Tăcerea președintelui...

Toate calculele indică faptul că actualul președinte al României, Klaus Iohannis, are garanția unui nou mandat. Indiferent de adversarul din turul al doilea, el are convingerea că deține cel mai bun set de cărți și nu se îndoiește în niciun fel de victorie. Reacția la această stare de fapt, pe care singur și-a construit-o în acești ani, optând pentru un premier precum Viorica Dăncilă și ieșind la rampă doar în momente cheie pentru a demoniza partidul aflat la guvernare, este, însă, una profund greșită. Garanția succesului în alegeri pentru un președinte care-și iubește țara este numai un factor din ecuație. În realitate, iubirea de țară se manifestă prin comunicarea perpetuă și constantă cu cetățenii ei. Un președinte care își înțelege rolul pe lume va avea drept prioritate menținerea unei relații calde cu cei pe care îi reprezintă. Ca atare, ar trebui să fie foarte puțin important pentru Iohannis faptul că are cărțile deja făcute. Pentru că, în final, totul se reduce la o singură chestiune: respectul.

Atâta vreme cât într-o campanie electorală, chiar și formală (în cazul său), un președinte nu iese în prim plan pentru a se confrunta cu adversarii politici, el nu face altceva decât să demonstreze că înțelege respectul greșit. Indiferența în fața confruntării nu este o dovadă de superioritate asupra adversarului, atunci când la mijloc e vorba de lupta pentru putere, ci o foarte clară lipsă de respect pentru cei în numele cărora pretinzi că lupți. Ieșind la dezbateri în perioada campaniei, Iohannis n-ar fi făcut jocul vreunui adversar și nici nu i-ar fi dat o greutate mai mare unuia sau altuia dintre contracandidați, ci ar fi arătat că-i pasă de poporul său și vrea ca acesta să știe că, pentru el, face efortul de a lupta. Luând puterea fără luptă, poporul se simte descumpănit și nu înțelege dacă undeva, pe parcurs, n-a făcut cumva o eroare capitală. De aceea, non-combatul poate determina o schimbare a clasamentului, fără ca Iohannis să miște vreun deget. De fapt, tocmai de aceea. Tăcerea președintelui este, de fapt, o atitudine. Pe care toți o vedem așa cum este și, dacă în timpul mandatului, putem accepta ideea că avem un președinte mut, care spune doar ce trebuie atunci când trebuie, în alegeri ne așteptam ca el să arate că luptă, chiar și fără toate vorbele la el. Astfel, mulți ar fi simțit nevoia să-i fie alături. Însă, în fața unui candidat arogant cu însuși poporul, românii au tendința să se îndepărteze. Pentru că, în esență, poporul român pare a fi unul destul de confuz. Are memoria scurtă, iartă repede, decide impulsiv, repetă greșeli cu deceniile până înțelege câte o lecție. Toate acestea sunt adevărate. Dar el are și o calitate: nu tolerează aroganța.

Privind în spate, vom înțelege că în România, toți care au urcat la putere pe un val de popularitate uriaș au demonstrat înainte celor mulți că, de fapt, ei sunt reflecția lor. Băsescu se ștergea de șampanie la gură cu mâneca în fața mulțimilor, plângea în conferințe de presă, țipa când nervii puneau stăpânire pe el. Și tot acest grobianism a fost interpretat de popor drept normalitate. Căci asta vor românii: un președinte care să le semene, un personaj, în cele din urmă, uman. Când Băsescu a devenit prea arogant să mai dea explicații, a plecat. Istoria se repetă aproape la fel cu toți cei care au ajuns, la un moment dat, să conducă România. Fără să privească în istoria recentă, Iohannis joacă acum extrem de prost o mână de cărți foarte bune. Și alege să nu lupte pentru cel de-al doilea mandat, considerând că-i sunt suficienți doi ași. Uitând că aroganța ar putea transmite un mesaj pe care poporul român nu-l tolerează în nicio situație: sunt prea bun pentru voi, bucurați-vă că aveți șansa să mă alegeți pe mine! Atunci, poporul român, inflexibil în fața autosuficienței, va privi de două ori la paleta de candidați și se va gândi dacă n-ar fi totuși mai bine să aleagă un om care chiar înțelege că a fi ales de poporul român e o onoare. Nu invers.