"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Directorul Podul.ro – scriitorul și jurnalistul Răzvan Gheorghe – a acordat un amplu interviu pentru ziarul sucevean Jupânu’, în care a vorbit despre cel mai recent volum al său, publicat la Editura Ratio et Revelatio: ”Nunta partizanului cu moartea. Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului” (care poate fi comandat AICI).
Având o introducere semnată de istoricul și cercetătorul Marius Oprea, volumul reprezintă o incursiune inedită și incisivă în interiorul celei mai ofensive grupări de rezistență armată din România comunizată și ocupată de tancuri rusești – organizația colonelului Ion Uță. Nu există o altă mărturie care să aducă mai multe informații din lăuntrul grupării Uță decât cea lăsată posterității de Nicolae Ciurică (93 ani) în lucrarea amintită.
Domnul Ciurică e ultimul partizan în viață al României. Privindu-l în ochi, de fapt, privim în ochii istoriei.
Volumul va fi lansat oficial la București, vineri 2 iunie, ora 12.00, în cadrul Bookfest. Îi așteptăm pe toți cei interesați! Până atunci, îl puteți comanda AICI.
În cele ce urmează, vă prezentăm prima parte a interviului acordat de Răzvan Gheorghe pentru Jupânu’:
George Alupoae: Salut, Răzvan! Să presupunem că sunt elev de liceu. Cine este Nicolae Ciurică?
Răzvan Gheorghe: Salut, Geo! Mulțumesc pentru această discuție. Să intrăm în pâine, cum s-ar zice. În primul rând, un elev de liceu ar trebui să știe că, pentru mai bine de 20 de ani, domnul Nicolae Ciurică (93 ani) a participat la Istoria mare, la Istoria cu majuscule, chiar dacă, în țara eternelor reeducări, aceasta încă nu-și găsește locul binemeritat în manualele școlare și cu atât mai puțin în proiectele Ministerului Educației, rămânând, în special, în cugetul și în conștiința românilor. Ceea ce nu-i deloc puțin lucru. Ci e chiar ceea ce contează în mod intim și esențial. E totul. Pentru că, în lipsa unei înrădăcinări lăuntrice, istoriile mari nici nu ar fi posibile.
Născut la 3 februarie 1931, în Titerlești (sat ce aparține orașului Baia de Aramă), județul Mehedinți, Oltenia, Nicolae a fost al patrulea copil al lui Ion și al Frusinei, de origine țărănească. Părinții aveau convingeri monarhiste, fiind gospodari respectați. Familia Ciurică era înstărită, deținea un munte întreg – Muntele Olanu -, o stână, câteva sute de oi păzite de ciobani plătiți, două darace de scărmănat lână, o moară pentru măcinat porumb și o prăvălie. Fiind ceea ce astăzi am numi un antreprenor vizionar, la jumătatea anilor ‘40, Ion Ciurică avea să cumpere un microbuz marca Chevrolet la volanul căruia făcea zilnic curse dus-întors până la Baia de Aramă și Turnu Severin în schimbul unor sume modice, fapt ce i-a ajutat mult pe oamenii locului, obișnuiți să străbată distanțele cu căruța. Nicolae își amintește că țăranii se îngrămădeau la poartă ca să vadă și să atingă autoturismul, mașinile fiind o raritate în lumea satului, cu atât mai mult în satele de munte. Nicolae a terminat școala primară la Baia de Aramă, tot acolo a urmat gimnaziul industrial, împreună cu fratele Victor. În iunie 1948, odată cu impunerea Legii naționalizării mijloacelor de producție, toate utilajele și bunurile familiei au fost confiscate. În 1949 a urmat confiscarea pământului, Muntele Olanu intrând în proprietatea statului. Potrivit lui Nicolae, tatăl său – Ion – s-a numărat printre primii susținători ai grupării de partizani condusă de colonelul Ion Uță. Încă din prima jumătate a anului 1947, Ion Ciurică se întâlnea în mod uzual cu partizanii pe care îi ajuta cu hrană, îmbrăcăminte și informații. Legăturile s-au făcut rapid, chiar după retragerea colonelului în pădure (începutul lui 1947), în condițiile în care pe Muntele Olanu își pășteau oile și mehedințeni, și bănățeni, iar Uță avea oameni de legătură atât în Banatul Montan, cât și în zona muntoasă a Mehedințiului. Inițial, nimeni din familie nu a știut despre ajutorul pe care Ion Ciurică îl acorda organizației Uță.
Nicolae va afla despre aceste legături în iunie 1948, când avea 17 ani. Fără să-i dezvăluie motivul deplasării, tatăl l-a luat la Muntele Olanu, spre stâna familiei, insistând să meargă pe un drum ferit, prin pădure. La un moment dat, în fața lor au apărut 7-8 partizani îmbrăcați țărănește și înarmați cu pistoale-mitralieră. Printre ei se afla și colonelul Ion Uță, care atunci avea 56 de ani. Aceasta a fost prima întâlnire a lui Nicolae cu luptătorii din munți. Din acel moment, timp de doi ani, tânărul i-a ajutat pe partizani cu provizii, îmbrăcăminte și informații, devenind unul dintre principalii oameni de legătură ai grupării.
S-a întâlnit deseori cu Ion Avram (fost deputat PNȚ-Maniu și fost moșier), în comuna Sacu, transmițându-i mesaje (uneori scrise) din partea partizanilor. Organizația păstra legătura cu militari deblocați sau activi, cu foști moșieri, cu foști politicieni ai partidelor istorice și cu numeroși țărani din satele de la poalele munților. Uneori, Nicolae se întâlnea cu Ion Toacă, acar în halta Poarta, care îl informa despre numărul și acțiunile trupelor de Securitate, Armată și Miliție. Trimis de colonelul Uță, Nicolae îi va întâlni în repetate rânduri pe Spiru Blănaru, pe Petre Domășneanu și pe ceilalți partizani ce activau pe dealurile din apropierea comunelor Domașna și Teregova. În aceeași perioadă se întâlnește cu partizanii mehedințeni Nae Trocan și Nicu Vulcănescu. De notat că Nicolae e rudă cu partizanul Vasile Luță, care era unchiul lui Ion Ciurică. Fost învățător în Titerlești, Luță luase calea codrului în mai 1948. În 1949, Ion Ciurică e arestat pentru un an de zile, motivul fiind suspiciunile privind susținerea luptătorilor din munți.
În iulie 1950, pe Muntele Olanu, Nicolae se întâlnește cu partizanii Dumitru Mutașcu, Nistor Duicu și Ion Caraibot, care se numărau printre cei 6 supraviețuitori ai organizației Uță – colonelul fusese înconjurat și ucis în dimineața de 8 februarie 1949, la un sălaș aflat în apropierea satului Borlovenii Noi, murind în luptă, în timp ce acoperea retragerea ortacilor cu rafale de pistol-mitralieră. În iulie 1950, cei trei partizani amintiți i-au înmânat lui Nicolae un mesaj scris pe care trebuia să i-l transmită lui Ion Avram din comuna Sacu. Tânărul s-a achitat de misiune, însă, la numai cinci minute după predarea biletului, în curtea lui Avram au dat buzna doi milițieni, care l-au legitimat și i-au ordonat să-i urmeze la postul de Miliție din comună, pretextând că trebuie să dea o declarație scrisă. Pe drum, unul dintre milițieni l-a supus unui scurt interogatoriu, întrebându-l cine era și cu ce se ocupa tatăl său. Nicolae le-a spus adevărul, anume că acesta era arestat, gândindu-se că fie milițienii știau prea bine asta, punându-l la încercare, fie urmau să afle destul de repede, odată ajunși la post. A menționat și că, din câte aflase familia, tatăl era arestat la Craiova.
În acel moment, milițienii l-au anunțat că nu mai merg la postul de Miliție, ci la Craiova – l-au dus în halta de la Sacu și au urcat în tren în jurul orelor 14.00-15.00. Conștient că, cel mai probabil, va fi dus direct la Securitatea Craiova, Nicolae a făcut pe prostul, plănuind însă o evadare spectaculoasă pe care a și reușit-o. Cunoscând bine traseul căii ferate către Băile Herculane, știa că între Teregova și Poarta trenul urca printr-o vale, reducându-și viteza. Ajuns acolo, Nicolae a cerut permisiunea de a merge la toaletă și, cu toate că a fost însoțit de unul dintre milițieni, a rupt-o la fugă pe coridor, a deschis ușa cu piciorul și s-a aruncat din tren, rostogolindu-se printre tufișurile de pe marginea terasamentului. Milițienii au tras semnalul de alarmă, însă tânărul era deja departe.
Înarmat cu un pistol-automat Orița (luat din rastelul familiei), Nicolae a revenit pe Muntele Olanu, le-a relatat partizanilor cele întâmplate și le-a cerut să-l accepte alături de ei, ceea ce s-a și întâmplat, fiind clar că altminteri urma să fie arestat. Tot în iulie 1950 a rostit jurământul depus de toți luptătorii grupării, care prevedea că trădătorii erau pedepsiți cu moartea. Ajuns la 19 ani, după doi ani în care a fost susținător și om de legătură, Nicolae Ciurică devenea partizan al celei mai ofensive organizații de rezistență armată anticomunistă din România.
Botezul focului avea să-l primească în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1950, când a coborât în comuna Domașna, însoțit de Dumitru Ișfănuț, cu scopul de a face un ultim transport de alimente pentru iarnă. Trădați de Anastasia Benghia zisă „Stașia”, cei doi au fost înconjurați în casa lui Gheorghe Badiu, o rudă de-a lui Ișfănuț, în locuință aflându-se și domășneanul Meilă, zis ”Caleaua”, care voia să se alăture partizanilor. Deși la operațiune au participat în jur de 300 de securiști, soldați și milițieni, dispuși în trei cercuri concentrice, Ișfănuț și Ciurică au reușit să scape neatinși, despărțindu-se și acționând pe cont propriu. Cei doi au aruncat grenade și au tras rafale de pistoale-automate.
Ciurică și Ișfănuț au revenit în Domașnea chiar în noaptea de după încercuire (3 spre 4 noiembrie) și, aflând că maiorul Zoltan Kling urma să plece din Teregova spre Băile Herculane, au încercat să-l lichideze, aruncând o grenadă antitanc pe capota jeep-ului cu care se deplasa securistul, însă aceasta nu a explodat (uneori se întâmpla asta, având în vedere condițiile improprii în care era ținut armamentul). Aceasta a fost cea de-a doua tentativă a grupării de a-l lichida pe Kling, după cea consumată în vara lui 1948, lângă Rusca Teregovei, acea acțiune fiind comandată chiar de colonelul Ion Uță.
În aceeași noapte (3 spre 4 noiembrie), Ișfănuț și Ciurică l-au răpit pe Miroslav Juca, secretarul organizației PMR din Teregova, care îi persecuta și îi turna la Securitate pe susținătorii partizanilor. Ciurică l-a pus să-și mănânce carnetul de membru de partid și să jure că nu le va mai face rele țăranilor. Miroslav Juca avea să scrie în jurnal că tânărul i-a salvat viața, intervenind pe lângă Ișfănuț, care îl ațintise cu pistolul. Nicolae relatează că Juca nu le-a mai făcut probleme după această experiență.
În iarna ‘50-‘51, partizanii s-au scindat în grupuri de doi-trei-patru ortaci, fiecare grup neștiind unde își săpaseră ceilalți bordeiele, aceasta fiind o măsură de siguranță. Nicolae a iernat doar cu Ișfănuț, în Munții Țarcu, undeva în apropierea locului de unde izvorăște Timișul. Au părăsit bordeiul la 15 martie 1951. Odată reunită, gruparea a atacat cu rafale de mitralieră un jeep al Securității, la marginea comunei Domașnea. În aprilie-mai, după rănirea gravă a lui Ișfănuț, care va necesita îngrijiri îndelungate, Nicolae și ceilalți partizani se stabilesc în pădurile Semenicului. În iunie, aflând că un brigadier silvic a informat autoritățile despre prezența lor în zonă, luptătorii se duc să-l pedepsească, dar sunt surprinși de trupele de Securitate. Urmează scene de război: explozii de grenade și rafale de mitralieră. Ion Caraibot e rănit, însă ortacii reușesc să se retragă la adăpostul întunericului, cărându-și, cu rândul, fratele de arme. Dimineață, Nicolae observă că sacul său de merinde fusese ciuruit de gloanțe, unul străpungând Noul Testament, care l-a încetinit și i-a deviat traiectoria. Are convingerea că, dacă nu ar fi purtat Noul Testament, acel glonț l-ar fi ucis sau l-ar fi rănit grav, perforându-i șoldul. O perioadă, partizanii s-au mutat în Codrii Verendinului, iar în iulie s-au deplasat spre comuna Naidăș, cu intenția de a încerca o trecere în Iugoslavia.
În aceeași lună, Nicolae și Dumitru Mutașcu au fost prinși într-o ambuscadă a trupelor de Securitate, din care au scăpat numai după intervenția în forță a celorlalți ortaci. Drumul a durat mult, zona era înțesată de trupe. În timpul campaniei au fost ajutați de Gheorghe Lazăr zis „Bogium” din Sasca Montană și de țăranii din Bozovici. Ajunși pe malul Dunării, Nicolae și ortacii au înnoptat într-o pădure din preajma Naidășului, iar a doua zi, aflând că frontiera era minată și păzită cu strășnicie, s-au retras în zona comunelor Măceriș și Lăpușnicu Mare. Solicitați de țăranii din Măceriș, care li s-au plâns că nu li se permite să cumpere produse de la magazinul comunal, acestea fiindu-le destinate doar sătenilor cu vederi comuniste, partizanii au intrat în sat la 15 august 1951, de Sfânta Maria Mare, au deschis magazinul și au împărțit țăranilor toate produsele existente, neluând absolut nimic pentru ei.
Nicolae și-a petrecut iarna ‘51-‘52 împreună cu toți cei 10 partizani ai grupării într-un bordei încăpător săpat în pădurile Steierdorfului. Rămânând fără mâncare, pe la sfârșitul lunii februarie au fost nevoiți să iasă din ascunzătoare, în pofida zăpezii încă mari. Câteva zile s-au adăpostit la Sasca Montană, într-un sălaș al lui Gheorghe „Bogium”, ulterior plecând spre pădurile din zona satului Borlovenii Noi. Pe 3 martie s-au instalat într-un sălaș, iar la primele ore ale dimineții de 4 martie au fost atacați de trupele de Securitate. Au scăpat cu toții din încleștare, chiar dacă Gheorghe Serăngău a fost lovit de mai multe gloanțe în pulpa piciorului drept. L-au cărat cu schimbul, dispărând în ceață.
În ziua de Rusalii, Nicolae s-a ascuns în podul grajdului familiei Fiat din Luncavița cu știrea Lenuței Fiat (18 ani). Așa a văzut cum fata și tatăl (Filip) au fost arestați și duși la Securitate. Peste două săptămâni, tânărul a aflat că cei doi au acceptat, sub tortură, colaborarea cu autoritățile. În aceeași primăvară, Lenuța l-a trădat pe Niculae, dar partizanul a reușit să scape, deși a fost cât pe ce să fie împușcat sau arestat. Cu toate acestea, tânărul s-a opus ca grupul să o omoare pe fată, așa cum dicta jurământul. Mai mult, când cinci partizani au plecat să-i pedepsească pe Filip și Lenuța, Nicolae s-a furișat în apropierea Luncaviței înainte de sosirea acestora, a aruncat două grenade și a tras în aer un încărcător de pistol-automat, astfel încât în comună au fost trimise trupe, iar ortacii nu au putut să-și pună în aplicare planul. Nicolae le-a salvat viețile celor doi. ”Nu voiam să-i iau omului ce nu-i pot da”, explică el.
Nicolae Ciurică spune că 1952 a fost „cel mai blestemat an petrecut pe munte”. Securiștii l-au ucis pe Ion Caraibot în iunie, în august și septembrie au fost omorâți Nistor Duicu și Dumitru Ișfănuț, în timp ce Victor Curescu a căzut arestat, ulterior trădându-i pe luptătorii supraviețuitori. În ‘52 i-a murit și mama, Frusina. În dimineața de 31 august, Nicolae și Gheorghe Stănescu au scăpat dintr-o tentativă de împresurare consumată la stâna lui Efta Bugărin. În zorii zilei de 1 septembrie, cei doi intră, fără să știe, între trei posturi fixe a câte 5 securiști fiecare (în locul numit „Tavane” din Muntele Buza Osli), reușesc să scape cu viață în urma ciocnirii și să spargă o împresurare alcătuită din trei cercuri concentrice, deși erau vânați de sute de urmăritori. În octombrie, Nicolae și Gheorghe evită, în ultima clipă, o capcană ce li se întinsese în apropierea Vârfului Godeanu, unde securiștii îi așteptau într-un bordei dezvăluit de Victor Curescu, zdrobit sub tortură. Cei doi au petrecut împreună iarna ‘52-‘53 într-o ascunzătoare săpată în zona numită ”Pietrele Albe”, în Munții Mehedințiului. Anul 1953 a fost lipsit de incidente. Iarna ‘53-‘54 au petrecut-o în aceeași formulă, undeva în pădurea Vârtoape.
Ciurică și Stănescu aveau să fie arestați în noaptea de 21 spre 22 aprilie 1954 în casa lui Ilie Urdăreanu din Cornereva. Se întâmpla în Săptămâna Mare. Trădătorul a fost Toma Duicu, zis „Roman”, cornerevean și văr al fraților partizani Duicu. Gruparea va fi destructurată în toamna aceluiași an, când va fi arestat Gheorghe Serăngău, iar Dumitru Mutașcu va fi găsit mort (împușcat) în pădurea de lângă Văliug, la 22 noiembrie 1954, moartea lui rămânând încă învăluită în mister.
După scurte opriri la Securitatea Caransebeș și Securitatea Lugoj, Nicolae a fost adus la Securitatea Timișoara, unde mai bine de două luni și jumătate s-a desfășurat prima parte a anchetei, cea de-a doua consumându-se la Securitatea Craiova. De-a lungul celor 6 luni de anchete, Nicolae a fost torturat și bătut cu sălbăticie, dar a refuzat categoric să colaboreze cu Securitatea, înscenându-și chiar și o tentativă de suicid pentru a mai scăpa de suplicii. A fost ținut în lanțuri timp de aproape jumătate de an.
Nu a turnat pe nimeni, dovadă faptul că, la proces, Securitatea a cerut condamnarea sa la moarte. Procesul a început la 12 noiembrie 1954 și s-a judecat la Craiova, în cadrul unui tribunal militar. Nicolae a fost condamnat la 25 de ani de temniță grea și la 10 ani de degradare civică. Arestat din nou, tatăl – Ion Ciurică – a fost condamnat la 6 ani de închisoare pe care i-a executat în integralitate.
Nicolae a executat 10 ani de pușcărie politică, trecând prin penitenciarele Craiova, Jilava, Popa Șapcă din Timișoara, lagărul de la Baia Sprie și Gherla, unde avea să rămână 7 ani. A fost sancționat cu izolarea de zeci de ori. „Gherla a fost facultatea mea. Fără Gherla, n-aș fi devenit omul care sunt”, punctează el. A fost eliberat în iulie 1964, la decret, în unul dintre ultimele loturi. Avea 33 de ani.
Nicolae s-a stabilit la Teregova, unde curând s-a căsătorit cu Mărioara (21 ani), fiica lui Gheorghe Berzescu, familia având doi băieți. În timp și-a deschis un atelier de tăbăcărie și cojocărie, meserie spre care îl îndrumase un deținut cunoscut la Gherla. Securitatea l-a supravegheat în permanență, dovadă zecile de turnători consemnați la dosar. În ‘76-‘78, suspectând că Nicolae s-ar fi aflat în legături cu Europa Liberă și Vocea Americii, un colonel și doi maiori de Securitate s-au deplasat la Teregova și i-au supravegheat toate mișcările, cu ajutorul a numeroși turnători, deși fostul partizan nu desfășura niciun fel de acțiuni. Securitatea i-a făcut probleme și lui Nicu, fiul cel mare al lui Ciurică, băiatul fiind cât pe ce să fie exmatriculat din Liceul „Traian Doda” (Caransebeș) pentru că spărsese, din greșeală, geamul tabloului dictatorului Nicolae Ceaușescu, expus în sala de clasă. Norocul lui Nicu a constat în faptul că împreună cu el se mai afla un băiat, care avea rude în conducerea Miliției Caransebeș, acestea implicându-se în soluționarea problemei, chiar după ce elevii fuseseră convocați la Securitate.
După Revoluție, Nicolae Ciurică a venit la București în primele zile ale lui ianuarie 1990. S-a deplasat la Televiziune, unde nu i s-a permis accesul în instituție, la fel cum s-a întâmplat și în cazul partizanului Ion Gavrilă Ogoranu. A avut o întâlnire cu Seniorul Corneliu Coposu la sediul PNȚCD din Piața Rosetti, acesta propunându-i să fie președintele filialei PNȚCD Caraș Severin, pe care fostul luptător a înființat-o și a dezvoltat-o în următorii ani. În 1992 avea să fie ales consilier local la Teregova. S-a retras din PNȚCD imediat după moartea lui Corneliu Coposu. A fost vicepreședinte și apoi președinte al AFDPR Caraș Severin; în prezent este simplu membru. În 2002 a finanțat și coordonat ridicarea unui monument din marmură albă în centrul Teregovei, dedicat partizanilor care au luptat în Banatul Montan.
Nicolae Ciurică e ultimul partizan în viață al României. Ușa dânsului e mereu deschisă în special pentru tinerii interesați de istoria rezistenței armate anticomuniste din munții Banatului și ai Mehedințiului. Privindu-l în ochi, de fapt, privim în ochii istoriei.
G. A.: Când ți-a venit ideea de a dedica o carte acestui erou și cum ai procedat în a o finaliza? Fiind un volum-interviu, bănuiesc că a fost extrem de greu (sau complicat) procesul de elaborare și editare a cărții.
R. G.: Pe domnul Nicolae Ciurică l-am cunoscut în urmă cu mai bine de 11 ani, când l-am intervievat prima oară. Se întâmpla la București. Dânsul venise la fiul său mai mare, pe atunci stabilit în Capitală. Ideea publicării unei cărți m-a bântuit chiar din timpul acelui interviu. Am fost copleșit de ce am auzit. Ani de zile am documentat subiectul, întrucât tematica rezistenței armate din Banat și Mehedinți este una complexă și implică mai multe grupări și subgrupuri de partizani (deopotrivă cu ramificațiile aferente), Nicolae Ciurică făcând parte din tot acest peisaj foarte puțin cunoscut. De-a lungul anilor am menținut o legătură permanentă cu dânsul. Au urmat alte trei interviuri la Teregova, de data aceasta întrebările fiind aplicate, gândite în perspectiva realizării unei cărți. Pasionându-mă subiectul, munca propriu-zisă – scrierea efectivă a volumului – nu mi-a părut deloc grea, ci o provocare de care m-am simțit onorat. Încă trăiesc cu nostalgia ei.
Întâlnirea cu domnul Ciurică e una dintre marile întâlniri ale vieții mele. Uneori, ascultându-l, am avut strania senzație că mă privea o sălbăticiune a codrilor, cu o stăruință atemporală, de parcă aș fi ridicat, de un colț, un voal subtil. Cumva interzis. Alteori, mă aținteau ochii tânărului de odinioară, scăpărători, parcă aducând cu ei întreaga pădure, deopotrivă cu zvonul unor glasuri uitate, care-și cereau dreptul la memorie. Rezultatul e „Nunta partizanului cu moartea. Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului”. Și în primul rând li se dedică Lor, partizanilor bănățeni și mehedințeni uciși în luptă, la zidul execuțiilor sau la margini de drumuri, în șanțuri, cu un glonț în ceafă, sub pretextul așa-ziselor ”evadări de sub escortă”. Ei sunt adevărații eroi și martiri.
Puteți comanda volumul AICI
(VA URMA)
