Fabulosul părinte Nil Dorobanțu, ”nebunul întru Hristos” pe care Securitatea l-a vânat ani de zile. L-au asasinat securiștii?

Ieromonahul (preot și călugăr) Nil Dorobanțu. Deși am evitat mereu să-mi exhib credința, povestea acestui om absolut fabulos m-a pasionat, mai ales că, într-un fel, traiectoria vieții lui s-a intersectat și cu familia mea.

Eu nu îmi mai amintesc nimic despre el, însă, din poveștile mamei și ale tatălui meu, Nil venea destul de des pe la noi ca să joace șah cu ”văru’” Titu – adică bunicul meu. Nil, sau Nicolae Dorobanțu după numele lui lumesc, îmbrăcase rasa monahală, fiind un om manierat, educat după spiritul periodei interbelice. Era dublu licențiat și avea un doctorat, cunoscând cel puțin vreo 7-8 limbi străine. 

De fiecare dată când venea în vizită aducea câte un cadou, o portocală, o icoană sau chiar un lănțișor cu cruce, fiind un hâtru vorbăreț, mereu pus pe șotii și pe glume spumoase. Avea obiceiul să pună porecle cunoscuților din sat pe care-i ironiza, imitându-i.

La începutul anilor ‘50 a fost luat în colimator de Securitate, întrucât avea capacitatea ca prin predicile sale să capteze un număr din ce în ce mai mare de ascultători. Era electrizant atunci când vorbea, adunând oameni diverși, fiind capabil să se adreseze tuturor, de la intelectuali la țărani făra educație. 

Însă Nil era total diferit și ca om al bisericii. Propăvăduia sărăcia completă a fețelor bisericești și, bineînțeles, credința dedicată. Dăruia tot ce avea, slujind nu doar în biserică, ci și prin păduri sau oriunde se afla (cum se va întâmpla de-a lungul clandestinității sale).  

”Nebun întru Hristos” –  uneori, comportamentul lui era într-o opoziție totală cu obiceiurile pervertite ale clerului de atunci sau de acum. 

În 1952 e arestat prima dată, iar în 1956 e arestat din nou, bătut și ținut la carceră o vreme, după care i se dă drumul, fiind pus sub supraveghere. Imediat după arestare e caterisit (exclus) din preoție de către conducerea de atunci a Bisericii Ortodoxe Române, deși era o voce puternică a ortodoxiei. 

Conștient că îl păștea o nouă arestare (urmată de un proces-spectacol și de o condamnare la mulți ani de zeghe), Nil va sta ascuns în satul lui natal (și al meu) – Crainici – până în 1969/70, când intră iar în atenția Securității în urma unor delațiuni. 

Moare suspect și tragic la 27 martie 1977, fiind îngropat în cimitirul din Crainici. 

În ultimii 10 ani e redescoperit, iar opera sa e publicată postum prin grija preotului Ionel Dumitru Adam. Ceea ce este foarte, foarte lăudabil. Recuperarea memoriei sale reprezintă o necesitate. Totuși, imaginea părintelui Nil a devenit un bun tranzacționat la taraba simbolurilor religioase. La fel ca în cazul lui Arsenie Boca, înaltele fețe bisericești se folosesc de Nil, invocându-l sfioase, în condițiile în care, nici dupa 35 de ani de la Revoluție, Sfântul Sinod nu-l repune în drepturile de preot, ridicându-i sancțiunea de caterisire, astfel refuzându-i lucrul pe care și l-a dorit cel mai mult. 

Însă cum ar putea s-o facă? Cum i-ar mai fi alergat bătrânul Nil atunci când i-ar fi văzut în merțane sau plini de fireturi de aur, cum i-ar fi blestemat odinioară, văzându-i colaborând cu criminalii comuniști!

Imaginându-mi că Nil ar mai fi trăit și acum, probabil ar fi fost multe lucruri pe care am fi polemizat, dar sunt sigur că l-aș fi respectat așa cum mi-am dorit mereu să respect un slujitor al Bisericii.