”În subsol m-au așezat pe un scaun, m-au legat cu bandă adezivă și au început să pună întrebări. Dacă răspundeam, mă electrocutau. Dacă nu răspundeam, tot mă electrocutau. Dacă spuneam adevărul și ei decideau că era o minciună, îmi mai dădeau un șoc electric” / Cum le torturează FSB pe femeile ucrainene răpite din casele lor


”În subsol m-au așezat pe un scaun, m-au legat cu bandă adezivă și au început să pună întrebări. Dacă răspundeam, mă electrocutau. Dacă nu răspundeam, tot mă electrocutau. Dacă spuneam adevărul și ei decideau că era o minciună, îmi mai dădeau un șoc electric” / Cum le torturează FSB pe femeile ucrainene răpite din casele lor

Continuăm seria mărturiilor femeilor ucrainene răpite din casele lor de ocupanții ruși, torturate de FSB și condamnate ilegal, prin acuzații mincinoase, la ani grei de închisoare politică. Aceste mărturii au fost publicate de The Insider. Primul episod poate fi citit AICI

După detenția politică, Vira Biryuk s-a întors în Ucraina în cadrul unui schimb de prizonieri. Iată mărturiile ei: 

”Numele meu este Vira Biryuk. Am locuit în satul Bakhmutivka din regiunea Luhansk. Am intrat imediat sub ocupație. Pe 26 februarie 2022, Rusia a declarat că am fost încorporați în Federația Rusă. La începutul lunii martie, au început ‹măsurile de filtrare› selectivă. Lista pentru filtrare a fost prezentată de șefa consiliului local al satului, Tatyana Yurova. Lista includea în principal familii de militari ucraineni. 

Eu nu lucram. Eram în concediu de maternitate și aveam grijă și de mama mea imobilizată la pat. Rușii au venit la noi acasă pentru că fratele meu servise în armata ucraineană. Patru bărbați cu puști de asalt au intrat în casă, întrebând unde este. Toată lumea știa că nu mai locuia acolo de peste opt ani. Cu toate acestea au percheziționat casa, au cerut toate telefoanele pentru inspecție. Căutau o uniformă, ceva cu simboluri ucrainene. Voiau o fotografie recentă cu el. Apoi au plecat. 

Am fost reținută în noaptea de 4 septembrie 2023. Încă nu înțeleg cum au intrat în casă fără să spargă lacătul de la ușa din față. M-am trezit cu oameni cu cagule care mă ridicau de ambele brațe. M-am uitat în jos, iar pe pieptul meu era un punct roșu cu laser. Fără explicații. 

Pe loc, au început să mă interogheze: ‹Unde ți-e telefonul? Câte telefoane ai? Unde sunt rudele tale? Unde e mama ta? Unde sunt copiii tăi?›. Dacă nu le plăceau răspunsurile mele, mă loveau imediat. 

Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să-mi acopere ochii a fost un convoi de dube albe care se opreau în fața casei. Apoi m-au legat la ochi, m-au forțat să mă așez pe podeaua uneia dintre dube și am plecat. După cum am aflat mai târziu, m-au dus la Luhansk - la fosta clădire a Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU), care acum găzduiește FSB-ul rusesc. 

M-au dus direct la o nouă rundă de interogatorii, în subsol. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Doar repetau că sunt un spion ucrainean. În subsol m-au așezat pe un scaun, m-au legat cu bandă adezivă și au început să pună întrebări. Dacă răspundeam, mă electrocutau. Dacă nu răspundeam, tot mă electrocutau. Dacă spuneam adevărul și ei decideau că era o minciună, îmi mai dădeau un șoc electric. 

M-au întrebat unde am crescut, care este naționalitatea mea, câte telefoane am, cu cine am vorbit din armata ucraineană. Interogatoriul a continuat toată noaptea, până a doua zi în jurul orei 17.00. În cele din urmă m-au pus să semnez niște hârtii. Eram încă legată la ochi, nu puteam vedea ce semnam. Mi-au ridicat legătura de la ochi doar atât cât să văd unde să-mi pun semnătura. 

CITEȘTE și Îngrozitoarele mărturii ale unor femei ucrainene răpite din casele lor de ocupații ruși. Umilite, bătute și torturate abominabil, victimele sunt condamnate apoi la ani grei de închisoare prin intermediul unor acuzații mincinoase, fără ca rudele să știe de soarta lor / ”De fiecare dată când spuneam un cuvânt în ucraineană, bărbații mascați mă loveau în cap”

După aceea, m-au dus la Comitetul de Investigații, la un anchetator oficial. Acolo mi-au spus că mă vor închide pentru mult timp, dar dacă mărturisesc, poate nu atât de mult. I-am rugat să-mi anunțe familia. Ei mi-au spus: ‹Nu este nevoie să anunțați pe nimeni. Nimeni nu va da niciun telefon. Nici nu-ți vei putea angaja propriul avocat›. 

Mi-a fost repartizat un avocat din oficiu. M-au ținut într-un centru de detenție temporară pentru următoarea lună, fără un ordin judecătoresc. M-au dus acolo în aceeași seară. Ofițerii de serviciu au spus că era prea târziu, așa că nu aveau mâncare să-mi dea. Cei care m-au adus au ridicat doar din umeri și au spus: 'Este în regulă. Hrăniți-o mâine. Nici noi nu am hrănit-o'.

Apoi m-au dus într-o sală de examinare medicală și mi-au spus să mă dezbrac și să stau ghemuită. În fața unor ofițeri bărbați. A doua zi am fost dusă la directorul centrului de detenție. Dar înainte de asta, din nou, m-au făcut să mă dezbrac pentru o nouă percheziție. Mi-au luat chiar și elasticul de păr. 

Directorul mi-a spus că, ‹din moment ce ești fată›, eram obligată să fac curățenie prin centru: dimineața trebuia să dau cu mopul pe podelele coridoarelor, iar după-amiaza curățam un al doilea etaj. De asemenea, trebuia să fac curățenie afară, în curte. 

O săptămână mai târziu m-au dus la un test poligraf, din nou în clădirea FSB. Au spus că au nevoie de test pentru a ‹ști cum să mă trateze› - ‹dacă spui adevărul, nu te vom bate în fiecare zi; dacă minți, vom continua să te batem›. 

Principalele întrebări au fost dacă am lucrat pentru SBU și dacă am contactat vreodată SBU pentru a le transmite vreo informație. Am spus că nu. Și acesta a fost adevărul. 

Ulterior, m-au dus în biroul aceluiași subofițer care mă escortase peste tot. Atunci mi-a spus că am trecut testul poligraf doar pentru că ‹instructorii NATO te-au instruit›. 

Nu am fost dusă până la începutul lunii octombrie la tribunal, pentru a mi se autoriza arestarea preventivă. Atunci m-au acuzat oficial de tentativă de omor. (Vira a fost acuzată de tentativa de asasinare a șefului comitetului vamal al 'republicii', Iuri Afanasievski. Se presupune că ea a livrat un smartphone echipat cu explozibili în regiunea Luhansk și i l-a înmânat lui Afanasievski, iar fiul acestuia a fost rănit în explozie după ce a deschis pachetul care conținea telefonul – n. red.)

Întregul caz a fost mult prea exagerat. Singurul lucru pe care îl aveau era că se presupune că am fost undeva în apropiere (de locul în care telefonul i-a fost înmânat lui Afanasievski – n. red.). 

Am petrecut următoarele 11 luni în arest preventiv. În prima mea celulă, am fost ținută împreună cu o altă fată din Ucraina, Aliona Sitnik. Și ea a fost acuzată de spionaj și condamnată ulterior la 11 ani. Ea încă își ispășește pedeapsa. Înainte de asta, a petrecut un an întreg într-o închisoare subterană. Familia ei habar nu avea unde se află, fiindcă nimeni nu le spune nimic rudelor tale până când FSB nu dă permisiunea. (La fel ca mulți alți ucraineni deținuți, Biryuk nu a avut niciun contact cu familia sa și a fost lăsată chiar și fără articole de igienă de bază sau haine de schimb. Acestea pot fi cumpărate doar de la magazinul închisorii sau primite în colete – n. red.). 

Purtam exact ce aveam pe mine când am fost arestată. Poate părea ceva minor, dar asta însemna că nu aveam cu ce să mă spăl, cu ce să mă usuc. Abia la sfârșitul lunii octombrie - în timpul unei audieri privind prelungirea detenției mele - am vorbit, în sfârșit. Când judecătorul m-a întrebat dacă am încredere în instanță, am spus: ‹Cum pot să am încredere în dvs. dacă mă ascundeți de propria mea familie? Dumneavoastră puteți să vă schimbați hainele, iar eu nu pot. Afară este frig, începe luna noiembrie, iar eu am fost adusă aici în pantaloni subțiri, un tricou și fără șosete. Asta purtam pe stradă›. 

După aceea, chiar i-au permis avocatului meu din oficiu să ia legătura cu familia mea și să le spună unde mă aflu. 

Mai târziu, m-au mutat într-o celulă cu o femeie care suferea de schizofrenie. Își ucisese fiica și își aruncase nepoata de la balcon. Avea episoade noaptea. Mă trezeam și o vedeam cocoțată goală pe patul de sus, vizavi de mine, agățându-se de un boiler, sărind ca o amazoană. Am bătut în ușă, am chemat gardienii - 'Ajutați-mă, vă rog!'. Dar ei spuneau doar: 'Descurcă-te cu asta. Ce vă așteptați să facem noi?'. Au transferat-o într-un centru psihiatric abia la sfârșitul lunii decembrie 2023. 

Apoi am fost mutată cu o altă femeie. Numele ei era Nastya și era separatistă, susținea independența așa-numitelor 'republici'. Am împărțit o celulă până la sfârșitul lunii mai. 

După aceea, am ajuns cu un grup de femei acuzate de trafic de droguri. Erau fanatice înrăite de-ale lui Putin. Aveau portrete ale lui Putin, se rugau la el dimineața și seara, îi sărutau pozele. 

Mi s-a spus dinainte - chiar înainte de pronunțarea sentinței mele - că voi face parte dintr-un schimb de prizonieri. Pe 27 august 2024, am avut o zi întreagă de audieri la tribunal. A doua zi, pe 28 august, m-au condamnat la 15 ani de închisoare. Imediat după aceea, au început să mă pregătească pentru schimb. 

Mai întâi au adus un fotograf pentru a face poze. Apoi m-au dus la unitatea medicală pentru un control. Mi-au returnat unele dintre articolele din pachetele de îngrijire care fuseseră refuzate anterior. Și mi-au spus că cineva va veni după mine noaptea. 

În jurul orei 19.00, au adus o altă femeie în celulă și au spus că vom merge împreună. Dar atmosfera în celulă era tensionată. Acele femei, devotate lui Putin, au început să șușotească între ele: ‹De ce ne rugăm la Putin când ea este cea care pleacă acasă? În mod clar, ea nu rămâne aici›.

Apoi, una dintre ele, Ulyana, s-a întors spre mine și mi-a spus: ‹Deci ești schimbată, du-te și sărută-l pe unchiul Vova (Vladimir Putin – n. red.) pentru că te-a lăsat să pleci!›. Am continuat să-mi împachetez lucrurile, încercând să o ignor. Dar ea nu se oprea: ‹E timpul să-l săruți pe unchiul Vova!›. 

I-am spus: ‹Mă voi duce acasă și îl voi săruta acolo pe unchiul Vova al meu›. 

Auzisem povești despre oameni care au fost luați pentru schimburi, conduși de colo-colo, apoi trimiși înapoi în celulele lor. Dar eram sigură că de data aceasta era real, că nu ne vom mai întoarce. Călătoria a durat trei zile: mai întâi la Rostov-on-Don, apoi la Voronej, apoi la Briansk și, în cele din urmă, la frontieră. Când am văzut acele autobuze în fața ferestrelor centrelor de detenție, am știut sigur - era schimbul. 

M-am simțit rănită când i-am văzut pe rușii prizonierii din partea cealaltă. Stăteau acolo bine hrăniți, fericiți. Băieții noștri erau subțiri, bătuți, abia se mai puteau mișca. Dar, desigur, era bucuria de a fi în sfârșit acasă, liberi” – detalii AICI

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.