Propagandistul comunist Adrian Păunescu, poet de casă al clanului criminal Ceaușescu, celebrat cu un concert ”simfonic” la Sala Palatului. Lacheul dictatorului

  • ACP
  • Oct 31, 2019, 12:38
  • 1251

Primul și cel mai important lucru ce trebuie spus despre regimul Ceaușescu e că a fost o dictatură criminală, care, pe lângă știuta cruzime comunistă avea specifică și nebunia dictatorului.

Țara cu recolte decente (în care toți erau puși să lucreze în agricultură când era nevoie) era crunt înfometată, țara în care se producea energie electrică pentru o industrie masivă – monstruos energofagă și cât se poate de ineficientă – era ținută în întuneric și frig, deși economia astfel obținută era chiar nesemnificativă, țara în care se extrăgea și se prelucra masiv petrolul (fiind în bune relații cu marii producători din Orientul Apropiat) nu avea combustibil în benzinării.

Anii '80 au fost ai cozilor nesfârșite la alimente, dar și la orice altceva, anii cartelelor fără de care nu puteai cumpăra alimentele de bază, oricum raționalizate în cantități farmaceutice, anii școlilor în care învățau claie peste grămadă, în clase supraîncărcate, elevii ponosiți și înfrigurați, anii spitalelor ruinate și lipsite de medicamente.

Multe clădiri care ar fi trebuit să adăpostească piețe agro-alimentare erau numite ”Circul foamei” din motive lesne de înțeles.

Satele erau lipsite de drumuri, de apă curentă, gazele erau o ficțiune absolută, iar cea mai mare parte dintre țărani trudeau în Cooperativele Agricole de Producție pe o plată de mizerie.

Ceaușescu a avut și el colectivizarea lui, prigoana lui împotriva țăranilor, numită Sistematizarea teritoriului, care presupunea relocarea gospodăriilor rurale, adică distrugerea acestora și mutarea țăranilor în blocuri, pentru a se ”salva” terenul agricol ocupat de casele și curțile țărănești.

O țară gri, ponosită, a gurilor închise, a spaimelor, a disidenților uciși ori băgați în spitalele de psihiatrie. Un lagăr cât o țară.

Pe plan extern, România se afla într-o permanentă legătură cu cele mai sinistre dictaturi genocidare și cu cele mai cunoscute rețele teroriste.

Toate acestea erau posibile deoarece Ceaușescu se simțea infailibil, tuturor părându-le atunci că nu se va putea schimba nimic în țară, pentru eternitate.

Regimul se baza pe doi piloni masivi – aparatul represiv, respectiv uriașa mașinărie de propagandă, care era împărțită în cea de stat, regulară, mai greu de digerat, și cea condusă de Păunescu, freelancer al propagandei comuniste care a avut multă vreme mână liberă să facă cam tot ce dorea pentru organizarea Cenaclului Flacăra, un fel de Woodstock ambulant sovietic în care erau repetate marile teme ale propagandei ceaușiste.

Propaganda avea menirea de a-i anestezia pe români, dar, colateral, avea și efectul de a da încredere lui Ceaușescu și oamenilor sistemului, de a-i legitima la modul absolut pe toți acești satrapi. Propaganda a fost una din cele mai importante unelte ale comunismului în general. Păunescu devenise, în România ceaușistă, unul dintre cei mai importanți oameni ai regimului.

Celebrul episod când Constantin Pârvulescu l-a atacat pe Ceaușescu de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR a arătat și cât de bine era plasat Păunescu între oamenii de la vârful partidului, spre imensă nemulțumire a mai vechilor comuniști.

”Tovarăși, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid. Din acești 60 de ani, cam 55 sunt în organele de conducere a partidului. Am merite mai puține decât acest Păunescu, care a spus vrute și nevrute ieri, ca să ocupe tribuna acestui congres, tovarăși?” a întrebat Constantin Pârvulescu, înainte să se ocupe de Ceaușescu, atacând întâi lacheul cel mai cunoscut al dictatorului, pentru a trece apoi la monstrul-cizmar.

Fiind un fel de Maiakovski autohton, drag lui Ceaușescu, lui Păunescu i se permiteau mici episoade de revoltă, dar toate în sensul unei Revoluții Culturale ceaușiste, o ”supapă” atent supravegheată de Securitate, în care erau agitate discursurile cizmarului care stăpânea țara cu mâna de fier în locul micilor cărți roșii ale lui Mao.

După 22 decembrie '89, Păunescu a fost doar înjurat și acoperit de scuipat, în loc să fie judecat alături de Emil Bobu, Dincă și ceilalți de la vârful partidului.

După ce s-au liniștit toate, Păunescu a revenit gălăgios în viață publică ca realizator de emisiuni, publicist și, finalmente, senator PSD...

Sunt în țară câteva școli cu numele propagandistului acum răposat, în București, Pitești și pe undeva prin Dolj, ceea ce duce mai departe, într-un fel subtil, moștenirea lui propagandistică.

Spectacolele sale au continuat să fie organizate din când în când, pentru nostalgicii anilor '80.

În prezent se revine în forță cu moștenirea marelui propagandist comunist și poet de casă al clanului Ceaușescu – pe 1 noiembrie are loc la Sala Palatului spectacolul ”Cenaclul Flacăra - Adrian Păunescu Simfonic”, anunțat, cum altfel, de Antene (1 și 3) și de Radio România Actualități.

Andrei Păunescu – fiul lui Adrian Păunescu – a trâmbițat la Antena 3, unde a fost solicitat pentru a promova spectacolul, că a fost ridicată în țară a douăzeci și doua statuie a notoriului propagandist ceaușist.

Probabil că momentul acestei relansări dubioase nu a fost ales la modul intenționat, însă este de-a dreptul notabilă sincronizarea ”revenirii” marelui propagandist cu recentele tentative de mistificare a istoriei și de spălare a cadavrelor comuniste.

Recomandăm tuturor celor care intenționează să meargă la spectacol, dacă chiar vor să retrăiască cu oarece fidelitate momentele de glorie ale  Cenaclului Flacăra din anii '80, să meargă bine nemâncați, după ce stau câteva ore în frig și în ploaie – asta va da autenticitate retrăirii perioadei în care Păunescu zburda liber în țara-lagar stăpânită de Ceaușescu.