Semnatar al APELULUI inițiat de Bukovski, istoricul Stéphane Courtois explică necesitatea organizării unui proces Nürnberg al comunismului. Bukovski și solicitarea lui Goma

Reputatul istoric Stéphane Courtois - semnatar ala Apelului privind organizarea procesului mondial al comunismului, Apel inițiat de regretatul opozant Vladimir Bukovski - explică punctual necesitatea istorică și morală a acestui demers.

Vă amintim că Paul Goma a solicitat, imediat după 1989, un proces Nürnberg al comunismului.

CITEȘTE și Testamentul lui Bukovski: Procesul mondial al COMUNISMULUI. Semnați pentru condamnarea genocidului roșu

SEMNAȚI Apelul AICI

Preluăm poziția exprimată de Stéphane Courtois de pe pagina de Facebook a istoricului Flori Bălănescu, care precizează că traducerea îi aparține doamnei Ana Țuțuianu.

Vă prezentăm apelul lui Stéphane Courtois, unul dintre cei mai cunoscuți istorici ai comunismului:

”Acum treizeci de ani, pe 9 noiembrie 1989, într-un fel total neașteptat, Zidul Berlinului s-a deschis înainte de a fi dărâmat câteva luni mai târziu și de a pregăti calea spre o unificare rapidă a Germaniei.

Această prăbușire a avut imediat efectul dominoului în țările comuniste ale Europei centrale și de est. Apoi, chiar URSS a fost cea care a făcut implozie în decembrie 1991, lăsând drum liber spre independență unui grup de 12 state noi, eliberate din cămașa de forță a URSS.

Astfel s-a prăbușit imensa impostură care a fost experiența comunistă a secolului XX, inaugurată de Lenin și generalizată și sistematizată de Stalin.

Încă din anii 1917-1918, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a fost originea și motorul unui sistem comunist mondial. A avut peste 80 de partide comuniste pe cinci continente, a controlat mai mult de 12 partide-stat comuniste - în Europa centrală și de est, dar și în China și în Coreea de Nord până în 1960, în Vietnam, Cuba , Nicaragua, Etiopia. Și a făcut alianțe cu alte forțe politice și sociale, pe tema apărării clasei muncitoare - în special cu Federația Sindicală Mondială - pe tema Păcii - cu Mișcarea pentru Pace - și în cele din urmă , pe tema eliberării naționale, cu foarte multe grupări teroriste în cadrul decolonizării.

În 1945, regimul sovietic și mișcarea comunistă internațională s-au bucurat de un prestigiu imens și și-au refăcut, în mare parte, legitimitatea politică și morală datorită victoriei URSS asupra Germaniei naziste.

Comuniștii s-au prezentat ca învingători ai „fascismului” și ca martiri; e adevărat că și Germania nazistă a dus împotriva URSS și a poporului său un război de cucerire, colonizare și exterminare.
Tot atâtea crime comise împotriva civililor în URSS și în întreaga Europă ocupată de naziști, care au fost judecați în 1945-1946 de Tribunalul de la Nürnberg, unde au fost acuzați și condamnați principalii lideri naziști, atât pentru acțiunile lor criminale, cât și pentru ideologia care le-a inspirat.

Dar prăbușirea regimurilor comuniste est-europene și sovietice în 1989-1991 a dezvăluit brusc întregii lumi imensa impostură care fusese ascunsă din 1917, sub o formidabilă propagandă. S-a văzut brusc că aceste regimuri au provocat un incredibil dezastru economic și social, precum și numeroase catastrofe ecologice.

Dar mai presus de toate, dimensiunea fundamental criminală a acestor regimuri a izbucnit în fața tuturor celor care au crezut sau mai credeau încă în ideologia comunistă. Acest amestec de marxism radical și leninism, numit marxism-leninism de Stalin, a servit pentru a legitima puterea comunistă și acțiunea ei, în numele unui pretins simț al istoriei, caracterizat printr-o ură neîndurătoare față de democrația parlamentară și prin disponibilitatea de a dezlănțui un război civil permanent.

Puterea, botezată de Lenin „dictatura proletariatului”, a fost, în realitate, de la sfârșitul lui 1917, o dictatură a Partidului Comunist, bazându-se pe o poliție atotputernică, brațul înarmat al partidului - Ceka - , devenittă după 1945 - KGB - și pe o Armată roșie , o armată de război civil, atât în interiorul Rusiei, cât și împotriva țărilor străine. Este adevărat că , atât Lenin, cât și Stalin au crezut că, în mod obligatoriu, revoluția lor va cuprinde întreaga lume.

Această dictatură a proletariatului nu a putut, de la început, să rămână la putere decât prin punerea în aplicare a terorii de masă, ca principal mijloc de guvernare. Și în noiembrie 1997, Cartea Neagră a Comunismului, al cărei principal autor sunt, a stabilit pentru prima dată un prim bilanț general al crimelor rezultate din această teroare.
Și de îndată ce comuniștii au preluat puterea după 1945, în alte țări decât URSS, au multiplicat modelul: partidul unic a devenit partid-stat, braț înarmat al partidului- armata de război civil însărcinată cu apărarea acestei puteri împotriva oricărei opoziții a propriei populații.
Căderea regimurilor comuniste din 1989-1991 a provocat imediat eliberarea discursului. Zeci de mii de persoane persecutate până atunci și urmașii celor asasinați au cerut, public, dreptate.


Mai presus de toate, arhivele acestor regimuri, când nu au fost distruse, au fost dovezi valoroase și pentru aceste nenumărate crime individuale și în masă, precum și pentru cunoașterea numelor celor responsabili, fie că au ordonat crima, fie că au executat ordinul.

De la bun început, în fostele democrații populare a fost instituit un proces de lustrație care a constat în examinarea publică a eventualelor responsabilitățl ale funcționarilor fostului regim comunist și în adoptarea de sancțiuni în cazul în care aceștia erau implicați în decizii politice semnificative.

Astfel, Cehoslovacia în premieră, a adoptat la 4 octombrie 1991 o lege care le interzicea comuniștilor cu funcții de răspundere să participe la conducerea țării, încheind ipso facto cariera lor politică.
În RDG, chiar înainte de reunificare, două milioane de cetățeni au putut consulta arhivele Stasi, poliția politică, și astfel au accesat numele funcționarilor și ale informatorilor secreți, autori ai unei denunțări sistematice care a subminat societatea timp de 45 de ani.
Cu toate acestea, în România, Bulgaria, Albania, Moldova și în special în Rusia, Belarus și Ucraina post-comuniste, această lustrație a fost foarte limitată sau inexistentă, din cauza menținerii unei mari părți a nomenclaturii comuniste care la căderea regimului a acaparat abil sectoare întregi ale economiei și mass-media, continuând să controleze justiția, poliția, armata și serviciile secrete.

De fapt, procesele împotriva comanditarilor asasinatelor politice individuale sau în masă și împotriva călăilor executanți s-au numărat pe degetele câtorva mâini.

Au fost instituite tribunale penale internaționale pentru a-i judeca pe cei responsabili de purificarea etnică ce a fost condusă de puterea sârbă în Kosovo și pe autorii genocidului -Tutsis din Rwanda. Dar crimele împotriva umanității și genocidele comise de regimurile comuniste, deși acum căzute, nu au determinat crearea niciunui asfel de tribunal.
Doar în Cambodgia a fost instituit un tribunal internațional, care a judecat și condamnat trei lideri ai khmerilor roșii, pentru 2 milioane de crime din 1975 până în 1979. Acest lucru vorbește despre dimensiunea parodiei procesului, chiar dacă acesta a prilejuit unuia din călăii șefi dezvăluirea elementelor secrete ale mecanicii terorii.
La treizeci de ani după căderea Zidului Berlinului, se impune constatarea că decomunizarea regimurilor ex-comuniste căzute s-a făcut doar foarte puțin, aproape deloc. Numeroase partide comuniste continuă să existe în toată Europa și chiar în Rusia, unde asistăm la un fenomen de negaționism de stat - de exemplu, aprobarea recentă a alianței dintre Hitler și Stalin din 23 august 1939, care - totuși - a fost declanșatorul celui de-al Doilea Război Mondial și al imenselor sale tragedii.

La aceste crime ale regimurilor căzute se adaugă cele ale partidelor comuniste care sunt încă la putere în China, Coreea de Nord, Vietnam și Cuba.

Nu voi vorbi aici ca jurist, nici ca procuror, nici ca judecător sau nici măcar ca simplu cetățean european. Vorbesc ca un istoric care de 45 de ani explorează toate ungherele lumii comuniste. Și din acest motiv, în numele memoriei a zeci de milioane de victime nevinovate, de vieți sfărâmate, cer crearea unui tribunal Nürnberg al comunismului.

Și vorbesc și în numele memoriei prietenului meu Vladimir Bukovski, marele disident sovietic decedat recent, care din 1992 la Moscova a încercat, fără succes, să organizeze procesul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Sunt conștient că majoritatea comanditarilor principali și a călăilor crimelor comise din 1917 până în anii 1980 a dispărut și, prin urmare, nu mai poate fi urmărită penal.

Cu toate acestea, atât timp cât nu va fi înființată o instituție internațională după modelul Tribunalului de la Nürnberg și al muncii sale remarcabile de documentare și analiză, întreaga lume va purta povara complicitații sale la crimele regimurilor comuniste, fie prin tăcerea sau indiferența sa, fie chiar prin continuarea propagandei în favoarea acestei ideologii criminogene și a acestei utopii ucigașe.
Negaționismul istoric legat de aceste crime și de memoricidul victimelor comunismului trebuie să înceteze. E timpul ca justiția să fie făcută tuturor acestor victime. Ea nu poate fi făcută decât de un tribunal internațional în care juriștii și istoricii vor putea asculta martorii-atât victime, cât și călăi-, vor putea expune documentele de arhivă, stabili faptele și vor face judecata istoriei.

E timpul ca, după condamnarea unanimă a totalitarismului hitlerist, totalitarismul comunist să fie, la rândul său, supus judecății oamenilor.

Stéphane Courtois-Madrid, 9 noiembrie 2019”