Mizilicuri și farafaslâcuri de la moșii lui Erdogan (prima parte)

Influenţele Imperiului Otoman asupra românilor. Limba turco-română

Dacă tot s-a vorbit în ultima vreme despre neosultanul Recep Erdogan şi regimul său cvasi-tiranic, învăţatul şi propovăduitorul islamic turc autoexilat în USA, Fethullah Gülen, şi ziaristul turc Kamil Demirkaya de la publicaţia Zaman (aflat încă la adăpostul României, în fața unei funeste extrădări) m-am gândit să scriu un microeseu despre influenţele turco-otomane asupra românilor, de-a lungul timpului.

500 de ani de prietenie turco-română

Raporturile şi relaţiile românilor cu turcii şi Imperiul Otoman reprezintă un important capitol de istorie a României, războaiele cu otomanii imprimându-se abisal, mai mult negativ decât pozitiv, în conştiinţa naţională, spirituală şi culturală românească. Nu puţini istorici români importanţi, de pildă, consideră că influenţa Imperiului Otoman asupra Ţărilor Române a fost negativă şi nefastă, dând înapoi societatea românească, obiceiurile şi mentalitatea românilor, viaţa socială, economică şi chiar culturală, deşi, în această sferă, influenţa greco-slav(on)ă a fost mai veche, cu câteva secole.

Istoria comunistă şi istoricii din acea perioadă din România susţin, cam aberant, că micile ţări române, românii au purtat lupte neîntrerupte şi de-a dreptul colosale cu turcii şi au obţinut biruinţe strălucite împotriva unui imperiu, în realitate gigantesc, pe care Ţările Române cu mica lor suprafaţă şi puţinele resurse umane, financiare şi militare nu-l puteau învinge, mai ales la apogeul acestuia. În acest mod, românii şi-ar fi salvat, chipurile, fiinţa naţională şi ar fi apărat, vezi Doamne, Europa Occidentală creştină împotriva unei invazii catastrofale a otomanilor musulmani, islamici, occidentalii, mai precis italienii, francezii, germanii, spaniolii şi englezii putându-şi edifica în linişte giganteştile catedrale gotice, bisericile, castelele şi mirobolantele palate renascentiste, ravisantele biserici şi palate baroce etc., idee eronată, în opinia mea, care s-a transformat în clişeu, stereotip.

Dincolo de feluritele interpretări și perspective ale istoriei – realitatea este că rezultatul conflictelor dintre ghiauri şi turcii barbaro-musulmani a fost unul dureros pentru români –, Ţările Române (Moldova şi Valahia mai mult, Transilvania mai puţin) au intrat, pentru aproape o jumătate de mileniu (500 de ani), în sfera de influenţă sau în orbita otomană.

Influenţele lingvistice 

Structurile limbii române, morfologia şi sintaxa, sunt într-o măsură covârşitoare latine, dar în ceea ce priveşte vocabularul, limba noastră a asimilat elemente specifice slave, turceşti, greceşti, maghiare, albaneze, franceze, italiene, germane, englezeşti etc. Între 1870 şi 1879, lingvistul Alexandru Cihac a publicat la Frankfurt un dicţionar etimologic român, intitulat Dictionnaire d’étymologie daco-romane, rezultatul studiului său fiind surprinzător. Concluzia era că din totalul de 5.765 de cuvinte luate în considerare, 2.361 erau slave, doar 1.165 latine, 965 turceşti, 635 împrumutate din greaca modernă, 589 maghiare şi 50 albaneze. Un studiu ulterior, din 1942, efectuat pe un număr mult mai mare de cuvinte, peste 40.000, a redus procentul cuvintelor slave la 16 % faţă de aproape 41% la Al. Cihac şi tendinţa statistică a acestora este în continuare în scădere! 

Astfel, într-o lucrare de referinţă din 1988, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, o echipă coordonată de lingvistul Marius Sala a construit vocabularul reprezentativ, esenţial al limbii române, cuprinzând 2.581 de cuvinte. Structura etimologică a acestuia conţine 71,66% elemente romanice (30,33% latineşti moştenite, 22,12% franceze, 15,26% latineşti savante şi aproape 4% italiene), 14,17% slave, în timp ce elementele turceşti sunt în proporţie de numai 0,73%.          

După aşa-zisul divin critic, George Călinescu, turcismele vechi cuprind noţiuni de interior oriental, obiecte de bazar (conac, fânar, cazan, tipsie, baltag, fildeş, catifea). Cu vremea au pătruns termenii de alai otoman, de funcţii pompoase, de bucătărie exotică, de petreceri indecente, de pezevenglâcuri, caraghioslâcuri şi pehlivănii. Întrebuinţarea acestor elemente dă frazei un aspect şi bufon.     

Totuşi, fondul turcesc al limbii române este al treilea ca importanţă, susţine istoricul demitizant Lucian Boia, referindu-se însă la româna tradiţională, fără neologismele adoptate în ultimele două veacuri, mai ales cele de origine franceză. Se poate lua în considerare o influenţă orientală mai largă, unele cuvinte turceşti fiind eventual anterioare perioadei otomane, preluate de la pecenegi, cumani şi tătari, după cum, prin intermediul limbii turce s-au transmis o serie de cuvinte provenind din persană şi arabă. Spre deosebire de slavă, limba turcă nu a afectat structura limbii române.      

Cuvintele turceşti sunt în majoritatea lor substantive, cu înţeles concret, definind elemente materiale sau chiar civilizaţionale. Pe lângă politică (beizadea sau caimacam) şi artă militară (aga, alai, ceauş, ghiulea, iatagan sau ienicer), se referă la nume de plante (abanos, anason, arpagic, curmal, bumbac ş.a.), animale (bidiviu, bursuc, catâr sau guguştiuc) şi minerale (fildeş sau mărgean), la casă (acaret, beci, geam, odaie etc.), îmbrăcăminte (basma, capot, ciorap, ilic) şi alimente (caşcaval, ghiveci, iahnie, şerbet, zarzavat), meserii (boiangiu, cioban, dulgher, papugiu, tutungiu), comerţ şi industrie (atlas, calpuzan, chilipir, chirie, dugheană, magazie, samsar, tarabă). Şi gastronomia română se declină în bună măsură pe turceşte, începând cu felurile de mâncare considerate astăzi tipic româneşti: ciorba şi sarmalele (cu acestea ne-am tot lăudat!), continuând cu mâncăruri precum: ciulama-ua, pilaf-ul, musaca-ua, chiftea-ua, pastrama, ghiuden-ul şi arhicunoscutul chebap şi terminând cu băuturile şi deserturile sau prăjiturile gustoase de genul cafelei, bragăi, halva-lei, rahat-ului, baclava-lei, cataif-ului şi sarailiei.

Citește și partea a doua: Șalvari made în Fanar, geamii și manele