Rusia fără Vladimir Putin va rămâne la fel de AGRESIVĂ. Motivele

Tiraniile sunt regimuri politice destul de fragile, iar atunci când frica pe care se sprijină și la care recurg aceste regimuri dispare, ele intră în colaps. Protestele din Rusia, din ultimele săptămâni ar putea reprezenta semnul că o parte din electoratul rus a depășit pragul psihologic al fricii, rezultatul fiind slăbirea treptată a puterii lui Putin și a acoliților săi. Există așadar speranțe că regimul cleptocrat al lui Putin s-ar putea sfârși. Cine va conduce și ce tip de regim vom avea în Rusia după Putin, rămâne de văzut. Totuși, s-ar putea spune că sfârșitul lui Putin va coincide și cu sfârșitul ambițiilor geopolitice ale Rusiei? Greu de crezut.

Inevitabilul sfârșit al lui Vladimir Putin – fie că vorbim de alegeri, revolte sau moartea conducătorului – nu va aduce și o soluție în fața problemelor de securitate pe care Rusia le creează. În fond, așa cum afirma și un cunoscut profesor de relații internaționale de la San Francisco State University, Andrei Tsygakov, există mai multă continuitate decât schimbare în politica externă a Federației Ruse. Putin va dispărea, așa cum au dispărut și alți conducător, dar Rusia va rămâne.

Geografia a reprezentat și reprezintă o mare dilemă pentru conducătorii de la Kremlin. Aflată pe două continente, Rusia este și nu este o putere europeană. În timp ce nu poate fi o mare putere asiatică, Rusia a încercat în trecut, la fel cum încearcă și în prezent, să fie o mare putere europeană. În Asia, Rusia nu a avut niciodată posibilitatea de a avea un rol pivotal. Stepa central-asiatică și uriașele întinderi din Siberia s-au dovedit a fi greu de cucerit în secolul al XIX-lea, din cauza distanțelor imense. Odată cucerite, ele s-au dovedit a fi greu de guvernat și în plus nu îi puteau oferi Moscovei statutul de mare putere. Rusia putea fi un jucător important doar în zona Caucazului și a Asiei Centrale.

Mai mult, pentru lungi perioade de timp China a încercat să reducă din influența Rusiei în Asia Centrală. Ascensiunea puterii Chinei a coincis cu o diminuare a puterii Rusiei în acea parte a lumii, iar Moscova a înțeles că finalmente costurile unei politici de balansare a puterii Chinei depășeau cu mult beneficiile. Așa că Rusia a trebuit să privească în altă parte. Relativa stabilitate a frontierelor sale de la Est și de la Sud contrastau puternic cu situația de la frontiera de Vest. Cu prea puține bariere naturale, Rusia s-a simțit întotdeauna amenințată de fragilitate frontierei vestice, lucru care a determinat-o să caute aranjamente politice de tipul “zonă tampon” sau “sfere de influență”. Paradoxul făcea ca cu cât Rusia își extindea mai mult frontiera vestică spre Europa, cu atât ea să devină și mai nesigură.

Pentru ca Rusia să fie o mare putere europeană, ea are nevoie de trei lucruri. În primul rând, un punct de sprijin geografic. Rusia este în mod evident deja prezentă în Europa, dar se află la periferia Europei. Pentru a preîntâmpina acest lucru, trebuie să controleze mările interioare – Marea Neagră și Marea Mediterană –, dar și nucleul continental al Europei Centrale. Acest imperativ explică în parte războaiele Rusiei din Ucraina și intervenția militară din Siria: ele sunt încercări de a insera Rusia în dinamica de putere europeană, transformând-o într-un jucător la masa deciziilor din marile capitale europene.

În al doilea rând, Rusia are nevoie de o Europă divizată. Unitatea europeană a fost întotdeauna extrem de fragilă și nici o instituție supranațională nu a reușit să surmonteze diferitele interese de securitate ale statelor europene. Rusia a încercat să exploateze aceste diferențe, în special în cazul Germaniei, acolo unde s-a folosit de cartea economică, profitând de nevoia de gaz a Berlinului (de pildă proiectul Nord Stream).

Nu în ultimul rând, Rusia nu își dorește sub nici o formă o prezență americană pe Continent. Fără puterea pacificatoare a Statelor Unite, Europa ar putea deveni din nou un continent măcinat de conflicte și rivalități între marile puteri, lucru care ar servi din plin ambițiilor imperialiste ale Rusiei.

Aceste obiective au reprezentat într-o mare măsură farul călăuzitor al politicii externe a Rusiei cu mult timp înaintea lui Vladimir Putin. Acesta nu urmărește obiective de politică externă complet noi. Mai degrabă, Putin le-am implementat cu mai multă vigoare, folosindu-se de mijloace noi pentru a slăbi unitatea europeană (războaiele hibride de tipul fake news, propagandă media și sprijinirea liderilor populiști, eurosceptici). Succesorul lui Putin va moșteni aceste lucruri. El ar putea să adopte ale mijloace, să inverseze prioritățile, dar Rusia va rămâne un competitor agresiv pe scena europeană a puterii.