Constantinopol (scurtă istorie a unei idei mari)

Așadar: ce avem aici? Un dat geografic, o decizie imperială, o credință în plin proces de articulare dogmatică, în lipsa canonului textelor de referință, un destin imprevizibil, câteva stânci și, în zare, bărcile pescarilor. Între Europa și Asia, dar fără niciun pod încă, legând totuși prin spirit lumile, poartă a Asiei și punct de plecare spre convertirea popoarelor barbare ajunse pe bătrânul continent, graniță, dar mai curând sinteză, spațiu strategic, la strâmtoare a mărilor, beneficiind de o climă plăcută, dar cu frecvente cutremure, cetatea primului împărat roman convertit la Creștinism avea să fie nu o a doua Romă, cum se traduce greșit, ci una complet alta. Nouă. (Paranteză: ați auzit de New York?) De unde și imbecilitatea slavă de a număra, ajungându-se la a treia, după care, se zice, nu va mai exista alta. Aproximații și mitologii. De fapt, nu suntem departe atât de mult de lumea lui Homer și, oricum, tropii grecești, ne joacă feste. Mai ales dacă nu cunoaștem greaca (veche).

Pe rând: de ce a simțit Sfântul Constantin cel Mare nevoia, chiar urgența, unei noi capitale? Da, da știm bine despre împărțirea autorității din Imperiul Roman târziu. Dar nu despre asta, cred, este vorba. Ci despre nașterea unei lumi. La propriu. Fără să renege ostentativ fostul centru de putere, devenit curând nesignificant, fiul Sfântei Elena se afla nu în căutarea unei simple alternative, ca Ravenna, ci a unui adevărat nou fundament. Neamț, Suceava, Iași, Câmpulung (Muscel), Târgoviște, București – mutarea capitalei, la noi: mereu spre Sud, la porunca turcilor, poate reprezenta, nu doar pe hartă, un real nou început. Or, agitat și deloc împăcat cu soarta, împăratul născut pe teritoriul actualei Serbii căuta o bornă. Bine, dovadă, indirectă, că nu înțelese încă noutatea hristică atemporală și acartografică. El căuta încă pe hartă, precum înaintașii și urmașii lui. Nicio vină. Neputință pur omenească. Puterea și credința se logodesc, de regulă, prin forță sau din teamă. Constantin simțea, zilnic, că sistemul în care s-a născut se va nărui. Inspirat, a identificat, nu doar pe hartă, ci inclusiv pe cerul credinței, o nouă stea. Că îi va purta numele, o bagatelă. Omul gândea dincolo de garduri și grădini. 

Cum reconstituie magistral Dagron acest capitol istoric, ce șansă să îl fi cunoscut și să fi băut cu el câteva pahare de vin la Paris!, reîntemeierea romană, pe malul Bosforului, copia, fără să își propună asta, exact întemeierea Romei. Ca să fiu scurt și clar: un imperiu, adică o compoziție de neamuri, limbi și tradiții, trebuie să reprezinte. Dacă poate. Urmarea: este, pur și simplu, o construcție. O proiecție pe care, tembeli, unii de azi o arestează în termenul comod al ideologiei. Ce instrumente să ai, acum câteva mii de ani, să dai coerență vizibilă lumii? Da, ambiții, năluci și năzuințe, dar bazileii nu făceau altceva decât să ofere Marea Poveste. În piatră și mozaic, cu trupe și ceremonii, aceasta era zilnic repovestită și, ca toate poveștile, continuu reinventată. Tuturor, de dimineață până în serile blânde, până la ultima făclie. Unii au înțeles-o, alții, dimpotrivă, mânați de prostie și invidie, au contestat-o. Recenzii diametral opuse. Look up! De referință rămâne ceea ce lipsește alcătuirii actuale a omenirii: coerența. În plus, Marea Poveste avea o idee de bază, invocată și de trei ori combătută în același răsuflu: unitatea.

Pariul este, să recunoaștem, enorm sau, realist, dincolo de cuvinte. Pentru că are de fapt de a face, doar strategic și limitat, ca la Deveselu, cu geografia. Este, precum în lumea IT-știlor, o realitate virtuală, dar trecând prin venele, inimile și sufletele celor care l-au programat, instalat și menținut. Un imperiu este cu adevărat glorios când, pe ruinele lui, se ridică noi sensuri de viață ale popoarelor. Cum suntem noi, romani de două ori, prin Roma și Bizanț. Asta nu au înțeles, în esență, rușii. Și americanii, de unde competiția, ura sinceră dintre aceste, scuze, două caricaturi. Să încasezi teritorii, direct sau prin delegați – se tot vorbește despre “colonia” România – nu este deplină fără contabil. Cel care numără, la cent, bogăția sau lipsa unor oameni concreți. Să ne mirăm că Nașterea Domnului se produce în contextul unui recensământ? În vreme ce slujitorii nevolnici ai Legii Vechi gândeau și acționau, în consecință, tribal? Că Domnul Hristos scoate din minți și din geografie pe cei fixați de stânci și de aspirații eșuate? De fapt, El împlinea, dar ei vedeau doar lipsa. Nu aveau, cum se spune, orizont.

Revenind la orașul prin excelență – Κωνσταντινούπολις –, vechea Romă ajungând între timp victima propriei proiecții, barbarii care ar fi cucerit-o crezându-se, ca Hitler pe esplanada Trocadéro din fața/spatele turnului Eiffel, stăpânii legitimi ai lumii, a trecut prin experiențe similare. Dar cu o diferență de secole. Pseudo-cucerirea Constantinopolului de cruciații de la 1204, cel mai gigantic gest de onanie istorică al Creștinismului, reconfirmă că mintea o ia razna în fața realității. Ca sovieticii punând steagul, dacă l-au și pus, pe Reichstag, la Berlin, pretinzând că, dictatori, sunt eliberatori. Și, desigur, agonia prelungită, îndulcită estetic de renașterea paleologică, așa cum mirosul crinilor face suportabile duhorile trupului în putrefacție. La urmă, în minunata lună mai a lui 1453, tocmai când înfloreau trandafirii, orașul-simbol, sumă de nădeji și pricină de vrajbă, loc de naștere, prin credință și diplomație, a unor națiuni mici, la propriu, care acum se ceartă tembel, peste principii și anulând minimale reguli, s-a scufundat în visele altora care, precum Erdogan, cred că… Ce forță poate avea Marea Poveste!

La zi, însuși conceptul imperial nu mai este, geografic și economic, militar și civilizațional, realizabil. Prin globalizare, ce surpriză!, lumea toată se poate dezvălui ce a fost de la bun început, dar nu a fost pricepută ca atare: creația lui Dumnezeu.

Amin!