Tentația de a abuza de starea de urgență

Autoritățile de la Chișinău au instituit, urmând exemplul altor țări afectate de pandemia de coronaviroză, starea de urgență în Republica Moldova, pentru a administra mai ușor, fără bariere administrative excesive, situația creată, inclusiv efectele colaterale de natură economică și socială.

Inițial, în fața riscurilor evidente pe care le comportă virusul pentru sănătatea publică, majoritatea absolută a actorilor politici au căzut de acord că măsura este una perfect necesară. Atâta doar că entuziasmul prost mascat cu care guvernarea roș-albastră a stabilit regimul special, precum și unele prevederi „originale”, au trezit suspiciuni în cercurile opozante, deopotrivă politice și civile.

Multă lume s-a întrebat, mai întâi, fără a primi vreun răspuns inteligibil din partea autorităților, de ce acestea și-au atribuit împuterniciri suplimentare pentru o perioadă de tocmai 60 de zile, în condițiile în care statele europene au fixat, pentru limitarea proporțiilor pandemiei, termene de forță majoră de două ori mai reduse sau chiar de 15 zile.

Excesul de zel manifestat astfel de gruparea PD-PSRM, cunoscută pentru diverse matrapazlâcuri pe care le-a orchestrat în trecut, a pus în gardă partidele de opoziție, care se tem că la adăpostul regimului special guvernanții se pot deda unor abuzuri.

Legea privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război lasă loc, într-adevăr, pentru acțiuni excepționale din partea autorităților. Între altele, instituțiile publice, agenții economici sau cetățenii vor putea fi „obligați să cedeze temporar contra plată anumite bunuri mobile sau imobile pentru nevoile armatei sau ale statului”.

E de presupus, însă, că nu neapărat această prevedere îi îngrijorează pe adversarii socialiștilor, cât posibilitatea ca aceștia să acționeze într-un mod mai subtil decât rechiziționând grâul de la țărani, ca pe vremuri „eliberatorii” sovietici pe care ei încă îi venerează.

Tentația lui Igor Dodon, dacă nu chiar planul său premeditat, va fi să sporească dependența de stat a cetățenilor care vor rămâne în perioada următoare fără surse de existență, ca urmare a regimului special instituit. Printre aceștia se vor număra, de exemplu, comercianții cu amănuntul, mulți dintre ei fiind deja amendați și alungați de poliție din piețele agricole și de mărfuri industriale din orașe. La fel de vulnerabili se vor pomeni angajații din companiile care vor falimenta din cauza perturbării regimului de achiziții și a cererii reduse, nemaivorbind de categoriile de persoane aflate tradițional la limita subzistenței, care vor fi nevoite să suporte un nou șoc social.

Când acești oameni vor rămâne fără mijloace elementare de întreținere, vor apărea de după colț vânătorii de voturi ai lui Dodon și el însuși, pentru a-i îmblânzi cu pomeni electorale. El va decide atunci în mod discreționar pe cine să miluiască și pe cine să lase să se zbată mai departe în sărăcie și disperare.

Cunoscându-i-se profilul de politician fără repere morale, învinuit că a folosit metode frauduloase pentru a accede în funcții de demnitate publică, există motive întemeiate să se creadă că Dodon și gruparea sa vor profita cel puțin în scop electoral de prerogativele speciale pe care și le-au acordat pentru o perioadă de două luni. La fel de tentant pentru el va fi să restrângă libertățile civile și drepturile opoziției, și-așa hăituită și marginalizată mediatic. De asemenea, se deschid posibilități suplimentare pentru el de a-și cultiva noi companii de casă, pe care le va abona la comenzile de stat.

Rezumând, este riscant pentru societatea moldovenească să-i ofere lui Dodon un asemenea cec în alb. Starea de urgență implică nu numai puteri suplimentare, ci și un grad înalt de responsabilitate, bună credință și discernământ, calități de care nu poate fi bănuit ocupantul fotoliul de președinte. Crescut în umbra unor personaje cu reflexe autoritare ca Voronin și Plahotniuc și fiind fascinat de puterea absolută a liderului de la Kremlin, Dodon doarme și visează cum să ajungă și el stăpân absolut peste săraca republică.