Noaptea BÂTELOR lungi: contribuţia fruntaşului PSD Florin Iordache la evenimentele de la Timişoara din 21 decembrie 1989 EXCLUSIV

În 21 decembrie 1989, trenuri pline cu muncitori plecau din judeţele Olt, Vâlcea şi Dolj spre Timişoara, cu misiunea de a-i potoli pe ”huliganii” care puneau ţara în pericol. Evident că oamenii muncii din Caracal nu aveau cum să scape de misiunea patriotică de a face ordine în Timişoara.

Aceştia au fost înarmaţi cu bâte confecţionate la Fabrica de Mobilă, unde actualul mare politician, justiţiar, constituţionalist şi pesedist desăvârşit, Florin Iordache, era inginer din 1985. Cum şeful cel mare nu era de găsit, Iordache s-a ocupat ca unitatea sa să producă nişte bâte pe cinste, lungi de aproape un metru, numai bune de a potoli avântul anti-comunist al timişorenilor. Au trecut 29 de ani şi Florin Iordache a evoluat. Acum bâtele lui sunt legi şi ordonanţe care servesc infractorilor din PSD.

Astea fiind zise, să vedem cum a decurs escapada la Timişoara  a oamenilor muncii caracaleni, aşa cum e prezentată în cartea de mărturii „Decembrie ’89 – revoluţie sau… diversiune?!“, scrisă de Costel Vasilescu, maistru militar în baza Deveselu în decembrie 1989:

Miercuri 20 decembrie 1989, orele 17,00 - 24.00: în unităţile economice din Caracal (întreprinderile de: Vagoane, Tricotaje, Anvelope, Conserve, Fabrica de mobilă, Fabrica de prestări servicii şi producţie, ISCIP) muncitorii sunt chemaţi la locurile de muncă, nominalizaţi, instruiţi, echipaţi cu uniforme de gărzi patriotice şi dotaţi cu mijloace de lovire (bâte, bastoane de cauciuc). Ordinul este transmis de primul secretar, Anghel Gheorghe. Coordonator din partea Biroului judeţean PCR Olt este numit secretarul Damian Munteanu.

Confecţionarea obiectelor de lovire se face sub directa supraveghere a secretarilor comitetelor de partid, a responsabililor politici din Biroul orăşenesc PCR Caracal și a ofiţerilor de Securitate.

Aprovizionarea cu pâine, apă și brânză a luptătorilor se face sub supravegherea cadrelor de Miliţie şi Securitate. Aproape de miezul nopţii, subunităţile de gărzi patriotice afluiesc spre gara Caracal. După miezul nopţii, trenul (în care au urcat şi detaşamente din Corabia) a pornit în direcţia Timişoara. Li s-au alăturat unităţi de contrademonstranţi din Craiova, Calafat, Segarcea. Alt tren a plecat din gara Slatina.

 Joi, 21 decembrie 1989
 
Ora 9,00: Muncitorii din Oltenia au fost primiţi în Gara de Nord a Timişoarei de către reprezentanţi ai grupurilor de manifestanţi, unde li s-a explicat situaţia şi au fost duşi în centrul Timişoarei. Li s-a dat hrană şi au fost cazaţi în căminele studenţeşti. O parte dintre ei s-a alăturat timişorenilor, alţii s-au întors acasă pentru a răspândi vestea victoriei de la Timişoara.
 
Marian Stanca - “Bucată”, strungar la întreprinderea de Vagoane Caracal:
 
“Am fost trimis la Timişoara, în decembrie 1989, împreună cu colegii mei din schimbul doi de la întreprinderea de Vagoane Caracal. Peste şapte sute de muncitori din unitate, dar şi alte mari efective de la Anvelope, Mobilă, FPSP, Tricotaje, ISCIP, din alte unităţi din localitate am umplut trenul care ne aştepta în gară. Am fost anunţaţi că vom face deplasarea la Timişoara, fără a ni se prezenta exact scopul şi fără a ni se solicita (opinia ori a da acceptul personal). Mişcarea a fost dirijată, la noi, de secretarul Comitetului de partid Marian Olteanu.
 
După lăsarea serii, pe 20 decembrie am fost încolonaţi şi conduşi la gară, fără a putea părăsi dispozitivul, iar coloana se întindea pe un kilometru şi ceva. Am înţeles că sunt probleme legate de siguranţa statului, dar eram detaşaţi, ca stare de spirit. În gară ni s-a dat câte o pâine, o conservă de peşte şi o sticlă de apă minerală şi ne-au fost pregătite bâte de lemn (cu care urma şi se presupunea că restabilim ordinea, în viziunea organizatorilor), obiecte de lemn de aproape un metru lungime, cam de dimensiunea unei cozi de casma, confecţionate la întreprinderea de industrie locală şi la Fabrica de Mobilă. Cei de la Anvelope aveau nişte obiecte lungi, din cauciuc. Aceste obiecte au fost aduse pe peron şi echipe speciale le-au urcat în tren, pe culoar şi pe sub canapele. Noi am mers pe traseul: de la uzină, prin faţă pe la Romaniţa, iar oamenii Iu’ domnu' senator Gâtan au venit cu bâtele asupra lor, pe bulevardul Republicii, pe la Liceul loniţă Asan. Împreună cu noi erau şi activişti de partid, de la oraş şi din uzină, şefii de secţii la fiecare vagon şi ofiţeri de Securitate.
 
De la Craiova, au mai mers două garnituri de tren cu contramanifestanţi; trenurile aveau peste zece vagoane fiecare, astfel că eram mii. Am rămas surprins că aveam numele de contramanifestant. În tren mai făceam spirite de glumă, pentru a ne da curaj, dar în zona Caransebeș – Lugoj am simţit că situaţia e complicată, gravă. Lumea manifesta, am auzit scandând “Jos comunismul!”, erau tanchete şi maşini de luptă pe străzile oraşelor. Comentam şi trăiam clipe de groază, iar colegii mei erau deprimaţi. “Fă-ţi cruce, c’aici murim!”, era expresia îngrijorătoare pe care ne-o adresam reciproc, cu deznădejde.
 
Trenul a făcut multe opriri, poate unde era cursa neregulată şi trebuia să-i facă loc printre celelalte, în circuit. Dimineaţa am ajuns la Timişoara. Mii de oameni erau acolo, în gară, oameni care ne aşteptau în genunchi şi ne implorau să pactizăm cu ei. Ne puteau omorî cu pietre de pe terasament, dar au fost foarte civilizaţi şi inteligenţi.
 
Noi ne-am dezbrăcat de ţinuta de gărzi patriotice, cu care fusesem echipaţi la plecarea din uzină. Ne-au luat spre Piaţa Operei şi am văzut un oraş distrus, ne-au spus că armata a tras şi am văzut gloanţe înfipte în zidurile clădirilor, vitrine devastate. Ne-au servit cu sandwich-uri, ne-au dat ţigări. Centrul era plin de lume, iar de la balconul Operei manifestanţii vorbeau şi chemau la revoltă, la luptă. În seara aceleeaşi zile am plecat spre Caracal, cu aceleaşi trenuri. În staţiile de amplificare ale gării se anunţa că pleacă oltenii acasă. În gara Timişoara de Nord, populaţia scanda împotriva regimului; iar miliţienii, înarmaţi, erau resemnaţi, priveau în altă parte.
 
La Caracal, când am ajuns dimineaţa, era gara plină de securişti, iar, ca la comandă, cu viteză fulgerătoare, soldaţii ştergeau cu cârpe vagoanele pe care scria: “Jos comunismu”, ”Jos Ceauşescu!”
 
Mulţi colegi au plecat cu braţele cu bâte acasă şi ne-am întâlnit, aproape de Crăciun, în şanţurile de apărare de la aeroportul Deveselu. În uzină a început lucrul abia în cursul lunii ianuarie 1990”.
 
Economist, Ilie Gâtan, viitor senator PDSR:
 
”În seara zilei de 20 decembrie 1989, am primit un telefon de la tovarăşul prim secretar al oraşului Caracal, Gheorghe Anghel, pe la ora 22.00, să mă prezint la sediul întreprinderii de Industrie Locală, unde îndeplineam funcţia de contabil şef, întrucât tovarăşul Fleară Nicolae (care era director) nu era de găsit.
 
Am fost convocat la sediu pentru a mobiliza oamenii să plece cu două garnituri de tren, împreună cu alţi salariaţi – din celelalte unităţi de pe raza oraşului, la Timişoara. Unitatea mea avea peste 1200 de angajaţi. La sediul de pe strada Bicaz, m-am întâlnit cu tovarăşa Mihăilescu Maria – secretar al Comitetului PCR Caracal care mi-a solicitat să chem oamenii la serviciu. Cu sprijinul şefilor de secţii, de ateliere şi ai formaţiunilor, am mobilizat toţi oamenii, şi, întrucât eu eram în concediu, am plecat acasă.
 
Am auzit, ulterior, că în acea seară au fost antrenaţi la confecţionarea de bâte sau ciomege (s-au confecţionat nu numai la noi, ci şi la Fabrica de mobilă. Pe la ora 1.30 - 2.00, întrucât eu locuiam pe Bulevardul Republicii, am văzut colective de muncitori care treceau spre a fi îmbarcaţi în tren şi a merge la Timişoara.
 
Cât am stat în unitate, m-au întrebat salariaţii: <De ce mergem acolo?>, iar eu le-am răspuns că nici eu nu ştiu, că: <Nu e vorba să vă bateţi cu cineva, ci e vorba de... după câte ne informaseră pe noi activiştii de partid de la oraş şi judeţ, elemente care vor să atenteze la securitatea ţării, numite huligani>.
 
Pe la ora 3, cred, din primele ore ale zilei de 21 decembrie au plecat; iar pe 22, dimineaţa, au fost înapoi.
 
Vreau să spun că mobilizarea era obligatorie, la chemarea conducătorului unităţii, ordinul l-a transmis tovarăşul prim secretar Gheorghe Anghel, iar acţiunea se desfăşura sub egida gărzilor patriotice, el fiind şi comandantul lor la nivel de oraş”.
 
O biografie demnă de calitatea de pesedist

Devenit politician şi parlamentar, Florin Iordache, fostul inginer la Fabrica de Mobilă Caracal,a obținut, în șase ani, o diplomă de licență, două masterate și a urmat trei cursuri postuniversitare. De asemenea, el a reușit performanța de a obține un doctorat la Chișinău în timp ce era deputat la București. Numele sau este asociat cu episodul ”Marțea Neagra” din 2013, când USL a încercat să promoveze amnistia şi să modifice legislaţia penală în beneficiul celor anchetaţi de procurori şi de OUG 13 din ianuarie 2017.

Pe 16 ianuarie 2017, Newsweek a publicat o analiză a tezei de doctorat a lui Iordache intitulată „Impactul corporaţiilor transnaţionale asupra proceselor de integrare economică a României în UE”, susţinută de Florin Iordache la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM). Potrivit acestei analize, Iordache a plagiat blocuri mari de text, fără să indice sursa şi fără să folosească ghilimelele, din numeroase surse, majoritatea acestora fiind neacademice.

Facem precizarea că ULIM este cunoscută în comunitatea educaţională din Republica Moldova ca o „fabrică de diplome”. Activitatea politică a lui Florin Iordache a început cu sprijinul socrului său (un influent miliţian de Circulaţie), în 1996, la Caracal, când a intrat în Partidul Socialist, în acelaşi an fiind ales şi viceprimar al municipiului, fotoliu pe care l-a ocupat până în 2000. A trecut la PDSR şi a candidat pentru Camera Deputaţilor, în 2000, obţinând primul mandat de deputat, în prezent fiind la a cincea legislatură.