Ion Rațiu, în vizorul Securității: cum l-a trimis poliția politică pe informatorul ”Dănuț” în Marea Britanie, în '69, pentru a strânge informații despre fruntașul țărănist

În timp ce pregătește editarea celui de-al patrulea volum (1969-1973) al Jurnalului regretatului Ion Rațiu, istoricul Stejărel Olaru exemplifică, într-un comentariu pe Facebook, modul în care Securitatea trimitea informatori în Marea Britanie pentru a aduna informații referitoare la fruntașul țărănist.

Vă prezentăm rolul avocatului Dan Brudariu, sursa ”Dănuț” a Securității:

”Lucrez la editarea jurnalului lui Ion Rațiu, al 4-lea volum (1969-1973). Mai identific câte un informator trimis din România să-l viziteze pe Rațiu, cum proceda Securitatea. Doar că, odată ce am trecut de anii 1960, am surpriza să-i găsesc pe unii dintre aceștia în viață, inclusiv cu activitate pe pagina de Facebook. Cum este cazul lui Dan Brudariu, născut în 1928, să-i dea Dumnezeu sănătate!

L-a vizitat pe Rațiu prima dată în iunie 1969, iar după întâlnire a redactat un raport pe care l-a semnat <Dănuț>. Spunea că Rațiu <este unul dintre puținii oameni români consultați în mod permanent de către Departamentul de Stat (SUA) ori de câte ori sunt probleme relative la Europa răsăriteană. În discuție Rațiu se interesează despre situația din țară și starea de spirit actuală, susținând că el vine în contact deseori cu persoane care sosesc din România, dar că totuși ar dori să știe mai multe. [...] Rațiu întreba dacă țara îi așteaptă pe ei, pe cei emigrați, și dacă are vreun sens ca ei să se mai gândească la țară. În această chestiune i s-a răspuns că în primul rând «țara» nu prea îi cunoaște. Nu știe cine sunt «ei» și ce vor în mod precis. [...] În continuare Rațiu punea întrebarea: ce ar dori țara, ce ar aștepta de la emigranți. I s-a răspuns că țara nu înțelege să se lepede de românii care se afla în străinătate și că sentimentul patriotic al celor ce se află în străinătate trebuie să se manifeste nu prin agitații pe marginea problemei deținerii puterii de către o echipă sau alta, ci prin toate puterile a intereselor fundamentale ale poporului, ale națiunii române câte ori sunt pus e în joc aceste interese. În prezent, problema fundamentală este păstrarea independenței și deci însăși a ființei neamului. Ca atare problema formelor economice sau administrative rămâne secundare față de problema existenței unei Românii ca stat independent>.

 Iată și notița lui Rațiu referitoare la aceeași întâlnire cu Dan Brudariu:

<Miercuri, 25 iunie 1969

Seara petrecută la Ioana Ellerington, luni, 23 iunie, cu Dan Brudariu, a fost extrem de semnificativă, tocmai în această ordine de idei. Burlac, de 45 de ani, băiat frumos, fiu de avocat, avocat el însuşi. Înalt, elegant, inteligent, vorbeşte englezeşte excepţional de bine, chiar dacă n-are uzanţa limbii prea pronunţată. Mi-a explicat că e mai avantajoas să fii avocat, astăzi în România, fără ca să fii membru de partid. Ai mai mulţi clienţi. Eşti căutat. Apoi n-ai condică, n-ai director deasupra ta. Dar eşti oarecum „liber”. Numai cei de la conducerea colegiului de avocaţi (fostele barouri) trebuie să fie comunişti, şi devotaţi ideilor comuniste de organizare a societăţii. „De aceea majoritatea avocaţilor în România, nici nu sunt membrii de partid”. Brudariu e venit la Londra pentru un caz de navigaţie, el reprezentând Grupul P. & I. Oceanus, care, întâmplarea face, au fost şi grupul meu de protecţie pentru vapoarele utilizate în Regent Line din 1963 până prin 1968 primăvara.

Brudariu e circumspect. Dar mi s-a părut autentic. Are un zâmbet prea gata-gata. Dar asta e o slăbiciune destul de generală în România. Am discutat de toate. A rămas să comunice Siguranţei, când va fi „invitat” să stea de vorbă cu ei, că eu sunt pentru utilizarea materialului autentic ce ne pun la dispoziţie, mai ales în legătură cu deportările din Basarabia. Dar şi chestiunea Transilvaniei ne interesează foarte mult, mai ales că ştim cât de mult susţine guvernul de la Budapesta pe diverşii agitatori revizionişti unguri, ca, de pildă, Lady Listowell. A rămas impresionat când i-am povestit cât de mult s-a realizat în exil. Cum noi, cei 70 000 – 100 000 de exilaţi am dat, calificativ, o literatură mai interesantă – şi cu certitudine, mai recunoscută pe plan mondial – decât cei 20 de milioane de români care trăiesc în spaţiul vital al naţiei noastre. Nu cunoştea problema. De Lupaşcu, Vintilă Horia, Mihai Niculescu, Mămăligă-Arcade. Auzise doar de Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu>.