"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
nu mai este o noutate. Tot lipsită de senzațional, pentru că e probată în felurite chipuri, de la cuvinte la gesturi și tăceri, este și constatarea că are o toxică rezervă de ticăloșie. În consecință, cu asemenea stăpân nu este de mirare că ne-am pricopsit și cu argați de măsură. În discursul ținut la recepția de Ziua Națională, acum câteva ore, personajul condamna "naționalismul arhaic", spunând, pe fond, că naționalismele decerebrate înfloresc pe marginea crizelor. Da, așa este. Problema lui, vorbitor aproximativ de română (dar și de germană, culmea!), este că legitimează o ștampilă lexicală.
Nu, nu jucăm în jurul vorbelor. Ce înseamnă, însă, arhaic? Potrivit oricărui dicționar mai răsărit, indiferent de limbă, arhaicitatea este celălalt nume al vechimii, a ceea ce a fost, așa zicând, de la început. Abia în lista lungită de sensuri pot apărea semnificații de genul "barbar", "primitiv", ceea ce nu doar filologic este o forțare, dar nici din perspectiva istoriei culturale nu are acoperire. Așadar, denunțând naționalismul arhaic, primul om în statul român produce proba că nu înțelege pe lume ce trăiește.
La ce asistăm de câteva luni încoace, în Ucraina, dacă nu la o dispută violentă, criminală, despre cine este "mai" arhaic, rusul - inexistent la început precum și neamțul sau românul, termeni în singular plural trimițând la etape istorice ulterioare - sau ucrainianul? Fiecare reclamă pentru sine un drept atât "de" ancestral, încât este o insultă ignorarea sau, mai grav, contestarea lui. Or, violența brahială, nemijlocită și/sau prin prelungiri tehnice numite generic arme, se consumă la nivelul de mare adâncime al fondării existențiale. Nu întâmplător, execuția verbală a cuiva se produce în aria bogată în variațiuni a trimiterii la origine.
La suprafață, propaganda de război, debitată de toți cei interesați, este în consecință, aparent simplu exprimat, a luptă între arhaic și nou, între vechi și modern. Că această opoziție este periculoasă, inutil să mai demonstrez. O face magistral un Koselleck în a sa istorie conceptuală unde, printre altele, arată cum toate noutățile pleacă de la minciuna propriului absolut, a novității fără precursori. Exemplul dat de el este și cel mai curent: revoluția cu al său "climax" de non-sens, de auto-demascare, al revoluției permanente.
Revenim: de ce oare, dincolo de inevitabile bâlbe administrative, valorile europene, cum sunt frecvent prezentate la limita nedreaptă a caricaturii, nu motivează atât cât am aștepta? Pentru că discursul acesta, secondat de decizii cu impact legislativ direct, se încadrează în fix paradigma rupturii față de autrefois, de ceea ce, fie și imperfect, pe alocuri grav, umanitatea a simțit, tematizat și exprimat. Credința că trecerea timpului este în sine un criteriu axiologic, că progresul este cu atât mai evident și mai impozant, nesuportând contraziceri, cu cât este nu doar actual, ci mai ales creionează inclusiv viitorul - asta a pierdut inclusiv dictaturi bazate pe ideologii de rasă, clasă și, acum, de gen.
Concluzia abruptă (nu doresc să strict nimănui bucuria sărbătorii de azi): organicitatea bazată pe arhaicitate, lentul și înțeleptul tangaj între secole și milenii, viziunea, inclusiv politică dar nu numai, ca actualizare a unor vise rămase fragmentare, spațiul public ca oglindă discretă a unor aspirații personale - acestea ar fi mai potrivite. Adică "mai" în stare să zidească, să reconfirme, să pacifice și să încurajeze organisme colective marcate de angoasele diferenței crescânde dintre ideologie și realitate, dintre economia simbolică (banii, bursa etc.) și prosperitatea familiei, dintre tehnică și capacitățile noastre de a o stăpâni cu discernământ.
Cu alte cuvinte, un eventual naționalism "arhaic" ar fi soluția paradoxală la toate invențiile de dată recentă, la securismele și patriotismele de fațadă, la abuzurile de sentimente cu scopul declarat de câștigare a puterii. La urma urmelor, un program politic centrat pe om, pe credință, nădejde și dragoste, a fost deja scris și aplicarea lui constituie partea esențială a Bisericii lui Hristos. Restul, în plan secular, poate avea un grad de inteligență și de durabilitate, cu instrumentele de rigoare, doar dacă nu vrea să fie mai puțin și nici mai mult decât ne spune Evanghelia. Cum aceasta este divino-umană, nu vă îngrijorați că nu ar fi aplicabilă și în sfere culturale diferite de a noastră. În orice caz, pentru a îți iubi Țara, dar și pe alții, altminteri, nu are nevoie de niciun brevet. Pentru că arhaic...
La mulți ani!
