VIDEO. 107 ani de la nașterea femeii care i-a ridiculizat pe cei mai sadici comuniști: Elisabeta Rizea

Figură legendară a luptei anticomuniste, Elisabeta Rizea s-a născut la 28 iunie 1912, în localitatea Domnești, județul Argeș, ajungând ulterior la Nucșoara, același județ, prin căsătoria aranjată de unchiul său Gheorghe Șuț, fruntaș țărănist, cu Gheorghe Rizea.  

Împreună cu soțul său, Elisabeta Rizea a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin, devenind cu anii un adevărat simbol al dârzenei și credinței nestrămutate într-un ideal.

Scurt istoric. Comuniștii au venit la putere în 1945, iar trei ani mai târziu l-au ucis pe unchiul țărănist care se îngrijise de Elisabeta și de ceilalți șapte frați ai ei rămași orfani de tată de mici.

ER: „Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu ăsta. Uite-l! Mi l-a-mpuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii, fraţi. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împuşcat. Că el era comerciant: a avut moară, maşină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toţi ţinea la el. N-avea copii, săracu, şi ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit şi lui un frate, Nicu, în război. Doamnă, unu era Gheorghe Şuţa din Domneşti!Domn! Domn! Îi plăcea să înveţe lumea carte şi să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun şi driept iera. Şi comuniştii l-au împuşcat. Uite, de asta am urât io comuniştii…”(sursa: „Elisabeta Rizea - Povestea Elisabetei Rizea”, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 17-19)

La finalul anului 1947, colonelul Gheorghe Arsenescu, ofiţer de carieră, şef de Stat Major al unei mari unităţi în războiul antisovietic, decorat atât de români, cât şi de germani (inclusiv pentru succesele înregistrate în lupta împotriva partizanilor sovietici), după ce înţelege că regimul totalitar sprijinit de tancurile şi avioanele Armatei Roşii nu va accepta niciun fel de opoziţie, se retrage în zona Muscelului – judeţ pe vremea aceea -, înfiinţând „Haiducii Muscelului”, o grupare din care făceau parte foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri activi şi deblocaţi, monahi şi preoţi de mir, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani, afiliaţi sau neafiliaţi politic.

„Haiducilor” li s-a alăturat şi soţul Elisabetei, Gheorghe Rizea, iar mai apoi şi locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu, pentru ca la scurtă vreme securitatea comunistă să le ia urma.

Elisabeta nu a ezitat în a sprijini grupul de rezistență anticomunistă, cu alimente, haine, bani și informații, ajungând, la rândul ei, în vizorul securităţii, alături de cele două fiice ale sale.

Soțul eroinei, Gheorghe Rizea, este arestat la scurt timp, anchetat și condamnat la 14 ani de închisoare, iar Elisabeta pregăteşte o altă fată din sat pentru sprijinirea partizanilor, în caz că ea avea să paţească ceva, la rându-i.

La 20 noiembrie 1950, Elisabeta Rizea este şi ea arestată, după informaţii ce au fost dezvăluite securităţii de o consăteană. A fost numită “dușman al poporului”, iar gospodăria etichetată drept “casă de bandiți”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzațîi într-un stat comunist.

Au urmat anchete şi un proces în urma căruia, în anul 1951, Tribunalul Militar București o condamnă la 6 ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Este trimisă la închisorile de la Jilava şi, mai apoi, în temuta închisoare de la Pitești, unde este pusă în lanțuri și închisă în celulă de maximă securitate.-, fiind eliberată în primăvară anului 1958.

Elisabeta a continuat să ia legătură cu ofițerii din Rezistență prin intermediul unei „căsuțe poștale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Când conducătorul rezistenței anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat în 1961, Elisabeta Rizea este arestată din nou și sentința îi este prelungită cu încă 25 de ani.

A fost transferată la închisoarea Mislea, închisoarea centrală a femeilor deținut politic, unde a stat închisă alături de doamna Ion Mihalache și de zeci de femei legionare.

În timpul încarcerării, a fost torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un cârlig și bătută până la pierderea cunoștinței.

În termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberată din închisoare în 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost ținută sub supravegherea strictă a organelor de anchetă. Era chemată permanent la interogatorii și împreună cu soțul sau erau considerați “dușmani ai poporului”.

Primul interviu a apărut în serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost făcut în 1992, când o mare parte din sat era împotriva ridicării unei troițe în memoria fraților ei din munți. Difuzarea interviului i-a adus o notorietate uriașă care s-a păstrat dincolo de moartea ei.

În mai 2001, Elisabetat Rizea a fost vizitată de Regele Mihai I, pe care îl cunoscuse în copilărie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odată, am copt împreună porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povestește Rizea. “Până oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele României, să fie mereu în țară”

Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la vârstă de 91 ani.

 „Trei zile dacă mai trăiesc, da’vreau să știu că s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea. 

Mărturiile unei eroine

 Elisabeta Rizea: „De când m-au adus din pușcărie, eu am mers taras. Făceam toate draciile contra comunismului. Îmi dăm drumu’ pe scară în cămașă da noapte, să creadă că întru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci și treceam dincolo. Băgăm mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de crăci. Ce auzeam scriam și puneam hârtia într-o scorbura.

Puneam cană pe perete, țineam urechea pe fundu’ cănii și auzeam ce vorbeau securiștii în camera de-alături.

Căpitanu’ Carnu era din Bacău. El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, și cu genunchii scoși, și el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de lângă Foișorul de Foc. Maiestatea a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Și uite în fotografie ce par bogat am avut, și salbă de aur. Mi-au luat tot comuniștii.

Ginerele, cuscrul, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani.

Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit Carnu cu ăla de cauciuc și o curea pe mâna. “Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu care-a murit și el pe șoseaua spre București. “Îți dăm 300 de lei!”“Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vanz pe 30 de arginți…” M-a trântit pe jos.

M-a legat și m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcai, și pe stânga, și pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit și eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.

Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtăm coadă cu funta. Mi-au aruncat fota și am rămas în iie. Mi-a legat coadă sub carligu’ de lampa din casă boierului. Coadă era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. ălălalt mi-a tras și masă.

Coadă mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut…”

Elisabeta Rizea: Pe unchiu Gheorghe Şuţa l-a împuşcat în ’47. Din ’47 a-nceput vrajba de a băgat frica în ăştia care au făcut politică ţărănistă. Băiatu lui domn Iancu, căpitanu ăl mare, că domnu Neluţ a murit în munţii Trata… DomnuTomiţă era la garda regală. Făcea armata, adică era angajat acolo. Făcea şcoala aia. Ei, doamnă, de politică l-a dat afară. Da nu l-a lăsat, doamnă, nici acasă, că avea pământ, muncea. Nu l-a lăsat. A început să-l caute. Domnu colonel Arsenescu a venit de la Câmpulung adus de socru lu domn Tomiţă, şi l-a adus la el aici, acasă. L-a adus aicia.

A plecat dacă a văzut că-i caută şi-i urmăreşte. A plecat în munţi. Da nu-i lăsa nici acolo! Aşa că au început să urce la munte din ’49. Era Arnăuţoii, care era doi fraţi, cu Arsenescu trei, cu Chircă patru, dup-aia s-a băgat şi băieţii lui Chircă, s-a băgat şi Ticu Jubleanu cu femeia, Marioara, şi cu băiatu. Ăsta a rămas ultimu şi s-a împuşcat singur în bordei, acolo unde i-a prins. Aşa a fost, eu nu spun minciuni. Da nu ştiu dacă e bine să scoateţi acum cartea, doamnă, până nu s-a schimba…

Au plecat pe rând. S-a dat ăla după ăla, ăla după ăla. Noi i-am ajutat. Noi n-am plecat până nu ne-au luat ei şi ne-au băgat prin puşcării. Pe mine m-a pârât o ţigancă,o baragladină, cum am spus şi la televizor. A fost grieu, doamnă. Uite, am şi o gaură colea în uşă, să o vedeţi, gaura de glonţ. Şi ăştia au duşmănie pe mine că vorbesc. Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus… Da mă stăpânesc de frică, că acum nu mai sunt de treişopt de ani. Nu mai poci fugi prin grădini, nu mai pot să merg, că vedeţi cum e picioarele mele şi vedeţi mâinile mele. Să nu moară până n-o sta unde m-au ţinut pe mine şi să nu… Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine…

Uite aşa-mi vin în minte… cum mi-au băgat ochelari d-ăştia de tablă, ferească Dumnezeu să ştiţi ce-i asta, şi m-a luat de braţ, că nu vedeam nimica pe coridor. Şi, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, aşa, jos. Şi el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Trăieşte în Piteşti. Oprea. A vinit o doamnă cu care am stat în celulă şi mi-a spus: să vii să vezi pe Oprea ce burtă are. Zic: el are burtă şi eu m-am uscat, că mă vedeţi cum sunt, numai piele şi os. Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia…

Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.

Pe urmă Chircă a fost mort în munţi, băieţii lui au fost închişi, eu închisă. Da am lăsat pe alta în locu meu. Vorbisem cu ea până să mă închiză. Marinico, zic, dacă cumva mă-nchide pe mine, ai tu grijă! Adică să nu moară de foame. Să le mai duci. Da pe mine nu m-a prins, doamnă, cât am fost eu de păzită, că eram păzită, vorba aia, nici nevoia nu puteam să mi-o fac cu linişte, aşa eram păzită, pe de-a rându. Da Dumnezeu m-a ferit şi eu am ştiut să mă păzesc şi nici nu am spus la nimeni. Şi am şi acuma multe secrete, da nu le spui până n-oi vedea că mor, să chiem fetele să le spui, să ştie măcar ele… Că uite, doamnă, nu ştii cu cine vorbeşti şi s-aude şi te-mpuşcă. Vorba aia, am scăpat eu de primu glonţ – şi să mi-l dea ăştia, acuma?

(Elisabeta Rizea - Elisabeta Rizea - Povestea Elisabetei Rizea, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 25-28)

SURSE: wikipedia, rador.rounitischimbam.ro