Maia Sandu și memoria confiscată a lui Ilie Ilașcu. Fariseismul identitar al unui stat care se teme de adevăr

Moartea lui Ilie Ilașcu, simbol al rezistenței românești din Basarabia, ar fi trebuit să fie o ocazie de clarificare morală și identitară pentru Republica Moldova. Un moment în care statul să-și asume, în sfârșit, adevărul istoric: că eroismul acestui om nu a fost o luptă „pentru independența Republicii Moldova”, ci o luptă pentru românitatea Basarabiei, pentru dreptul românilor de aici de a nu fi striviți de imperialismul rus.

Dar reacția președintei Maia Sandu, exprimată într-un mesaj oficial pe Facebook, arată încă o dată că identitatea românească a populației majoritare a Republicii Moldova rămâne un subiect tabu pentru Maia Sandu și Guvernul PAS. În locul unei recunoașteri firești a luptei lui Ilașcu pentru românitatea Basarabiei, mesajul prezidențial a convertit sacrificiul său într-o poveste convenabilă despre „independența Republicii Moldova” și „eroii moldovenilor”.

Iată mesajul doamnei Maia Sandu de pe pagina sa de Facebook: 

„Joi, când Ilie Ilașcu va fi înmormântat la Cimitirul Bellu din București, declarăm zi de doliu în amintirea eroului Republicii Moldova. Un om față-n față cu un stat agresor. Care totuși a rezistat. Nu doar a rezistat - ci a rămas liber, cu lupta curată și vorbele demne. Toți cei care l-au respectat pot să își ia simbolic rămas-bun la Palatul Național, între orele 10:00–13:00.

Ilie Ilașcu va rămâne un simbol al rezistenței și al luptei pentru integritate. În cei 9 ani de detenție ilegală, a fost torturat, amenințat, a trecut prin execuții simulate cu gloanțe oarbe pentru a-l dărâma. Dar el nu și-a trădat țara. Ilie Ilașcu a ales, cu fruntea mereu sus, să meargă la moarte pentru independența Republicii Moldova și va rămâne un simbol al tuturor moldovenilor.

Important este să transmitem lecția lui de patriotism și către generațiile tinere. Sacrificiile lui să rămână în memoria noastră și să ne ofere - în momentele de cumpănă - acea credință, atât de necesară, în puterea neamului de a-și construi destinul.”

Mesajul doamnei președinte este fariseic și contrazice flagrant realitatea. Ilie Ilașcu nu s-a ridicat împotriva separatismului transnistrean în numele unui stat moldovenesc neutru și civic. Identitatea lui nu a fost una construită pe ambiguitate sau pe un patriotism abstract. Întreaga sa activitate politică, publică și personală a fost legată de cauza românească. A fost membru al Frontului Popular, a cerut mereu ruperea de influența rusă și revenirea la identitatea română, a strigat în sala tribunalului-farsă din Tiraspol „Te iubesc, popor român!” și a devenit ulterior senator în Parlamentul României. A fost condamnat la moarte tocmai pentru ceea ce reprezenta: vocea românității din Basarabia. A nu menționa aceste lucruri înseamnă a-i falsifica memoria.

În mesajul Maiei Sandu, această dimensiune este ștearsă cu o precizie chirurgicală. Termenul „român” nu apare nici măcar o singură dată. Identitatea lui Ilașcu este reîncadrată într-o poveste despre „eroii Republicii Moldova”, despre „simbolul moldovenilor”, despre lupta pentru „independență”. Tot ce definea existența lui Ilașcu este astfel convertit într-o retorică statalistă care îi anulează mesajul autentic. Această rescriere a biografiei unui martir este un gest care duce în zona fariseismului politic.

Statalismul tehnocratic și frica de adevărul identitar

Nu este prima dată când conducerile PAS evită cu obstinație să rostească adevărul identitar despre această populație. În ultimii ani, discursul prezidențial a funcționat pe logica unui statalism tehnocratic: elegant, pro-european în exterior, dar profund temător în interior când vine vorba de identitatea românească a majorității. Limba română devine doar „limbă oficială”, românii devin „moldoveni civici”, iar eroismul românilor basarabeni este rescris în cheia unui patriotism moldovenesc sterilizat. Este o strategie ce tinde să păstreze intact mitul moldovenist, dar într-o formă modernizată, ambalată european. În esență, nu diferă prea mult de rețetele identitare ale perioadelor Sangheli sau Voronin, doar că este prezentată cu un limbaj mai „pudrat ideologic” și mai atent calibrat.

Transformarea lui Ilașcu într-un „erou moldovean” se înscrie tocmai în această tendință. Este o manieră subtilă de a înlocui identitatea reală cu una convenabilă politic. În loc să acceptăm că sacrificiul său s-a făcut pentru românism, președinția îl așază într-o poveste care îi elimină tocmai nucleul identitar. Este, de fapt, o formă de uzurpare simbolică: statul își însușește martirii românismului, dar le golește conținutul pentru a-i integra într-o narațiune care nu le aparține.

A vorbi despre Ilie Ilașcu fără a recunoaște identitatea românească pentru care a suferit este echivalentul unei amputări morale. Memoria lui devine astfel instrument politic, iar adevărul pentru care a luptat este trecut sub tăcere, falsificat. Este o nedreptate față de un om care și-a purtat credința cu demnitate, chiar și în fața morții simulate, a torturilor și a izolării.

Memoria eroului român nu poate fi confiscată

Cea mai mare jignire adusă memoriei lui Ilie Ilașcu nu este tăcerea, ci înlocuirea adevărului cu o poveste convenabilă. Sacrificiul unui român este reinterpretat ca sacrificiul unui „moldovean” fără identitate națională, iar lupta pentru demnitatea românească devine, în discursul oficial, o cauză care nu a existat pentru Ilașcu. În loc ca statul să recunoască esența luptei lui, preferă să o rescrie pentru a o adapta unui narativ ce evită frontal adevărul.

Această rescriere nu este lipsită de consecințe. Ea contribuie la consolidarea unei identități moldovenești artificiale, menite să ocolească asumarea rădăcinilor românești ale majorității populației. Tot astfel, ea estompează identitatea românească, împingând-o către periferia discursului public. Din asemenea distorsiuni se naște o istorie „oficială” în care luptătorii românismului devin, printr-o subtilă operațiune de reetichetare, simboluri moldovenești, iar adevărurile esențiale ale acestei regiuni sunt tratate cu o rezervă calculată.

Într-o asemenea atmosferă, memoria lui Ilie Ilașcu trebuie apărată de manipulările politice. Ea nu este negociabilă și nu poate fi remodelată pentru a servi unor interese politice trecătoare. Ilașcu nu a fost un simbol neutru, nici o figură abstractă a rezistenței; a fost un român care a suferit și a riscat totul pentru dreptul românilor basarabeni de a nu fi îngenuncheați de Rusia.

Adevărul este simplu și nu are nevoie de artificii: Ilie Ilașcu a aparținut poporului român, a luptat pentru el și a strigat numele lui în fața morții. Orice încercare de a-i rescrie identitatea este o nedreptate.

Memoria lui trebuie spusă așa cum a fost, fără ocol, fără cosmetizări și fără frică. România și Basarabia îi datorează acest lucru.