Reverențe în fața Rusiei

În Republica Moldova s-au întețit reverențele pe care oficialii le fac Rusiei.

Mai întâi vicepremierul Andrei Năstase, unul din liderii Blocului ACUM, a votat la Strasbourg în favoarea unei rezoluții care restabilește dreptul de vot al Federației Ruse în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Asta în condițiile în care Rusia a pierdut dreptul de vot nu pentru vreo chestiune de procedură sau cine știe ce abuz mărunt, ci pentru că a invadat, fără să fi fost atacată sau măcar amenințată, o țară străină și a anexat o parte din teritoriul acesteia. Ceea ce, în Europa, nu se mai întâmplase de la al Doilea Război Mondial. Votul lui Andrei Năstase e cu atât mai de neînțeles cu cât chiar Republica Moldova a pierdut, din cauza aceleiași Rusii, o parte din teritoriu.

Dar nu trebuie căzut nici in capcana „patrioților” de la Partidul Democrat, abandonat subit de oligarhul Vladimir Plahotniuc, care spun că Năstase a readus Rusia în APCE - votul lui nu a contat.

Oricum, gestul său a stârnit deopotrivă stupoare, revoltă și tristețe în tabăra pro-europeană de la Chișinău, unde încă pâlpâie speranța că alianța de conjunctură cu socialiștii nu presupune concesii majore de ordin ideologic și geopolitic. Excepție fac unioniștii, care au privit cu ochi răi de la bun început „coaliția monstruoasă” și pe care o contestă cu toată suflarea lor.

Săptămâna aceasta a venit o altă confirmare a faptului că PAS și Platforma DA nu vor ieși imaculate din combinația politică cu PSRM. Ministerul de Externe, Nicu Popescu, a șocat și el opinia publică afirmând că războiul moldo-rus din 1992, în urma căruia regiunea transnistreană s-a desprins de Republica Moldova, a fost, în opinia sa, unul civil.

Un asemenea afront nu li s-a iertat nici lui Vladimir Voronin și Igor Dodon, cunoscuți politicieni pro-moscoviți. Auzită din gura unui ministru pro-european, această exprimare a fost percepută în societate ca un act de trădare. Doar cei mai fervenți adepți ai guvernului și-au reprimat izbucnirile de indignare.

Degeaba ministrul Popescu și-a retractat declarația a doua zi, sub presiunea opiniei publice sau a superioarei sale de la Guvern. Pilula amară își făcuse efectul. El va trebui să repurteze un șir de victorii pe linie diplomatică pentru a i se trece cu vederea această „gafă”, după cum el însuși a calificat-o (tot așa cum Andrei Năstase se poate revanșa în ochii susținătorilor săi prin lupta continuă pe care o duce împotriva caracatiței oligarhice).

Ieșirea neinspirată a lui Nicu Popescu toarnă apă la moara contestarilor actualului Guvern, mare parte din ei provenind din tabăra oligarhului proscris, care pe ultima sută de metri încercase să-și facă un titlu de glorie din ideea de patriotism moldovenesc.

Da, poate de la Paris sau Berlin confruntarea armată de pe Nistru din 1992 s-a putut vedea ca un „război civil”, fiind vorba despre două părți ale aceluiaș stat. Dar Nicu Popescu a ignorat ceea ce se știe foarte bine și la Chișinău și în alte locuri - că acel război a avut loc cu sprijinul Rusiei.

Un expert de calibrul său nu poate să nu cunoască rolul hotărâtor al Federației Ruse în declanșarea și întreținerea ostilităților din regiunea transnistreană, prin Armata a 14-a și miile de cazaci pe care i-a trimis să lupte împotriva polițiștilor și voluntarilor moldoveni, făcând sute de morți printre ei. Acordurile politice între cele două țări și deciziile CtEDO în cazul Ilașcu și în cel al școlilor cu predare în limba română din stânga Nistrului sunt acte doveditoare că Republica Moldova s-a aflat în război cu Federația Rusă.

Este limpede că cele două componente ale coaliției de la Chișinău se văd nevoite, pentru a rezista împreună, să facă schimb de amabilități. Socialiștii au renunțat la accesele lor antiromânești, devenind dintr-o dată echilibrați în declarații și atenți la nuanțe. Semnalul în acest sens a fost dat de însuși Igor Dodon, care a cerut un moratoriu geopolitic asupra divergențelor de acest gen. De partea cealaltă, după cum s-a văzut, unii reprezentanți ai Blocului ACUM fac gesturi prin care le mângâie orgoliul socialiștilor, parcă vrând să lase impresia că principiile lor sunt maleabile și nu pot sta în calea unei asocieri politice prelungite.