Dorința de mai multă curățenie în Biserică (analiză social-teologică)

nu vine din opinia aiurită că ești un perfect care se ia de cei imperfecți. Pusă în asemeni termeni anapoda problema, ajungem la fundătura etică a lui "cine este fără de păcat, să arunce primul piatra" sau la interogația frecvent fals-evlaviosă și autentic-bădărană "cine ești tu, bă, să judeci un ierarh/preot?". 

Dorința de mai multă curățenie morală în Biserica lui Hristos vine din grija de a o ști, omenește vorbind, accesibilă celor nehotărâți, a celor care nu știu cum să înceapă căutarea lor spirituală, care au prejudecăți. Complet altfel decât în marketingul curent, faptul că despre Biserică se vorbește, prin prisma defectelor slujitorilor ei, de rău, asta scoate în evidență și mai mult "marfa". Păi dacă "produsul" se cere în ciuda acestei reclame pe dos, sigur este ceva deosebit, altminteri. Stârnește cel puțin curiozitatea.

Acum, legat de Tomis, aici s-au încălcat - ați uitat probabil expresia - câteva linii roșii înainte ca cineva să înceapă să vadă petele din soare. Astfel, venirea actualului ierarh în proaspăt reînființata eparhie s-a făcut cu vizibile presiuni politice despre care, în epocă, am auzit clar de la unii sinodali oripilați. Mai mult, guvernarea de atunci a canalizat sume consistente către malul mării, chiar în detrimentul altor eparhii, cum mi s-a plâns la un moment dat însuși Patriarhul Teoctist de fericită memorie. Cu "spate" politic, noul ierarh și-a permis haiducia de a nu plăti CAS-ul angajaților, fapt care a declanșat primul mare scandal național. Apoi, dispărut sprijinul de la București, au început răfuielile locale, accentuate după căderea dubletei duhovnicești a mafioților Mazăre și Constantinescu. Ca să fim onești, actualul primar, Chițac, ar putea închide geometria într-o splendidă treime a infractorilor.

În acest timp, în loc să aibă loc o organizare corectă, o primenire a clerului prin selecție transparentă, să fie organizată o Facultate de Teologie cu adevărat academică, să fie organizată o tabără pentru copiii la mare sau să se deruleze alte și pe măsura importanței locului acțiuni de consolidare a prestigiului, Tomisul a ajuns paradisul celor cu probleme, colivia de aur a îngerilor căzuți. Ca să se apare pe frontul social și bisericesc, ierarhul a continuat să acționeze în termeni politici, accesul la noile mijloace de comunicare, prin sprijinul și la inițiativa recentului sinucigaș ucis purtător de cuvânt - un om care a încercat fără succes să mai salveze ceva din ceea ce era oricum sortit pieirii, fapt pentru care merită măcar tăcerea cârcotașilor -, dându-i aripi. Emisiuni, declarații, apoi citate scoase din context, dar la origine oricum dubioase, contre, comunicate, rectificări și reveniri, alte articole, alte poze, alte declarații - tăvăleala știută a zisului nostru jurnalism.

Apoi, desigur, scandalurile "pe bune", în instanță mai ales: de la acceptarea abuzivă la Facultate contra cost la procesele pe fonduri europene - o lecție din care mulți ierarhi au înțeles că nu este bine să fie și manageri de proiect, că își prind mitrele în birocrația leviathanului comunitar -, de la drenarea unor sponsorizări importante către locul de baștină, în Țara Dornelor, la aluziile insistente legate de scaunul de la Suceava. Sistematic, omul a refuzat evidența geografică, și consecințele ei, că se află la mare, iar nu la munte. În paralel, rețea de fii duhovnicești, legături, Botezuri și Cununii, poze emoționante, în genunchi, șoferi, clarvăzătoare, într-un apostolat haotic dar cu o țintă fixă: dacă nu Suceava, măcar Mitropolie la Tomis și de ce nu - Doamne ajută! - la Patriarhie, adică pe Dealul unde a început totul, când era episcop-vicar și vindea parohiile ca pâinea caldă, cum spun gurile rele cărora eu însă mă chinui să nu le dau crezare. 

Pandemia i-a venit omului nostru autoprovidențial mănușă. Da, știm cu toții că statul a gestionat fără cap și fără inimă toată povestea, tolerând abuzuri și furturi la drumul mare. Țara putea fi jefuită de paznicii ei în orele fără public. Nici acum nu avem un raport medical al pandemiei cu cifre clare, bazate pe un număr reprezentativ de autopsii, multe cazuri de mortalitate fiind probabil datorate proastei încadrări terapeutice și pompării, la propriu, cu oxigen, nici ăla probabil medical, a unor pacienți oricum posedând, se tot spunea în epocă, comorbidități câte Johannis proprietăți la Sibiu. În plină derută pastorală pricinuită de starea de alertă, sfidând consensul sinodal, omul nostru marin a dat din coadă, a sfidat, a declarat, a fost amendat, s-a bucurat, a fost adulat, a câștigat în instanță, primind banii de amendă înapoi, așa cum inclusiv a câștigat recent și procesul legat de intrarea la pensie ca profesor universitar la împlinirea vârstei legale pe motiv că Universitatea Ovidius nu are prevăzut așa ceva în Carta ei. Peformanță după performanță. 

În clipa de față, el primește o parte din toate aceste triumfuri înapoi: Mitropolie ioc, ceartă permanentă cu primăria, iar media digitală, care unește inclusiv oameni cu credință și minte, îl taxează pe măsură. Intervențiile lui legate de "lumina" aeropurtată și de azilele groazei au fost punctul provizoriu. Ce nu vrea să priceapă nici el și cu atât mai puțin cei din jur, dar și unii ierarhi, este simplu: lumea noastră, cu bune și cu rele, nu mai are centre de autoritate, nimeni nemaiputând exercita monopolul. Noul nume al autorității este consensul, fix ca la mult citatele și selectiv urmatele în practică Sinoade Ecumenice. Cine este capabil să medieze, explicând, să federeze fidelități pe bază de înțelegere, de explicație și de cateheză în sensul cel mai larg, nu să formeze găști dominate de supușenie tâmpă sau interesată, acela "câștigă". Cine face pe unicul, pe harismaticul, pe mai marele celor mai mari, care pozează și mimează, acela va fi gustat o vreme de unii obișnuiți cu stabilitatea, de cei care, frecvent, la nivelul lor micro, au cam toate atâtea bube pe câte le are "eroul" la nivel macro. Este, etic vorbind, un proces de recunoaștere în lipsă, nu în plin, în împlinit. 

Ce am descris eu aici, cât mai obiectiv cu putință, este, nu-i așa?, portretul României simbolic post-comuniste, strâns ținută în mâinile securiștilor de ieri și ale urmașilor lor, o societate a furtului intelectual și a subculturii, o țară căreia i se fură viitorul prin investiții de calitate proastă, căreia îi pleacă tineretul și în care parcă nimeni nu mai vrea să se nască. Nu este cumplit?! Evident, Teodosie nu este cauza pentru nenorocirea colectivă bazată pe huzurul personal al celor speciali, ci unul dintre cele mai amare fructe ale acestui metabolism prin care veșnicia și puritatea Ortodoxiei au fost puse în slujba paradoxală și dureroasă a ateismului funcțional, a abjecției. Ei bine, de aceea nu suntem deloc puțini, laici și clerici, care ne dorim din tot sufletul, sângerând, mai multă curățenie în Biserică și, evident, în societate.

DOXA & DETOX!