Eliberarea de la Gherla a lui Florin Constantin Pavlovici: ”Repetam, de data aceasta în absenţa zidurilor, mişcările vechi din celulă. Ningea cu fulgi mari, peronul se acoperise cu zăpadă. Doar locul bătătorit de mine rămânea o pată murdară, din care nu mă puteam smulge. Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate”

Frica de libertate – iată sinistrul reflex care îl cutremură pe fostul deținut politic Florin Constantin Pavlovici (viitor scriitor, publicist și mărturisitor al temnițelor comuniste) în ziua eliberării de la Gherla, când rămâne singur pe peronul gării. 

Pagina de Facebook ”Destine frânte în închisorile comuniste” redă fragmentele din ”Tortura pe înțelesul tuturor” în care regretatul Florin Constantin Pavlovici relatează acele momente de perplexitate: 

Gherla, la fel de urâtă ca Maria Tereza 

"Am ieşit pe poartă, urmându-l îndeaproape pe sergentul-major care trebuia să mă conducă la gară. Am întors capul, ca să văd cum arată puşcăria din perspectiva omului liber, şi am privit-o cu silă şi mirare. Construită pe vremea Mariei Tereza, chiar semăna cu împărăteasa aceea, aşa cum o ştiam de pe monezile bătute în cinstea ei: urâtă, lăbărţată, impunătoare (închisoarea din Gherla, n. red.). 

Nu vorbeam cu securiștii 

Am coborât pe strada principală şi ne-am oprit la sediul miliţiei. În timp ce majorul a intrat într-un birou, pentru ultimele formalităţi, probabil, am reuşit să mă încălzesc puţin în sala de aşteptare; salopeta mea era prea subţire pentru acel miez de iarnă. Restul drumului l-am făcut tot în formaţie. Sergentul-major mergea înainte, eu mergeam la un pas în spatele lui, fără ca vreunul din noi să scoată un cuvânt. Nici nu se putea o relaţie mai armonioasă: el nu vorbea cu bandiţii, eu nu vorbeam cu securiştii. Abia când am ajuns pe peronul gării şi mi-a înmânat adeverinţa de eliberare şi foaia de călătorie, a catadixit să deschidă gura:

– Eşti liber, a zis.

Frica de libertate

Nu i-am răspuns, dar nici nu a aşteptat să i se răspundă. Mi-a întors spatele şi a dispărut după colţul clădirii. Am rămas pe loc, încremenit, parcă, multă vreme. Într-un târziu, am făcut câţiva paşi înainte, câţiva paşi înapoi, iar înainte, iar înapoi, fără să mă abat de la linia dreaptă nici într-o parte, nici într-alta, revenind mereu în punctul din care plecasem. Repetam, de data aceasta în absenţa zidurilor, mişcările vechi din celulă. Ningea cu fulgi mari, gara era aproape pustie, pietrele din pavajul peronului se acoperiseră cu zăpadă. Doar locul bătătorit de mine rămânea o pată murdară, din care nu mă puteam smulge. Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate”.