Un alt decembrie pe vechile dureri

Am cinci ani, mâine e Anul Nou și bunica Ecaterina se roagă și  plânge. Disting, între șoaptele rugăciunii, numele lui Ionel și Gavrilă, frați ai mamei și fii ai bunicii, primul mort în război, la Odessa, al doilea dispărut în luptele din același loc. ”De ce plângi bunico?” Mă mângâie pe creștet și pleacă în bucătărie să frământe cu mama cozonacii. Cozonacii cu lacrimi ai copilăriei mele. Tata a terminat de lipit ultimele flori de hârtie pe sorcove (a mea și a lui Dorin, fratele meu, de doi ani) și deschide albumul de fotografii. Mă uit și eu, cocoțată pe genunchii lui. Sunt poze de când era în război, apoi decorat, în uniformă de gală cu sabie...  Într-una, pe patul unui spital din Oradea, alături de o distinsă prezență feminină: Regina Mamă Elena. De sub o fotografie, o poză dintr-un ziar mai vechi: Regele Mihai. Fiecare fotografie este un semn de întrebare pe care îl pun pe faţa lumii în care, de cinci ani, am intrat. Răspunsurile tatii la întrebările mele copilăreşti mă plasează într-un univers interzis, pe care, dacă îndrăznești să-l deschizi, o păţești rău de tot. Şoaptele, degetul dus la gură, schimbul de priviri între mama şi tata, toate gesturile de protecţie şi uneori ameninţările, mă duc şi mai aproape de poarta regatului, bine instalat în mintea şi în sufletul meu. Undeva, în făptura cu care m-a hărăzit Bunul Dumnezeu, se ţes cu mai mult spor, poveşti şi rugăciuni pe misterul şi puterea cărora mă înălţ...

Am opt ani când, în vacanța de vară petrecută la bunicii de la Focșani, fac, împreună cu Dorin, cele mai așteptate escapade la unchiul Gheorghe, fratele mai mic al tatii, la Odobești, la IAS Vârteșcoi, unde este contabil și unde locuiește, în conacul lui Duiliu Zamfirescu.  Într-o dimineață, agitația din bucătăria mătușii, mă trezește și mă aduce în pragul ușii întredeschise: ”L-au săltat”, spune unul din cei veniți cu vestea. Fața plină de lacrimi a mătușii, șareta, trăsura, gările Odobești și Focșani, Gara de Nord, chipul prelung al tatii, sunt cortina care se lăsă peste miracolul copilăriei mele. Peste încă cincisprezece ani, când termin facultatea, acasă la unchiul Gheorghe, cu ființa împuținată de torturile închisorii,  încearcă să-mi răspundă la întrebarea care mă chinuise atâția ani și la care nimeni nu-mi răspunsese.  ”De asta...”  Își pironește  privirea  dincolo de perdeaua care abia flutură  și fluieră ușor  ”Trăiască Regele!”.


1991-2012. Din  noiembrie 1991, până în noiembrie 2012, vorbesc cu Regele Mihai, la Versoix, București, Făgăraș, Sibiu, Timișoara, la Mănăstirile Sâmbăta, Prislop, Neamț, Agapia, la Tg. Neamț, Paris, Londra. Direct, prin mesaje, la telefon, prin scrisori. Speranța din inima mea o deslușesc și-n inima Regelui. Mai ales după vizita din aprilie 1992, însoțit de nepotul său, principele Nicolae, de șapte ani, vârstă la care Regele Mihai era, pentru prima oară, Rege.  ”Crede Majestatea Voastră că se va reîntoarce pe Tronul României?” ”Cred”. O umbră de grea îngrijorare persista, dincolo de licăririle speranței, care-l făcea să ne încurajeze, mai presus de augusta sa persoană. ”Cu toate greutățile prin care trece țara noastră, românii noștri trebuie  să-și iubească țara, oricum ar fi, chiar cu dificultățile și lucrurile neplăcute care se întâmplă și să se lupte din răsputeri ca România să devină o țară cum a fost și ceea ce trebuie să fie.” Port, dincolo de pelicula reală, publică, a interviurilor și documentarelor cu Regele Mihai, un alt film, personal, al cuvântului, gesturilor și tăcerilor acestui ”mare Rege”, care, nu întâmplător, este al românilor.

Sunt la Palatul Elisabeta, în 2006, noiembrie. Un amurg sângeriu, prevestitor de grele bătălii, își trimite o rază pe zidul din biroul Regelui, crăpat de Vâșinski  acum șaizeci și unu de ani. ”Plecați iar, Sire?” ”Plec, deși acum, plec și vin, la fiecare plecare mi se strânge sufletul ca acum 59 de ani, la 30 decembrie...” ”Ce-ar fi să nu mai plecați?” încerc să schimb puțin registrul apăsător. ”Ai văzut vreun politician onest care să vrea să schimbe lucrurile? Eu nu... Cum să locuiesc definitiv în republică?! Doar când voi închide ochii, poate...”  Nu mai am nici o replică și o vreme vorbim prin tăceri. Încerc din răsputeri să spulber ceea ce copleșește întreaga încăpere, când... Cineva trebuie să aibă grijă de Nicolae când va veni în România, să-l îndrume și să-l apere”.... Altcineva?!” ”Altcineva!” spune Regele privind pe fereastră, dincolo de curtea Palatului Elisabeta. Simt cum năvala întrebărilor îmi face capul țăndări. Ce să-ntreb mai întâi și de ce? Și de ce eu? Ca și cum ar fi citit mesajul minții mele, Regele se întoarce spre mine și rostește încet dar apăsat: ”Vreau să cred, să știu, că îi vei fi aproape când toți cei apropiați îl vor părăsi.” ”Da?” mă întrebară ochii Regelui din care s-a prelins o lacrimă. Dau din cap secunde în șir până îmi restabilesc legătura cu batistele din poșetă. 

11 mai 2008. A treia zi după ce din mâna Regelui primesc Medalia Regele Mihai pentru loialitate. ”Vă revoltați, Sire ?” ”Sunt un om, și ceea ce nu este cum ar trebui să fie, cum spune românul, mă scoate și pe mine din sărite.” ”Ce V-a revoltat și Vă revoltă cel mai mult?” ”Cât de ușor pot fi cumpărați cei pe care-i crezi integri. A, sigur, vina este a mea, că am pus mai presus de orice dubiu, moralitatea lor. I-am acceptat fără condiții crezând că urmăm aceeași morală creștină. Lecția primită a schimbat de multe ori zicala: ”mulți chemați, puțini aleși”, în ”câți plătiți, atâți aleși!” E foarte dureros, pentru mine, în mod special.”  ”Și unde se situează această lecție în iubirea față de aproapele nostru?” ”Tot acolo... Dar, cum am mai spus, uneori e mai ușor să iubești omenirea întreagă decât un singur om.” ”Credeți în forța unui referendum?” ”A fost destul unul. Omenirea stă pe consecințele unui singur  referendum, când a ales salvarea tâlharului și l-a crucificat pe IISUS!”

16 decembrie 2017.  Din studioul Trinitas TV, alături de domnul profesor doctor Nicolae Constantinescu și de domnul Vasile Bănescu, privim și comentăm funeraliile Regelui Mihai. Românii își plâng Regele, refuzat șaptezeci de ani, acceptat doar pe ultimul drum. O rană vie de șaptezeci de ani de durerea căreia plânge întregul popor. Lacrimilor de acum li se adaugă și cele ale martirilor închisorilor comuniste, luptători pentru Patrie și Rege, ale bunicilor și părinților mei și ale tuturor celor cărora tăvălugul republicii staliniste le-a mutilat existența. A trecut un an din ”veșnicia” Regelui Mihai. Un an de la nașterea Sa în Ceruri. Îmi stăruie în minte – imagine și gând sepia – ca-ntr-o veche și neprețuită monedă, momentul când, prin 1993, în biroul său de la Versoix, mi-a arătat această inscripție:

”A fi tăcut este o umilință.

A fi tăcut când e vorba de defectele altora este caritate.

A fi tăcut în a nu rosti cuvinte inutile este penitență.

A fi tăcut la locul și la timpul potrivit este prudență.

A fi tăcut când îți duci crucea este eroism.”

Dumnezeu să Vă odihnească Majestate, în nemărginirea luminii Sale!