ce apartament locuieşte domnul Emil Cioran. Totuşi, i-am pronunţat numele ca un român. Omul acela – care era chiar Emil Cioran – mi-a vorbit diect în română: „Dar... de ce-l cauţi?” Iniţial, auzul limbii iubite m-a intimidat teribil, fiindcă nu m-aş fi aşteptat la asta, şi-am bâiguit, tot în franceză, că îi cunosc scrierile şi că îl respect foarte mult. Abia când a continuat să mă descoasă, tot în română, mi-am dat seama că-l aveam în faţă pe Emil Cioran şi i-am spus că vreau să-i transmit salutări de la un coleg. „Ce coleg?”, s-a interesat scriitorul, vizibil suspicios. „Părintele Dumitru Stăniloae”, i-am destăinuit. În momentul acela, chipul lui Emil Cioran s-a înseninat. „De unde îl cunoşti?”, m-a întrebat. I-am explicat că, deşi eram îmbrăcat în civil, sunt preot care îşi urmează studiile la Paris. I-am precizat că părintele Stăniloae era îndrumătorul meu la doctorat şi că mi-a vorbit mult despre dânsul. „Într-adevăr, am fost tare buni prieteni şi m-am întrebat adesea ce o mai fi făcând!”, mi-a mărturisit Emil Cioran. Atunci l-am îndemnat să vină a doua zi, pe seară, în locuinţa mea, ca să-l poată întâlni pe Dumitru Stăniloae. Cioran şi-a manifestat surprinderea că părintele se afla în Paris şi mi-a mai pus câteva întrebări, pentru a se asigura că nu era atras într-o capcană a Securităţii. Uşor, uşor am reuşit să-l conving că nu era vorba de o înscenare.

Rugămintea lui Emil Cioran

A doua zi, l-am „pescuit” din faţa clădirii în care locuia – nu am fost în apartamentul său – şi, întrucât locuinţa mea era destul de aproape, am parcurs drumul pe jos, într-o scurtă și plăcută plimbare. Mi-a mărturisit că-i plăceau mult plimbările. În timpul acela, am vorbit atât despre literatură, cât şi despre situaţia din ţară. În limita posibilităţilor mele materiale, cumpărasem două dintre cărţile maestrului şi l-am rugat să îmi ofere un autograf. „Cu cea mai mare plăcere. Dar te rog să nu-i arăţi cartea aceasta părintelui Stăniloae, fiindcă l-ar întrista amarnic!”, m-a rugat Cioran. Se referea la lucrarea „Tratat de descompunere”. Solicitarea lui Cioran mi-a probat că, pentru ceea ce scrisese acolo, avea o jenă morală faţă de părintele Stăniloae. L-am condus pe scriitor în camera mea, mi-am obţinut autograful mult dorit şi l-am lăsat în compania lui Dumitru Stăniloae. Eu am fost doar martorul întâlnirii lor, nu şi al discuţiei care a durat până târziu în noapte. Apoi l-am condus pe Emil Cioran, care era euforic după taifasul cu părintele Stăniloae, dar nu am îndrăznit să-i întreb pe niciunul dintre ei despre ce au vorbit. Aceasta a fost singura mea întâlnire cu Emil Cioran.   

Răzvan Gheorghe: Cum l-aţi cunoscut pe regretatul părinte Constantin Galeriu?

Nicolae Bordaşiu: Pe părintele Galeriu l-am cunoscut cu mult înainte de a veni la Biserica Sfântul Silverstru, fiindcă se dăruise activităţii misionare şi îi mersese faima de mare orator bisericesc. În jurul lui se adunau sute de oameni. Era preot la Biserica Sfântul Vasile din Ploieşti şi, înainte, fusese preot în comuna Poienarii Burchii, unde, deşi nu a stat prea mult, lăsase urme foarte adânci. Chiar şi înaintea morţii, pe părintele Galeriu îl căutau oameni din Poienarii Burchii. Cei de acolo obişnuiau să vină la Biserica Silvestru şi după plecarea părintelui la cele veşnice (survenită în 2003 n.n.). Revenind la perioada în care încă nu-l cunoscusem personal pe părintele Galeriu, fiind de-acum profesor la Seminar, aveam elevi din toate regiunile țării, inclusiv din Ploiești. Vorbind deseori cu ei, am aflat despre activitatea părintelui Galeriu. Și, într-o zi însorită, pe când urcam dealul Patriarhiei, împreună cu Antonie Plămădeală, care era vicar patriarhal, l-am văzut pentru întâia oară pe Constantin Galeriu, urcând pe celălalt trotuar. Antonie Plămădeală îl cunoștea și s-au salutat de la distanță. Urma să-l cunosc îndeaproape pe părinte, fiindcă a venit ca asistent și apoi ca profesor universitar la Facultatea de Teologie, fiind în același timp și preot paroh al Bisericii Sfântul Silvestru. Îl vizitam deseori, împreună cu grupuri de tineri care doreau să-i cunoască modul de lucru. Au trecut anii şi, fiindcă nu intenţionam să mă pensionez din postura de profesor, am fost transferat la Biserica Sfântul Silvestru. Împreună am colaborat de minune, până când el s-a ridicat din viaţa aceasta. Părintele Constantin Galeriu era un suflet cald şi un îndrumător a zeci şi zeci de oameni. Pe lângă intensa şi excepţionala sa activitate didactică de la Facultatea de Teologie, mă impresiona enorm puterea pe care o avea să rămână în Biserică, în zilele în care avea de spovedit, până târziu după miezul nopţii, fără a se plânge vreodată că ar fi fost obosit sau suferind. Tinerii îl iubeau enorm şi îl invitau la diverse activităţi, prin intermediul Asociaţiei Studenţilor Creştin Ortodocşi Români (ASCOR). De asemenea, era chemat în diverse oraşe pentru a susţine cuvântări în faţa credincioşilor. Părintele Galeriu onora toate aceste invitaţii cu mare drag, chiar dacă era vizibil obosit sau nu se simţea întocmai bine, spunând întotdeauna: „Domnul mă va întări, fiindcă sunt în ogorul Lui, al Domnului”.

„Voi trei şi noi trei”

La un moment dat, am ajuns să fim trei preoţi la Biserica Sfântul Silvestru: părintele Constantin Galeriu, părintele Ştefan Alexe (şi el profesor universitar) şi eu, Nicolae Bordaşiu. Era atât de impresionant când, aflaţi în faţa altarului, părintele Galeriu spunea: „Voi trei – şi arăta către cer, spre Sfânta Treime – şi noi trei, miluieşte-ne pe noi!” El se referea la o istorioară pilduitoare despre trei ciobani care nu ştiau să se roage. După ce le-a ascultat strădania, episcopul care i-a întâlnit i-a sfătuit să se roage aşa mai departe, întrucât aceasta este cea mai frumoasă rugăciune din lume. Noi – prin exemplul părintelui Galeriu – urmam pilda ciobanilor fără carte. Așa de frumos și de înălțător era...