16 DECEMBRIE 1989. Ziua în care regretatul poet Ion Monoran a oprit un tramvai în centrul Timișoarei și a strigat „Jos Ceaușescu!”

În seara zilei de 16 decembrie 1989, în jurul orei 19:00, poetul Ion Monoran a oprit un tramvai în staţia din apropierea Bisericii Reformate din Timişoara, a tras de funia pantografului şi a strigat „Jos Ceauşescu!”.  

Circulaţia a fost blocată şi o coloană de câteva sute de oameni s-a îndreptat către Comitetul Judeţean al Partidului Comunist Român, strigând „Libertate!”, „Jos Ceauşescu!” şi „Jos comunismul!”. Ajunşi în faţa clădirii, manifestanţii au fost întâmpinaţi de un cordon de miliţieni cu bastoane. Furioşi, manifestanţii s-au încăierat cu forţele de ordine şi au spart geamurile Comitetului Judeţean PCR, devastând mai multe încăperi din care au aruncat tablourile lui Ceauşescu şi cărţile cu coperţi roşii. Începuse sfârşitul…

Poetul Ion Monoran (1953-1993), cel care a dat semnalul revoltei anti-Ceauşescu, a îndemnat oamenii să oprească tramvaiele pentru a a se aduna cât mai multă lume şi să meargă la Comitetul Judeţean de Partid Timiş.

Într-un interviu acordat postului de radio Timişoara, regretatul poet a povestit momentul mobilizării oamenilor şi opririi tramvaielor.

Ion Monoran: Avem nevoie de lideri dacă vrem să întreprindem ceva

„Ştiam încă de joi că în faţa casei lui Tokes se afla în permanenţă un grup de enoriaşi care protestau împotriva mutării pastorului din Timişoara, mutare dictată de Securitate. În dimineaţa zilei de sâmbătă, 16 decembrie, am trecut pe acolo, iar după amiaza aceleiaşi zile – era o zi senină, cum rar poţi întîlni în decembrie – la <<Cina>> comentam cele ce se întîmplau în Piaţa Maria.

Împreună cu tine, îţi aminteşti doar, Ioan Crăciun, Zoly Borbely, Bebe Lupşor, Traian Popa, Dan Zăgănescu, Nelu Gârba şi alţii. Pe masa noastră, sprijinit de o halbă de bere, trona unul din volumele lui Mircea Dinescu. Discutam despre laşitate şi despre nevoia de a întreprinde ceva în acele momente. Spre seară, pentru că trebuia să intru în tură, am trecut pe acasă, după care, în jur de ora 19:15, am plecat direct spre Piaţa Maria. În faţa locuinţei pastorului Laszlo Tokes se aflau în jur de 200 de persoane. I-am recunoscut pe câţiva şi, apropiindu-mă, am spus: <<Avem nevoie de lideri dacă vrem să întreprindem ceva>>. 

Deoarece am vorbit destul de tare, lumea s-a adunat în jurul nostru. Am mai spus: <<Priviţi geamurile din jur şi observaţi bliţurile aparatelor de fotografiat cum sclipesc. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să oprim tramvaiele. Numai cu 200 de oameni nu putem întreprinde nimic. Dacă ratăm acest moment, o să ne aştepte soarta celor de la Braşov din 1987>>. M-am apropiat de linia de tramvai şi am oprit primul tramvai. Lângă tramvai l-am observat pe Zoly Borbely hotărît, care deja trăsese pantograful tramvaiului, decuplându-l cu toate protestele vatmanului, speriat de moarte. I-am spus să urce în cabină, că nu i se va întîmpla nimic şi că vom lua asupra noastră întreaga răspundere. A venit un tramvai şi din sensul opus şi l-am oprit şi pe acesta. Câţiva <<cetăţeni>> îmbrăcaţi în civil vociferau în preajmă şi erau nemulţumiţi de acţiunea noastră. Mi-am scos legitimaţia de serviciu şi buletinul şi mi-am declinat identitatea.

„Vrem căldură!”, „Vrem mâncare!”

Cum am prevăzut, începea să se adune din ce în ce mai multă lume din ambele sensuri. Se striga <<Vrem căldură!>>, <<Vrem mâncare!>> etc. 

Dintr-odată, l-am văzut pe Dan Zăgănescu cocoţat pe tampoanele unui tramvai. După ce şi-a spus numele a început să strige <<Jos comunismul!>>, <<Jos Ceauşescu!>>, după care Tibi Covaci a făcut acelaşi lucru, dar suit pe unul din tramvaie. 

Înconjurat de puhoiul din Piaţa Maria (era în jur de ora 20:00), am spus: <<Peste 30 de minute, plecăm la Comitetul Judeţean de Partid, dar nu prin centru!>> (îmi era teamă, pe de o parte, că vom fi stopaţi de către Securitate, iar pe de altă parte voiam să evit eventualele distrugeri), ci pe la căminele studenţeşti, în speranţa că la 2000-2500 de oameni se vor mai adăuga şi grupuri de studenţi. 

Imediat câţiva din grupul nostru au protestat faţă de această idee, dar fără nici un efect. La 20:30 am luat-o înaintea mulţimii şi m-am oprit pe podul spre Catedrală, direcţionând lumea către <<Flora>>. La intersecţia de la ştrandul <<Termal>> am aşteptat să vină studenţii; aceiaşi <<cetăţeni îmbrăcaţi în civil>> au încercat să blocheze podul Michelangelo, oprind maşinile care circulau în zonă şi, la strigătele mele de a nu li se da ascultare, unul dintre ei mi-a zis: <<Las că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!>>. Văzând că nu vin studenţii, am trecut podul şi am ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid”, a povestit Ion Monoran, într-un dialog cu George Lână  la 17 decembrie 1991 şi publicat în ziarul „Timişoara”, conform mariusmioc.wordpress.com

„Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu îmi este frică de comunism”

Unul dintre vatmani a rememorat cuvintele pe care le-a rostit, de pe tamponul tramvaiului. „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu îmi este frică de comunism, aşa că strigaţi după mine: «Jos Ceauşescu!»”, a afirmat acesta, conform memorialulrevolutiei.ro. La rândul său, Ghiţă Aionesei îşi aminteşte că pe 16 decembrie conducea tramvaiul de la gară spre A.E.M., când acesta a fost blocat de participanţii la Revoluţie. Unii s-au urcat pe tampoane şi nu i-au dat voie să circule.  

A fost de ajuns această scânteie pentru a se declanşa revolta. În strigăte de „Jos Ceauşescu!” şi „Jos comunismul!”, demonstranţii s-au deplasat în diverse puncte ale Timişoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată, Miliţie şi Securitate pentru a dispersa mulţimea. Demonstranţii au fost bătuţi şi arestaţi în aceeaşi noapte şi în dimineaţa următoare.

Oamenilor ieşiţi în stradă li s-a alăturat şi Corina Untilă, o tânără de 18 ani care pe atunci era elevă la Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara. La 17 noiembrie 2019, Corina Untilă a murit la vârsta de 48 de ani, din cauza unei boli incurabile..

„Era aproape unsprezece, doisprezece noaptea, 16 Decembrie 1989. Ne uitam pe geam, vedeam coloana de manifestanţi şi în momentul acela am spus că vreau să merg şi eu cu ei. Mi-a fost ruşine că nu am fost cu ei de când începuseră. 

Eram cu tatăl meu acasă şi nu a vrut să-mi dea voie să plec. Ne-am certat, i-am spus că trebuie să merg şi eu în stradă, pentru că toţi, toată lumea e în stradă şi cum să stau eu să mă uit doar. Şi certându-ne m-am îmbrăcat în treining, m-am dus în hol, mi-am luat geaca numai şi am plecat, nici măcar nu l-am mai salutat. 

Am coborât în stradă, am simţit un sentiment de bucurie, faptul că în sfârşit putem spune “Jos Ceauşescu!”, “Vrem libertate!”, “Români, veniţi cu noi!”. Eram foarte mulţi oameni, dar ne simţeam unii pe ceilalţi foarte apropiaţi, foarte prietenoşi, ne simţeam de parcă ne cunoşteam de când lumea. Cu aceste sentimente şi senzaţii, de bucurie, am plecat cu coloana aceea de manifestanţi prin oraş ca să strângem cât mai multe persoane care să ni se alăture…

„Fugiţi, fugiţi!”

La un moment dat cineva a început să strige „Fugiţi, fugiţi!” şi fiecare a încercat să scape. Mie mi-au căzut cheile din buzunar şi nu ştiam dacă să mă opresc să le iau, dar ştiam că fără ele nu aveam cum să intru în casă. M-am oprit, m-am întors după chei şi în momentul acela am văzut un soldat cum lovea o bătrână cu patul puştii.

În secundele acelea am avut aşa un sentiment că nu sunt suficient de puternică, că stau pe loc, că de fapt nu mă mişc. Mi-a fost o frică cumplită. Fugeam şi mă uitam după o poartă deschisă, într-o curte, unde să intru să mă ascund. Am ajuns pe strada Paris şi la prima curte pe care am văzut-o deschisă m-am aruncat pe burtă în nişte tufe de trandafiri care erau uscaţi. 

Stăteam acolo şi încercam să nu mi se audă nici măcar respiraţia, să pot să mă ascund cât mai bine. În timp ce stăteam acolo, au venit şi alţi oameni care se aruncau pe burtă în spaţiul acela ca să nu fie arestaţi sau bătuţi şi la un moment dat, în prima fază ne speriam unii de ceilalţi, dar după aceea, cum ne-am strâns prea mulţi şi nu mai încăpeam în locul acela, am intrat în scara acelei case cu două etaje, casă veche. 

Am stat acolo până la şase dimineaţa. Locatarii din acea casă ne-au auzit şi la un moment dat au ieşit pe casa scării şi au vrut să cheme miliţia. Ne-am rugat foarte mult de ei să ne înţeleagă, că nu suntem hoţi, că nu vrem să le facem nici un rău, doar ne ascundem ca să nu fim arestaţi. Oamenii au înţeles şi ne-au lăsat până la urmă să stăm acolo. Ţin minte că, în aceeaşi zi, m-am simţit foarte bine pentru ceea ce am făcut…”, a povestit Corina Untilă într-un interviu acordat în 2014. (Sursa: Revolutions/Mediafax)