Maica Penelope (Constanța Ianolide), soția mărturisitorului Ioan Ianolide, membră de onoare a Ligii Studenților - Iași, a trecut la Domnul. Veșnica ei pomenire!

La trecerea la Domnul a Maicii Penelope (Constanța Ianolide), soția mărturisitorului Ioan Ianolide, Liga Studenților – LS Iași punctează următoarele aspecte esențiale: 

”Născută la 1 mai 1925 la Turnu Severin într-o familie cu origini greco-aromâne din elita comercială a orașului, a fost crescută în spiritul patriotic și creștin al epocii, care i-a caracterizat toată viața. Inițial, s-a pregătit pentru a fi studentă la Medicină, participând în anii de liceu ca asistentă-voluntară în cel de-al Doilea Război Mondial la mai multe operații și autopsii, fiind inspirată de mama ei care a fost soră medicală pe front, în prima conflagrație mondială.

În perioada 1943-1947 a fost studentă la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (ASE București), fiind martoră la evenimentele tulburi din acea perioadă, care au afectat viața universitară: refugiul temporar al Academiei în județul Muscel pe fondul avansului armatei sovietice, bombardamentele asupra Bucureștiului, ocuparea Capitalei și comunizarea vieții universitare. 

Rușii

«Am ieșit cu colegii de la facultate într-o după amiază. Intraseră rușii în București, în țară, și furau ceasuri (aveau câte 3-4-5 ceasuri la mână). Vin doi ruși tineri în fața mea și mi-au pus mantia pe cap. Ceilalți [colegi] au luat-o la fugă; eu am stat, nu am făcut nimic, că dacă reacționam nu cred că era bine. Și m-au ținut așa cu mantia lor peste cap; eu nu am țipat, nu am făcut niciun gest, am stat liniștită. Au ridicat mantia, au început să râdă și au plecat; nu mi-au luat nici ceasul. 

M-am luat de colegii mei: ,,Vouă nu vă e rușine? M-ați lăsat singură acolo”, dar nu am pățit nimic. 

Pe urmă, venind de la Severin în vacanță spre București, în compartimentul respectiv erau trei ofițeri ruși. [...] Scot ei la un moment dat pahare și pun vodcă și îmi pune și mie. Am încercat puțin cu limba, dar am crezut că iau foc; noroc că domnul de vizavi de mine (ofițer, ce era) era medic militar și știa limba germană, și am vorbit cu el in limba germană și i-am spus: ,,Nu pot să beau așa ceva” și el a zis: ,,Schimbăm paharele […] Pentru noi cea mai mare ofensă e dacă refuzi să bei”. Am schimbat paharul cu el. Nu mi s-a întâmplat absolut nimic. Unul din cei tineri se îndrăgostise de mine și mi-a cerut adresa. Am dat și eu un nume aiurea.»

Se căsătorește în 1949 cu avocatul Nicolae Cilică, de care a divorțat amiabil în 1962, cu care a avut singurul copil, Mihaela (n. 1953). 

Ioan Ianolide 

În 1965 se căsătorește cu Ioan Ianolide, fost lider al studențimii anticomuniste, recent eliberat din închisoare, după 23 de ani de detenție. Încercat sufletește după ce s-a reîntâlnit cu logodnica sa, Valentina Gafencu, care s-a căsătorit cu doi ani înainte de eliberarea sa la presiunea familiei, Ianolide încearcă timp de un an să intre în monahism. Prin intermediul medicului cu care făcea exerciții de recuperare, o cunoaște pe mama Constanței Ianolide, doamna Penelope Buzavelca, cu care leagă o prietenie frumoasă bazată pe originea amândurora din familii greco-aromâne din Epir.

«Pe 2 martie, dă telefon și zice „Aș putea să vorbesc cu doamna Penelope?” Așa o chema pe mama. Zic „Da. Cine sunteți?” „Eu sunt Ioan Ianolide.” „Eu sunt fiica dânsei.” Zice: „Aș putea să vin mâine să vă fac o vizită?” „Da, poftiți. Veniți așa pe la 6, 6 jumătate. Sunt și eu acasă”. A venit la 6 jumătate, am chemat-o și pe Mioara cu prietenul ei, am pregătit niște gustări, niște aperitive, am stat de vorbă, am stat de vorbă... se făcuse aproape 11 seara și el nu mai pleca. În sfârșit, a plecat. Și a doua zi îmi dă telefon, că vrea să stea de vorbă cu mine. El n-avea încă serviciu. „Da, dacă m-așteptați când ies de la birou”. 

Îi dau adresa, îi spun unde lucrez, vine, mă așteaptă. Ne ducem și ne plimbăm în Herăstrău. Și el spune: „Eu vreau să mă căsătoresc cu tine”. Eu am început să mă bâlbâi. N-am știut ce să spun. Eu am crezut că vrea ceva în legătură cu serviciul, să-i dau vreo îndrumare. Eu zic „Lăsați, mai vorbim...” Mi-a fost jenă să-i spun direct așa că nu. [...] Îmi zice că atunci când a intrat pe ușă, atunci seara, a simțit o voce care i-a spus „Asta e”. Așa mi-a povestit el. Și am depus actele și ne-am căsătorit. Și pe 7 aprilie am avut cununia civilă la București și pe 30 aprilie cea religioasă, la Dobrotești, în casă, așa, cu familia și cu preotul de-acolo.»

În baza fotografiilor de la nuntă, Ioan Ianolide a realizat o tâlcuire a tainei sfintei cununii, care va face obiectul unui viitor proiect editorial pe care Liga Studenților îl realizează în parteneriat cu maicile de la Mănăstirea Paltin-Petru Vodă.

În colecția istorică a Ligii Studenților se păstrează o serie de fotografii și obiecte care au aparținut lui Ioan și Constanța Ianolide, care vor fi incluse într-o viitoare expoziție muzeală pe care o pregătim, precum și o fotografie-document prin care Valentina Gafencu și-a cerut iertare de la Ioan, pentru că nu l-a mai așeptat. 

Constanța Ianolide i-a fost alături lui Ioan Ianolide nu doar până la trecea la Domnul în 1986, ci mai ales moarte, ducând mai departe memoria lui și moștenirea sa duhovnicească. Începând cu 2016 am început să îi călcăm în mod frecvent pragul casei, unde am fost întâmpinați mereu cu jovialitate și „forțați” de bucuria întâlnirii să stăm până la 10-11 noaptea, ascultând fascinați povești dintr-o altă lume, parcă de basm, pe care comuniștii au încercat cu atâta ură să o ucidă. 

Povestirile ei despre copilărie, despre familie, despre oamenii simpli, dar mai cu seamă despre evenimentele istorice pe care le-a trăit și despre întâlnirea și relația cu Ioan Ianolide, ne-au întărit moral și ne-au zidit în inimi respectul și admirația față de o generație greu încercată, dar neînfrântă. Curiozitatea noastră s-a transformat într-o prietenie profundă, ajungând să se intereseze mereu despre fiecare dintre noi, cei care o vizitam, ajungând inclusiv să ne sune, ca o bunică, să ne întrebe de sănătate, dragoste și de note la facultate. În 2019, i-am conferit titlul de membru de onoare al Ligii Studenților, în semn de recunoștință pentru toată dragostea pe care a arătat-o față de noi, prin care am reușit să ne transpunem în altă epocă, să cuprindem cu mintea și să atingem cu inima năzuințele și suferințele generației sale.

Pe parcursul acestor ani, am realizat o serie de interviuri cu doamna Constanța, în care ne-a relatat mai multe episoade, atât din viața ei, cât și din cea a lui Ioan Ianolide, câteva fiind reproduse în acest text.

Valeriu Gafencu, Ianolide și suferințele din închisoare 

Despre atitudinea lui Ioan Ianolide în fața suferinței din închisoare: «Numai credința l-a ajutat să reziste. Ne povestea mereu de Valeriu pe care l-a iubit mai mult ca pe frații lui. Despre el însuși nu ne povestea nimic; nici noi nu-l întrebam ca să nu-l răscolim. Atât doar, odată, când îi tăiam unghiile, mi-a spus: ,,O, tu mi le tai și ei mi le smulgeau”. Mama mea, când auzit de tumora din spatele ficatului, care i-a grăbit sfârșitul, l-a întrebat: „Nu cumva te-au lovit la ficat?”. [El a răspuns]: „O, de câte ori cu bocancii”. Și a mai zis: „’Am avut noroc că am scăpat de reeducarea de la Pitești”. Eu, mai târziu, după Revoluție, când au început să apară cărțile, am aflat ce a fost cu Piteștiul, că nu știam. El nu mi-a povestit nimic; atât a spus: de reeducarea de la Pitești, dar n-am mai întrebat nici ce e aia ,,reeducare”, și ce a pățit acolo. Pe urmă, tot de la alții am aflat cum ii bătea cu fierul la talpă, iar el nu scotea niciun sunet. Cinci ani a stat izolat singur într-o celulă pe ciment, dezbrăcat, nemâncat. În ultimii 2 ani, văzând că în ciuda amenințărilor cu reeducarea, sau a promisiunilor că-l vor scoate din pușcărie dacă reușește, el nu a cedat. 

Le-a spus la un moment dat: ,,Cred în Iisus Hristos și voi crede în continuare!”. L-au băgat într-o celulă mare cu 20 de persoane care înnebuniseră, ca să-și piardă și el mințile. Dumnezeu l-a ajutat și nu și le-a pierdut, dar zicea că era ceva cumplit. Sunt convinsă că numai credința l-a ajutat să reziste la chinurile cumplite din cei 23 de ani (din 25 condamnat, a executat 23). Mama l-a întrebat odată: ,,Dar pe ăștia care te-au chinuit așa atâția ani, nu-i urăști?” [El i-a răspuns]: „Nu. Mă rog pentru mântuirea lor”.»

Întoarcerea la Hristos

Despre manuscrisul cărții Întoarcerea la Hristos: «Avea camera lui, biroul lui, scria acolo. Nu l-am întrebat niciodată ce scrie. Am bănuit că își scria amintirile. Mergea foarte des la băi. Îl trimitea de la Reumatologie. Plecând într-o stațiune, nu mai știu, l-am condus până la tramvai, și mi-a spus: „Vezi că în sertar, la birou, în dreapta, sunt niște hârtii. Cum ajungi acasă, să le rupi, să le arunci. Și așa am făcut. Nici nu m-am uitat ce scrie în hârtiile alea. Le-am rupt, toată noaptea. Pe urmă, i-a părut rău când a venit, pentru că scrisese lucruri importante, tot așa, cum a apărut și în carte. N-am știut nimic. Atât mi-a lăsat vorbă: „Vezi, după ce mor, să duci lampadarele astea la Jenică Popescu. Bine, eu le-am dus, dar ce știam eu? Făcusem mai multe lampadare pe care le-am dat cadou, pe la prieteni. Habar nu am avut că înăuntru sunt ascunse hârtiile care au apărut pe urmă în carte. Și văd că în carte scrie că ar vrea să publice după ce el nu va mai fi în viață, și că ar fi bine să fie scrisă cartea de călugări. A ajuns la călugărițe, în loc de călugări. Părintele Filotheu de la Petru Vodă le-a luat și le-a dus la Diaconești. Dar au lucrat maicile trei ani ca să descifreze, pentru că erau toate răvășite. S-a plimbat sacul ăsta cu hârtii scrise de el până în America. Spera că părintele Calciu o să poată să facă ceva, dar sigur că n-a putut să se ocupe. Și-așa au ajuns înapoi în țară.»

La începutul acestui an, dorind să urmeze pe calea duhovnicească a soțului ei, a hotărât să intre în monahism, primind numele mamei sale, Penelope, urmând ca în primăvară, după ce a împlinit 100 de ani, să primească și schima mare, treapta cea mai desăvârșită a călugăriei, doamna Constanța devenind, astfel, schimonahia Penelope.

Îi binecuvânta pe toți cei care călcau pragul Mănăstirii Paltin, iar pe cei care veneau din Iași îi întreba: „Îi cunoașteți pe cei din Liga Studenților?”

Acum, cu smerenie și nevrednicie, o rugăm noi pe ea să le spună celor din Ceruri că ne-a cunoscut pe noi și să pună cuvânt bun pentru o mână de tineri și pentru țara lor. 

Cuvintele noastre nu pot acoperi durerea despărțirii, dar mărturisesc bucuria intrării în Veșnicie. 

Dumnezeu să o odihnească cu drepții Săi!”

Înmormântarea va avea lor miercuri, 17 septembrie, de la ora 12:00, la Mănăstirea Paltin (jud. Neamț)

Veșnica ei pomenire!