Un intelectual creștin, foarte ortodox, se manifestă ca un apucat. Se ceartă cu toată lumea, jignește și se laudă cu ce făcea prin toalete pe când era licean

Apărător al familiei tradiționale, al „ortodoxiei noastre minunate” , dar insensibil la corupția generalizată din sânul BOR, apropiat al grupului pesedist mafiot de la Cluj, dar critic vehement al unor presupuse aroganțe și opulențe a la Adrian Năstase manifestate de useriști, fostul pemepist Adrian Papahagi se isterizează virtual dacă simte miros de progresist în aria lui de acoperire, lovind nemilos cu eticheta de „sexomarxist” pe oricine îndrăznește să-l contrazică.

Dezlănțuirea recentă la adresa lui Vlad Mixich, pe care l-a catalogat, aparent din senin, „arogant, alunecos, prefăcut și esențialmente incult”, dar, firește, și „stângist” e uluitoare, pentru că primul, jurnalist, medic și posesor al unui condei remarcabil, părea să manifeste condescendență și chiar admirație față de bunul creștin scos din pepeni.

Dar parcă nimic din tot ce a croșetat Papahagi cu mânuțele sale pufoase ortodoxe nu se compară cu scrierea infatuată despre sine de acum un an, care merită reprodusă în totalitate pentru că pare să ascundă, la nivel subliminal, o încărcătură uriașă de frustrare și complexe:

„Nu am de luat lecții despre Europa de la nimeni, și în niciun caz de la prostănaci ideologizați, cu lecturi aproximative pe smartphone, îndopați cu meme și clipulețe, capabili în cel mai bun caz să adauge bad ingliș la o română precară.

Sunt fiul unui mare profesor de italiană, specialist în Dante și în poeții din Duecento. Mi-am petrecut adolescența citind în italiană și vizitând, alături de cel mai expert ghid, splendorile antice, medievale, renascentiste și baroce din Bel Paese. Sunt capabil să apreciez în egală măsură mistica lui Iacopone da Todi, goliardismele lui Cecco Angiolieri sau facețiile lui Poggio Bracciolini.

Sunt fiul unei profesoare de franceză. Citesc din copilărie în franceză, am trăit și studiat opt ani la Paris, unde mi-am cunoscut soția și s-a născut fiul nostru. Am predat la mai multe universități din Hexagon (Sorbona, Institut Catholique, Paris VII). Am reflexe lingvistice franceze, sunt franțuzit (deși ca meserie sunt anglist) și vorbim uneori franceza acasă. Sigur, Franța mea nu se rezumă la Sartre, Derrida și Foucault + ceva ideologie post-revoluționară, ci îi cuprinde și pe marii catolici moderni, de la Pascal și Bossuet până la de Lubac, Thibon și Brague. Geografia sa simbolică (adesea obliterată de furia anticreștină a Revoluției) este dominată de abațiile merovingiene de la Luxeuil sau Fleury, de glorioasele Cluny și Cîteaux, de Sainte Chapelle și cripta de la Saint-Denis.

Sunt anglist și germanist. Cunosc toate limbile germanice vechi. Am citit și predat studenților gotica lui Ulfilas, germana veche a lui Otfrid de la Weissenburg, saxona veche a poemului Heliand, engleza veche a imnului lui Caedmon... Cunosc pe de rost zeci de poeme, de la anglo-saxonul The Wanderer la o bună parte din Ceaslovul lui Rilke. Predau cu aceeași încântare poezia sapiențială din Exeter Book și fabliaux-urile pornografice ale lui Chaucer – nu sunt pudibond, ci am destul spirit goliardic (și chiar destulă mârlănie mănăștureană ca să îi bag neaoș undeva pe cei care fac pe deștepții cu mine).

Am citit Calderón de la Barca și Lope de Vega înainte să învăț spaniola, folosindu-mă cum puteam de latină, italiană și franceză. Îl citesc pe Pessoa în portugheză, limbă pe care tata o preda la Cluj.

În liceu, am fost un tocilar latinist. Nu mă închideam în baie cu reviste deocheate, ci cu Laelius de amicitia sau Pro Archia poeta în vechi ediții școlare Hachette, monolingve, chinuindu-mă să înțeleg latina lui Cicero.

La douăzeci de ani, după primul an de clasice, în care Prof. Diaconescu ne-a pus să desenăm nenumărate hărți ale Eladei, am plecat singur, cu rucsacul în spate și 200 de dolari în buzunar să îmi descopăr rădăcinile macedonene și elene, de la Tesalonic și Larissa până la Atena și Pireu. Greaca mea nu a ajuns foarte departe, dar tot sunt capabil să verific orice text vechi, de la Iliada până la Evanghelii.

Iubesc toate culturile europene, le-am studiat din antichitate și evul mediu timpuriu până în modernitate, am învățat câte limbi am putut, am călătorit, am vizitat, am citit nesățios. Am încercat să înțeleg Europa în succesiunea și întrepătrunderea straturilor ei culturale, în care eroismul lui Hector, Beowulf sau Siegfried, fiorul sacru păgân al lui Eschil și Sofocle, sau înțelepciunea unui Seneca sau Plutarh sunt transfigurate, înglobate și depășite prin sfințenia pe care ne-o cere Hristos.

Ceea ce scriu zi de zi, pe teme contemporane, nu este respingerea Europei, ci apărarea ordinii ei spirituale și culturale, în ce are mai profund și mai înalt totodată. Sunt vechi, domnilor, și mă revolt împotriva pojghiței superficiale cu toată vehemența retorică a unui Columban sau Wulfstan, a unui Bernard de Clairvaux sau Joseph de Maistre.

N-aveți decât să mă detestați, dar măcar încadrați-mă corect!"

https://www.facebook.com/papahagi/posts/275691856395079/