O torță umană întrerupe noaptea

Prima dată am văzut un om dîndu-şi foc într-o sală de cinema, în anii '60, la Jurnal. Înainte să ruleze filmul se proiecta un fel de săptămînă pe scurt. Așa se face că am văzut secvența imolării trasă cu camera ascunsă. Poate în filmul documentar „Mondo Cane” – cred, la cinema Timpuri noi. Nu mai știu. Erau oricum imagini insuportabile cu un preot budist arzînd într-o piața din Saigon. S-a sinucis public ca să protesteze împotriva dictaturii generalului Ngo Dinh Diem. Gestul nu mai fusese văzut şi imaginile au şocat lumea întreagă.

Altă incendiere de care am auzit – de data asta nu am avut imagini, trăiam sub regim comunist – a avut loc în ianuarie 1969. Un student din Praga, Jan Palach, si-a dat foc protestînd împotriva invaziei trupelor Pactului de la Varşovia. Cînd am fost la Praga prima dată am fost sa văd locul din piața Venceslas.

Din timp în timp s-a mai auzit despre asemenea sinucideri. Una s-a petrecut în România. La 2 martie 1989 Liviu Cornel Babeş și-a dat foc pe pista de schi Bradu din Poiana Braşov protestînd împotriva regimului Ceauşescu. Purta o pancartă – s-a spus de atunci – pe care scrisese ”Stop murder! Braşov=Auschwitz”. Vestea s-a auzit întîi la Radio Europa Liberă. Mi se pare că s-a întrerupt programul pentru a se da știrea. Se părea că pe o pistă din Poiana Brașov un schior își dăduse foc, așa transmisese un turist străin, dar trebuia confirmat, nimic nu era sigur. S-a revenit în buletinele de știri ulterioare și știrea s-a confirmat.

La București, în cercul in care mă învîrteam gestul lui Liviu Babes a stîrnit admirație și consternare. Era un moment de cotitură, mi-am zis. Protestul venea de la Brașov, acolo unde la 15 nov. 1987, cu doi înainte, avuseseră loc protestele muncitorilor și se scandase pentru prima dată – ”Jos Ceaușescu!”, ”Jos comunismul!”. Brașovul devenise un simbol, o citadelă a contestației regimului.

Lumea vorbea în șoaptă despre ce se întîmplase. În general prefera să ridice din umeri și să tacă. Te considera provocator dacă deschideai discuția. Destui se făceau că nu știu nimic. Am pățit-o la o masă garnisită cu scriitori. Unul mi-a zis superior că ei (cei de la masă) fac literatură, sunt scriitori, nu fac politică și că nu se ocupă, citez, de „ieșiri iresponsabile care ne fac rău tuturor!”. Ceilalți au încuviințat și au inchis subiectul. Careva sigur de el și enervat mi-a zis să nu mai colportez zvonuri, nu e nimic adevărat! S-a mîncat apoi într-o tăcere mormîntală. M-au privit ca pe un vinovat. Pe bună dreptate. Le stricasem conversația despre dame, băutură și paralele ce urmau să le încaseze în ziua aia de la Fondul literar. Am găsit un pretext și m-am mutat la altă masă…

Liviu Babeș a fost uitat pentru că gestul s-a petrecut într-o țară în care nu a protestat aproape nimeni. Îi numeri pe degetele de la mîini pe cei curajoși. Amicul meu scriitor a devenit după 1989 un combatant fervent pentru democrație și libertate. Firește pentru că nu mai există niciun risc. Iese și foarte ciștigat pentru că atitudinea lui bravă post-factum îi aduce încasări din drepturi de autor, îi conferă premii. Îl ajută să facă pe moralistul, primește burse, călătorește… îi permite să facă mai ales caz de el.

Să nu îl uităm pe Liviu Babeș mi se pare astăzi esențial. Da, dar cum!? Nu există filme despre el (am văzut unul ceh despre Jan Palach). Mă întreb ce fac ICR, CNC-ul, SRTV, TVR. Nu există cărți de ficțiune sau măcar o biografie documentară, nici emisiuni radio-tv. Doar rare și scurte articole la gazetă de evocare. Mă întreb dacă Liviu Babeș există în manualele de istorie.

Liviu Babeș merită mult mai mult decît uitarea! Singularitatea gestului lui într-o lume care trăia cu capul plecat a dus la ignorarea lui de către contemporani. Cei mai mulți au primit în tăcere sacrificiul lui extraordinar și vor să-l facă uitat pentru a nu se pune într-o lumină proastă. Memoria colectivă este viciată. Eroismul și sacrificiul, vorba cuiva – Nu cadrează!