Tătucul și mămuca neamului, în săptămâna decisivă a divorțului...

Pentru români, imaginea liderului se suprapune întotdeauna peste aceea a tătucului autoritar, care știe să certe, să corecteze, să încurajeze și să țină sub control situația țării. Arhetipul e unul firesc, mai ales în colectivitățile primitive, în care conducătorul este, de fapt, proiecția psihică a capului familiei lărgite, care e poporul. În lumea modernă, percepția despre lider e una cu totul și cu totul diferită. Omul conștient de propriul potențial nu are nevoie de vocea tătucului care să-i ghideze gândurile și acțiunile, ci de vocea asumată a unui membru din comunitate dispus să preia inițiativa, de a-și asuma responsabilitatea pentru deciziile pe care le ia în numele celor mulți, care și-a câștigat prin merite incontestabile poziția socială și care știe să inspire o anumită atitudine socială. Diferența de înțelegere a liderului este, în realitate, una dintre principalele trăsături ale dihotomiei comunism-capitalism.

Românii sunt încă ancorați în tiparul liderului-tătuc, așa că ei iau foarte în serios problematica identificării celui care, la o adică, le poate spune ce e de făcut, dar care îi și poate pedepsi dacă iau decizii colective greșite. Astfel, pentru românii care agrează spiritul tătucului, atitudinea lui Iohannis de a nu ieși la dezbatere cu Dăncilă și de a nu răspunde întrebărilor celor care votează PSD este, de fapt, justă. Ei sunt pedepsiți pentru că au luat decizii iresponsabile pentru țară.

Pe cealaltă parte a baricadei o găsim, în premieră, pe Mămuca neamului. Îmbrăcată precum doamna profesoară de la Cuca Măcăii, cu coc fals în părul deschis artificial și cu broșe înscripționate la mari case de modă, Viorica Dăncilă este, în mentalul colectiv, arhetipul Mămucii. Cea care dovedește sensibilitate și emotivitate, dar care, la o adică, nu se teme să mai arunce câte o înjurătură, atunci când situația devine tensionată și copiii nu răspund la altfel de stimulente. Ea vorbește prost și mult, dar impresionează prin emotivitate, astfel că și în ziua de azi se pot găsi oameni care spun: “De fapt, ea nu e chiar așa de proastă, doar are emoții în fața camerelor de luat vederi!”

Oricum, un lucru e cert: pentru prima dată în istoria recentă a României avem o confruntare deschisă între Tătucul și Mămuca neamului. Iar atitudinile celor doi din săptămâna care predece turul al doilea al prezidențialelor e ca săptămâna decisivă a divorțului, în care se stabilește exact cine ia copiii, care rămâne cu locuința și cine pleacă acasă doar cu mașina de cusut. Ca în orice divorț complicat, Mămuca și Tătucul găsesc confruntarea dificilă, însă Mămuca, mai înțepată de fel, face tot posibilul să afle tot satul că ea ar vrea să discute cu Tătucul între patru ochi, dar el refuză cu încăpățânare și asta justifică orice fel de injurie la adresa lui, inclusiv gestul de a-și ridica poalele în cap pe stradă, ca să mai obțină niște susținere din partea colectivității.

Tătucul, pe de altă parte, o joacă dur și refuză orice discuție cu Mămuca, pentru că ea e cam mahalagioaică de fel și nici nu știe prea bine să comunice cu el. De aceea, nici nu-și mai amintește c-a luat-o la un moment dat premier cu acte în regulă, iar, dacă i se amintește, pur și simplu, se face că plouă… Mămuca vede toate astea și plânge pe unde apucă. Știe că nu e chiar cea mai educată dintre femei, dar pentru ea simplul statut de femeie ar trebui să fie o garanție a respectului. Și toate femeile din sat, care se simt și ele nerespectate de bărbații lor, se regăsesc în drama aceasta ancestrală. Tătucul decide, totuși, să dea niște explicații, dar numai în condițiile lui și, în mod cert, fără Mămucă prin preajmă. Mămuca plânge iar, poporul aclamă. Divorțul e pe sfârșite și, evident, în câștig va ieși acela care va demonstra în fața instanței că a avut grijă de copiii lui, că n-a fost să petreacă între timp și nici n-a bătut cârciumile în mod iresponsabil, în timp ce pruncii plângeau nemâncați în patul lor de-acasă.

E drept că dacă poporul acesta ar ieși din paradigma liderului-părinte, situația ar fi clară ca lumina zilei: nu poți pune în fruntea statului o persoană care nu stăpânește nici limba țării în care s-a născut, nici propriile emoții. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat deja, Dăncilă nu era în turul al doilea al prezidențialelor și lupta s-ar fi purtat în spiritul altor premise. În condițiile actuale, însă, povestea prezidențialelor din România anului 2019 are totul în comun cu un divorț în văzul lumii, cu insulte și poale în cap. Unul în care dreptatea pare a fi împărțită la doi și copiii au cel mai mult de suferit.