Vina de a demola idoli...

La un curs de jurnalism mi s-a cerut, la un moment dat, să fac un tabel cu două coloane. Și apoi, gândindu-mă la politicianul despre care am scris cel mai agresiv, să umplu cele două coloane cu părțile luminoase și părțile întunecate ale respectivului. Avându-l pe Dragnea în minte, am umplut ușor coloana întunecată. În partea luminoasă nu era nimic de scris. Privindu-mi tabelul, cel care ne evalua mi-a spus: „În momentul în care nu mai găsești niciun aspect pozitiv despre cel pe care îl analizezi jurnalistic, atunci ți-ai pierdut obiectivitatea!”. Așa că am luat tabelul înapoi și în partea luminoasă a lui am scris: “Își învinge ușor emoția.” Nici acum nu era un echilibru în tabel, dar măcar aveam conștiința împăcată.

Orice jurnalist conștient de povara propriilor responsabilități poate confirma faptul că în România înveți lucrurile din mers. Practic, șablonul profesiei contează foarte puțin atunci când te confrunți cu publicul, care are de la tine așteptarea firească de a-l informa, dar și pe aceea, nefirească, de a-i cânta în strună și de a-i confirma idolii. Atunci când n-o faci, ți se va reproșa că te-ai vândut, că faci rău în mod deliberat unei cauze sau alteia, că nu ești profesionist și că nu ești liber. Degeaba îi spui publicului cu aștepări nefirești că profesionalismul unui jurnalist constă exact în faptul de a nu permite ridicarea de statui niciunui politician, pentru că, până la urmă, ce e politicianul, dacă nu om mânat în luptă și de interese personale? Mai mici sau mai mari, dar întotdeauna interesele de acest tip există, se văd, se simt și se pot verifica din cel puțin trei surse. Maturitatea unei societăți se poate rezuma exact la această paradigmă de interpretare a realității: nimeni nu e imaculat, iar identificarea motivelor pentru care cineva sau altcineva nu e imaculat e o obligație a oricărui cetățean de drept de vot. Ștampila aceea pe care o aplici o dată la un ciclu electoral trebuie să fie, până la urmă, rezultatul unei alegeri raționale și informate. Iar rolul presei în tot acest algoritm e acela de a pune într-o logică ușor de înțeles acele argumente care fac din politician omul însetat de putere care este, nu idolul imaculat pe care masele și-l doresc și-l așteaptă de fiecare dată, ca pe un veritabil Mesia. Nimeni nu este mai conștient decât jurnalistul că în politică, Mesia n-are ce căuta și, în consecință, nici nu există. De aceea, el trebuie să arate cu precizie care sunt vulnerabilitățile celor priviți ca niște idoli de o parte sau alta a societății. Investigația unor jurnaliști români privitoare la un politician care a intrat în lupta politică invocând mantra curățeniei absolute ar fi trebuit să fie o provocare la profunzime pentru fiecare om din România. Cu alte cuvinte, dacă Dan Barna vine cu un trecut discutabil care poate fi documentat, atunci obligația celor care-l susțin și a celor care i se opun e să evalueze din nou situația în lumina noilor descoperiri și critici. În niciun caz, obligația lor de partizani nu e aceea de a acuza presa care s-a ocupat de subiect că s-a vândut, că a primit comenzi din Columbia sau că jurnaliștii implicați în investigație au o agendă proprie.

Pe de altă parte, nici publicul nu trebuie să fie acuzat de jurnaliști pentru faptul că se așteaptă ca, în anumite situații, presa să fie parte a propagandei de partid. Pentru că, ce să vezi? De la Scânteia și până mai ieri, presa autohtonă chiar cu asta s-a ocupat. Ca să nu uităm că și astăzi, în provincie și nu numai, presa e, în multe dintre cazuri, trompeta partidului care plătește diseminarea informației. Și-atunci e cumva normal ca publicul să se aștepte ca presa să cânte după cum dictează o anumită categorie de votanți, care au simțit în alte situații că sunt sprijiniți exact de acei jurnaliști care acum critică. Pentru că investigațiile acelorași jurnaliști care acum îi găsesc umbre lui Barna l-au vizat și pe Dragnea, și pe Iohannis, și pe Cumpănașu. Și atunci au fost aplaudați la scenă deschisă. Iar într-o lume normală, care înțelege principiul echidistanței, demersul de a-l căuta de fisuri pe idolul Barna ar fi fost perfect legitim și chiar lăudabil. Nu și la noi, care ne-am obișnuit cu faptul că presa e bună sau rea, în funcție de cum ne susține nouă aspirațiile, interesele și idolii.

Mai trebuie să treacă mult timp până la maturizarea democrației în România. Acum, noi încă ne jucăm. Dar până vom ajunge acolo, e important totuși să facem un efort de a înțelege că nu e lucru mai demn de apreciere la jurnaliști decât acela de a verifica dacă demonii au lumină proprie sau dacă idolii au fisuri. Pentru că, în cele mai multe dintre cazuri, adevărul nu e niciodată simplu și fiecare tușă de negru pune în evidență albul din jur.