România ca un sanatoriu

Din când în când, pe grupurile literare, un domn își distribuie textele. Mă tot minunez de ele. Scriitor cu multe cărți, foarte puțină glorie dar destui urmăritori în online. Patriot și mândru de sine. Îl detestă pe Cărtărescu și îl înjură periodic, cu patimă. Îl adoră pe Stegarul dac, îi scrie ode și îl consideră o minune a românismului. Cei care îl urmăresc aplaudă frenetic. Și ei iubesc țara. 

Scriitorul ar vrea să aibă succes, ar vrea să fie băgat în seama de confrați. Nu i se întâmplă. Se proclamă pe el însuși, în mod repetat, genial. Ar vrea să fie tradus, să fie premiat, să fie în lumina reflectoarelor. Nu i se întâmplă asta decât în social media, unde este aplaudat de oameni plecați de acasă, pe care îi flatează că se trag de șireturi cu un personaj important. Se validează intre ei, într-un cerc al frustrărilor violente. 

Acest scriitor îmi pare simbolul perfect pentru "suveranism" ca maladie a civilizației. Impostura publică, cu ajutorul tehnologiei, duce la o contestare agresivă a valorii cum nu a mai existat. Orice mangafa cu telefon se poate proclama scriitor sau jurnalist și poate pretinde egalitate cu cei care sunt cu adevărat. Și pentru asta se simte îndreptățit să îi distrugă pe aceia. Iar publicul aplaudă execuțiile, deocamdată simbolice. Dar și să le vina rândul la putere...

Acești oameni transformă România într-un sanatoriu cu medici bolnavi, pe care stegarul dac flutură steagul țării fără fond, dar mândră foc de lipsa ei de valoare.