ULTIMA TEORIE privind prăbușirea Zidului Berlinului și căderea lui Ceaușescu

Distrugerea creatoare sau explicații științifice ale anului revoluționar 1989

Prăbuşirea şi demantelarea regimurilor comuniste din Europa de Est, inclusiv din România, din anul revoluţionar 1989 a fost unul dintre cele mai uluitoare şi zguduitoare evenimente din istoria umanităţii. Până în prezent au fost emise tot felul de teorii şi judecăţi privind cauzele acestei clamoroase căderi, de la cele de ordin economic şi social, până la cele care ţin de etică, morală şi natura culturală a fiecărei ţări ex-comuniste. În cele ce urmează, propunem o explicaţie a acestei năruiri în baza celei mai recente teorii economice şi culturale occidentale, aparţinând autorilor Daron Acemoglu (economist american de origine turco-armeană) şi James A. Robinson (politolog britanic) din influenta lor carte De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei, apărută la Editura Litera din Bucureşti în 2018.

Distrugerea creatoare

Conceptul de distrugere creatoare îi aparţine lui Joseph Alois Schumpeter (1883-1950), un economist austriac bizar, care a fost la un moment dat profesor de antropologie la Universitatea din Cernăuţi, autor ale cărui opere au fost foarte citite, în perioada neoclasică, el intrând în rolul unui răzvrătit şi încetăţenind termenul de distrugere creatoare prin competiţie. Potrivit acesteia, în economiile capitaliste, noile inovaţii erodează şi până la urmă distrug poziţia firmelor vechi oferind, în acelaşi timp, căi noi şi nebănuite de creştere economică. Astăzi, efectele unor astfel de progrese cum ar fi MP3-urile – care înlocuiesc CD-urile, care la rândul lor au înlocuit casetele, benzile de magnetofon şi discurile de vinil – au dovedit că ideile schumpeteriene sunt corecte. Argumentând în mod profetic faptul că în societăţile capitaliste izbucnesc vezuvian în mod recidivant fenomene distructive care fac praf averile, acest mare economist a revelat peisagiul economic vast, deseori haotic al capitalismului mondial.

Democrația distribuie, dictatura confiscă

Acemoglu și Robinson preiau ideea de distrugere constructivă de la economistul austriac și o transformă într-o teorie a revoluției necesare. Spectrul central al teoriei celor doi îl reprezintă legătura dintre instituţiile economice şi politice şi prosperitate. Instituţiile economice care impun respectarea drepturilor de proprietate (deci instituțiile care prosperă în democrație), numite și incluzive, creează egalitatea de şanse şi încurajează investiţiile în noi tehnologii şi competenţe, conduc la creştere economică şi bogăţie. Pe de altă parte, în orice formă de autoritarism, instituţiile de tip extractiv sunt organizate astfel încât cei puţini să extragă resurse de la cei mulţi care nu reuşesc să protejeze drepturile de proprietate şi să ofere stimulente pentru activităţile economice. Instituţiile economice incluzive sunt sprijinite şi susţin, la rândul lor, instituţiile politice incluzive, adică acele instituţii care distribuie putere politică în mod pluralist şi la toate nivelurile, şi sunt capabile să instituie legea şi ordinea, fundamentele drepturilor de proprietate sigure, şi o economie de piaţă pentru toți. Viceversa, instituţiile extractive generează doar un grad limitat de progres tehnologic şi de bogăţie, numai pentru elita dominatoare.

Distrugerea agriculturii

Creşterea economică în stil stalinisto-comunist a URSS după 1928 (ca şi a României dejiene şi mai ales ceauşiste din anii 1960-1980) era simplă: dezvoltaţi industria prin ordin guvernamental şi obţineţi resursele necesare pentru aceasta impozitând la greu ţăranii! Statul comunist nu a avut un sistem de impozitare eficient, prin urmare Stalin ori Dej au colectivizat agricultura. Acest proces criminal a impus abolirea drepturilor de proprietate privată asupra pământului şi direcţionarea ţăranilor spre ferme colective giganteşti conduse de partidul comunist. Acest lucru le-a uşurat mult tiranilor menţionaţi efortul de a acapara produsele agricole şi de a le utiliza pentru a-i hrăni pe toţi cei care construiau şi echipau noile fabrici şi uzine (vezi și sloganul pseudopoetizant din anii stalinismului românesc: Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine!), dar consecinţele au fost catastrofale pentru populaţia rurală. Din ceea ce se producea, era extras atât de mult încât nu era îndeajuns pentru mâncare, oamenii ajungând practic să moară de foame.

Industrializarea forţată

Creşterea industriei în URSS şi în România a fost uşurată deoarece tehnologia ei era înapoiată în comparaţie cu ce exista atunci în SUA şi în Europa Occidentală, aşadar multe câştiguri putând fi obţinute prin realocarea resurselor către sectoarele industriale, chiar dacă toate acestea se făceau ineficient şi forţat, adică prin industrializarea forţată. Totodată, România ceauşistă cumpăra tehnologie la greu din Vest (sau chiar o fura prin spionii trimişi în ţările occidentale), din păcate, expirată, în baza vastelor împrumuturi luate tot de la băncile din Occident, aceasta ducând la vânzarea la preţ de dumping a produselor industriale realizate în baza acelor tehnologii second-hand şi la îndatorarea excesivă a ţării, aspect care a condus la inumana achitare a datoriei externe din anii 1980 şi la mari privaţiuni în rândul majorităţii populaţiei, ce a premers Loviluţia din 1989 şi prăbuşirea regimului comunist din România.

Lipsa stimulentelor și a opoziției

Este adevărat că s-au realizat atât o creştere economică importantă, cât și o industrializare masivă, în România (între 1950-1980), dar ea NU a fost determinată de transformarea tehnologică, ci de realocarea forţei de muncă şi de acumularea de capital prin crearea de noi unelte şi fabrici, de multe ori nerentabile. Totuşi, până la începutul anilor 1980, în România creşterea economică nu făcuse decât să se tot micşoreze. Cea mai importantă lecţie e că instituţiile extractive nu pot genera metamorfozări  tehnologice şi prosperitate de lungă durată din două motive: lipsa stimulentelor economice şi a opoziţiei elitelor. Pentru că, să nu uităm: vechea elită burgheză a fost catapultată în puşcăriile comuniste, deci nu mai avea cine să protesteze împotriva măsurilor aberante ale conducerii PCR.

Păcatele centralismului

În acest context, al lipsei inovaţiilor şi al stimulentelor economice reduse, sistemul comunist s-a izbit de un pinkfloydian zid: planificarea centrală, sau centralizată, a ajuns să împiedice orice progres suplimentar. Creşterea extractivă se realizează prin ordin guvernamental de sus, sau ordin personal al dictatorului comunist, care putea rezolva nişte probleme economice de bază, dar stimulentele creşterii economice de durată ar necesita ca indivizii să-şi folosească talentele şi ideile, iar acest lucru nu putea fi făcut niciodată într-un sistem economic de tip bolşevic. În plus, nu exista niciun fel de libertate şi nici dreptul de proprietate privată. Ar fi trebuit ca liderii comunişti din România să abandoneze instituţiile economice extractive, care le-au fost utile doar lor, adică au extras bogăţii numai pentru ei, dar o asemenea mutare le-ar fi pus în mare pericol puterea politică, vezi reformele lui M. S. Gorbaciov de care Ceauşescu n-a vrut să ţină cont. Ceea ce s-a şi întâmplat în anul 1989, când puterea PCR s-a năruit ca un castel din cărţi de joc şi împreună cu ea România comunisto-ceauşistă.

Revoluția necesară

Instituţiile extractive au prosperat frecvent în istoria omenirii pentru că au o logică puternică: pot genera un grad limitat de prosperitate, pe care o distribuie, în acelaşi timp, în mâinile unui grup restrâns de elite. Pentru ca această creştere să se producă, trebuie să existe centralizare politică şi odată ce aceasta există statul – sau elita care controlează statul – e motivat să investească şi să genereze bogăţie, să-i încurajeze pe alţii să investească astfel încât să extragă resurse de la ei. În România comunistă, ele au luat forma în cadrul căreia PCR-ul realoca resursele din agricultură către industrie şi crea un fel de stimulente financiare pentru directori şi pentru muncitori, dar aceste stimulente au fost stopate de natura sistemului comunist – primele breşe fiind făcute în 1977 prin greva minerilor din Valea Jiului şi mai ales prin Revolta muncitorilor din 15 noiembrie 1987 de la Braşov – şi acesta s-a prăbuşit zgomotos în 1989, desigur şi într-un context extern favorabil în care se îmburdaseră şi celelalte regimuri comuniste din Europa.

Nota redacției: Orice asemănare dintre sloganul din ilustrația din text (copyright AGERPRES) și esența discursului lui Liviu Dragnea din 16 decembrie și din orice dată recentă; și nu doar al lui Liviu Dragnea, ci al majorității cadrelor de conducere din PSD - NU este deloc întâmplătoare.