O crimă din solidaritate...

Solidaritatea este, în sine, o manifestare nobilă a ființei umane. Ea vorbește în esență despre valorile individuale. Dar asumarea, din solidaritate, a unei crime nu putea să se întâmple decât în România, într-unul dintre cele mai importante spitale din țară. Căci despre asta este, până la urmă, vorba: despre o crimă care s-a finalizat pe data de 30 decembrie. Atunci, o femeie în vârstă de 66 de ani murea cu aproape 40% din suprafața corpului arsă. Femeia a luat foc după ce trupul ei a fost dezinfectat cu o substanță ce avea o concentrație mare de alcool, astfel că era interzisă utilizarea bisturiului electric în acele condiții. Întreaga operațiune s-a întâmplat în aria de responsabilitate a chirurgului Mircea Beuran, șeful secției de chirurgie, secție unde s-au derulat procedurile care ar trebuit s-o salveze pe femeia bolnavă de cancer, nu s-o trimită mai devreme la groapă, cu aproape jumătate din trup acoperit de arsuri.

Momentul a fost unul șocant pentru toată lumea, mai ales că, din empatie, fiecare dintre noi s-a văzut întins pe masa de operație și a simțit usturimea flăcărilor pe propria piele. Și da, ce i s-a întâmplat acelei femei de 66 de ani se putea întâmpla oricăruia dintre noi. Totul, pentru că nu s-au respectat procedurile impuse în astfel de intervenții. Încă de atunci, mai mulți medici au sărit cumva, cu jumătate de gură, în apărarea șefului șecției de chirurgie unde s-a întâmplat totul și nu o dată am auzit argumentul: “Dar nu suntem Dumnezei! Se putea întâmpla oricui!”, alături de și mai faimoasa zicere: “Avea cancer femeia aia, oricum murea!”. E drept că oricum murim cu toții, dar una e să mori cu jumătate din suprafața corpului arsă și alta e să mori în condiții decente, în spital, după ce medicii au făcut tot ce era omenește posibil să te salveze.

Decizia de revocare a contractului de management pentru șeful secției respective de chirurgie, Mircea Beuran, a provocat o reacție de o natură neașteptată: peste 20 de medici ai Spitalului Floreasca au decis să-și asume, in corpore, crima petrecută acolo. Cum? Păi asumându-și, sub semnătură și parafă, un protest public, în care îl susțin pe Mircea Beuran, despre care ancheta internă realizată în spital arată că a încălcat 10 din cele 33 de obligații asumate prin contractul de administrare a secției.

Atitudinea aceasta, de a susține, din solidaritate, un coleg ar fi, în orice dimensiune a existenței noastre, una nobilă. Mai puțin atunci când colegul este responsabil în mod direct de comiterea unei crime, pentru că era responsabilitatea lui Beuran aceea de a se asigura că pacienții internați și tratați pe secția lui se află tot timpul în siguranță. Că a fost sau că nu a fost fizic acolo atunci când incendiul a început e foarte puțin relevant. Faptul că o femeie a luat foc pe un pat de operație din România este, în sine, o crimă oribilă. Pe care medicul șef trebuie să și-o asume încă de la început și, mai mult decât atât, să renunțe din proprie inițiativă la atribuțiile de șef și la salariul aferent. Cât despre solidaritatea celor peste douăzeci de colegi ai săi, fundamentată efectiv pe argumentul că “se putea întâmpla oricui”, aceasta este probabil cea mai dureroasă parte a întregii povești. Numai gândul că mai mulți medici dintr-un spital de urgență susțin, sub semnătură și parafă, că pacienții le pot muri incendiați în sala de operație, ca și cum asta ar ieși de sub sfera vreunui control personal, este înfiorător. La fel de înfiorător ca asumarea unei crime din solidaritate…