EXCLUSIV. Lupta și moartea lui Vladimir Macoveiciuc, primul partizan al României. Iunie 1944: în urma unei ambuscade, partizanii au distrus în totalitate statul major al unei divizii rusești, cauzând multe pierderi inamicului. Deghizați în uniformele însângerate ale rușilor uciși, eroii au traversat frontul, fiind decorați cu Virtutea Militară / Rezistența de după 23 august 1944

Vladimir Macoveiciuc (1906-1946 / foto stânga sus) s-a născut la 26 octombrie 1906 în comuna Voitinel, județul Rădăuți, în familia lui Samson și a Ioanei Macoveiciuc. Tatăl i-a murit de timpuriu, mama crescând singură cei trei copii. Toate mărturiile îl zugrăvesc ca pe un bărbat înalt și bine legat, cu o înfățișare plăcută, carismatic, isteț, descurcăreț, având un pronunțat spirit întreprinzător – înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial a fost comerciant de succes. Nu în ultimul rând, cei care l-au cunoscut au remarcat, în unanimitate, și spiritul său aventuros, care urma să se evidențieze din plin în perioada luptelor de partizani. S-a căsătorit cu Domnica din Voitinel, mariajul fiind binecuvântat cu trei copii – doi băieți (Silvestru, respectiv Victor) și o fată. 

Regalist devotat și anticomunist desăvârșit, Vladimir Macoveiciuc nu a avut o apartenență, o culoare politică. În schimb, avea o solidă și îndelungată pregătire militară – în timpul armatei fusese caporal la Regimentul 4 Artilerie Grea din Bacău, ulterior devenind instructor însărcinat cu pregătirea tinerilor militari.   

Începuturile. Școala de la Sadova 

În primăvara lui 1944, când tăvălugul rusesc se apropia, autoritățile au hotărât ca tinerii din satele limitrofe graniței Bucovinei să nu mai fie trimiși pe front dacă se pregăteau în vederea luptei de partizani. Așa a apărut școala de la Sadova, unde aceștia se antrenau pentru a deprinde tehnicile luptei de gherilă în spatele liniilor inamice. Partizanii erau înarmați de Comandamentul de la Câmpulung Moldovenesc, aflându-se sub ordinele directe ale acestuia. Având experiența militară necesară, totodată fiind și un redutabil cunoscător al zonelor vizate, Vladimir Macoveiciuc a fost liderul incontestabil al tuturor acestor luptători, devenind primul partizan antisovietic și anticomunist al României, inițiatorul și conducătorul celui dintâi grup de rezistență armată care a acționat pe teritoriul țării noastre în contextul pătrunderii trupelor sovietice, dar și după momentul 23 august 1944.   

De baștină din Vicovu de Jos, după ultima sa permisie, vânătorul de munte Vasile Motrescu (foto sus) – trăgător de elită ce plecase pe front încă din 1942, ajungând până în Crimeea și Caucaz – s-a alăturat și el partizanilor lui Macoveiciuc. Când linia frontului a ajuns la Vicovu de Jos, trecând chiar prin fața casei Motreștilor, țăranii au fugit în pădure, înspăimântați de ceea ce numeau ”răul rusesc” – atrocitățile săvârșite de trupele sovietice: crime, violuri, bătăi și tâlhării în serie. Printre multe alte umilințe, invadatorii i-au obligat pe flăcăii bucovineni să le sape tranșeele cu arma-n coaste. 

În vârstă de 20 de ani, Gheorghe Motrescu (foto jos) – fratele mai mic al lui Vasile – a pus mâna pe armă, s-a refugiat în codru și a deschis focul împotriva patrulelor rusești de recunoaștere. A făcut-o ”în mod naiv și fără nicio pregătire militară”, așa cum va relata, în a doua jumătate a anilor ‘90, în interviul publicat de Daniel Popa în volumul ”Povestea familiei Motrescu din Vicovu de Jos. Luptele partizanilor anticomuniști din Bucovina 1944-1958”, Fundația Academia Civică, 2015. După acest episod, Gheorghe s-a alăturat partizanilor conduși de Macoveiciuc, luând parte la o serie de încleștări cu sovieticii. ”O venit Vladimir Macoveiciuc cu un grup de partizani, toți înarmați până-n dinți”, își amintea Gheorghe momentul întâlnirii survenit în mai 1944. 

Obiectivele 

Tot el explica obiectivele grupării: ”Luptele de partizani sunt foarte periculoase, dar să știți că sunt și eficace. Noi, ăștia 21 de partizani, hărțuiam frontul, că nu era vorba de rupt frontul rusesc, era vorba numai de recunoașteri și hărțuială. Pentru ce se făcea hărțuiala asta? Ca să se retragă grosul trupelor. Rușii știau că aici e treaba subțire și că gurile Sucevei și Moldovei erau barate de nemți, Erau bine apărate și dotate cu tranșee și cazemate bine fortificate și scopul nostru era să atragem forțele ruse spre munte (…) ca ei să folosească inutil niște forțe pe poalele Carpaților. (…)

În mijlocul lui mai, iunie 1944, tot am umblat. Am făcut o misiune de recunoaștere și de atac, lupte de partizanat. Acum eram în Curtișoara, acum eram la Vețel, acum eram în Voitinel, acum eram în Gura Putnei, acum eram la Horodnic, mâine eram în Hardic sau către Sucevița. Sau ne schimbam și câteodată făceam și câte o rafală… Și acum trăgeam aici și pe urmă mergeam și trăgeam niște rafale la 50, 60, 80 kilometri în altă parte. Și eram 21 de inși”. 

Componența grupării va oscila de la lună la alta. La începutul lui mai 1944, partizanilor lui Macoveiciuc li se alătură și Dumitru Rusu (născut la 7 august 1924 în comuna Voitinel). Premilitar, tânărul căzuse în mâinile rușilor, împreună cu alți flăcăi bucovineni, fiind chinuiți și puși să le sape tranșeele. În volumul amintit, în care e citată și mărturia sa, Rusu povestește cum a devenit partizan: 

”Și am luat legătura cu Macoveiciuc, care a zis: ‹Măi băieți, veniți cu mine și trecem de ceea parte, la români›. Eu nu cunoșteam pădurile, eram tânăr, 19-20 de ani, și am trecut cu el, am trecut prin cordonul de ruși și am trecut în pădure în Carpați. Acolo, în pădure, am năcăjit și noi, na, că s-or terminat alimentele, că am ajuns de mâncam și bureți și măcriș, iarbă. Și am ajuns în Câmpulung Moldovenesc. Acolo a luat Macoveiciuc legătura cu comandamentul german. El era un om cam descurcăreț, bun de gură, și le-a spus să-i deie armament că el are oameni și s-ar duce să lupte împotriva rușilor și să aducem și informații de acolo. Și a strâns un grup de vreo 21-22. Și am venit… ne-or pregătit nemții pe la Fundu Moldovei, pe acolo (se referă la școala de la Sadova – n. aut.), or făcut tragere cu noi, ne-or arătat felurite arme (…) ne-or dat și explozibil ca să ne băgăm în zona rușilor, să băgăm pe țeava tunului. (…) Alimente ne-or dat puține, câte alimente am putut noi lua, muniții ne-or dat grele în spate și pe jos, nu aveam cu ce duce”. 

Despre Macoveiciuc, Rusu își amintește: ”Era un om aventurier. (…) Era bărbătos și plăcut. Mergea prin pădure, îți făcea poezia și când îți făcea cântecul…”.

”Aici ne temem noi de ruși, mă, aici, acasă la noi?”

Potrivit aceluiași Rusu, în iunie 1944, undeva între Voitinel și Horodnic de Sus, aflați în imediata proximitate a tranșeelor sovietice, partizanii lui Macoveiciuc au încercat să-i ia prizonieri pe câțiva militari ruși aflați într-un post înaintat, întărit și dotat cu mitralieră. Scopul era stoarcerea lor de informații pentru uzul Armatei Regale Române. ”La noapte îi furăm pe ăștia”, i-a spus Macoveiciuc. Mai târziu, când unii partizani și-au manifestat reținerea privitoare la o astfel de lovitură, atrăgând atenția că situația nu le era deloc favorabilă, retragerea fiind dificilă în condițiile numărului mare de trupe sovietice aflate în zonă, ofițerul de cavalerie Cornea (în acea perioadă, mai toți luptătorii lui Macoveiciuc erau fie militari de carieră, căliți pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, fie premilitari din partea locului) i-a întrebat pe ceilalți: ”Aici ne temem noi de ruși, mă, aici, acasă la noi?”. Același Cornea s-a furișat până în apropierea postului, puțin după ora 3.00 noaptea, și, simțit de ruși, i-a spulberat cu cele 2-3 grenade pe care le pregătise pentru o astfel de situație. Ceilalți partizani au deschis focul asupra tranșeelor, acoperindu-i retragerea și reușind să dispară cu toții în desișurile pădurii de fag, fără niciun rănit.

Bărbați dintr-o bucată, obișnuiți cu cele mai grele condiții de supraviețuire, luptătorii lui Macoveiciuc au luat parte la încleștări și ciocniri pe toată linia frontului. De multe ori au folosit armament rusesc, deși acesta era mai slab performant decât cel german, pe care de asemenea îl aveau în dotare, dar făceau asta numai pentru a-i păcăli pe sovietici, care în primă instanță credeau că rafalele în cauză erau trase tot de ruși, iar această confuzie s-a dovedit letală pentru mulți. De asemenea, din aceleași considerente ale luptei în clandestinitate, partizanii lui Macoveiciuc s-au deghizat uneori în uniformele rușilor pe care îi lichidaseră.

Ambuscada din Poiana Hăciungului

La 20 iunie 1944, aflând de la Chifan Gheorghe, un sătean din Voitinel, despre unele mișcări ale trupelor rusești, Macoveiciuc și luptătorii săi au organizat ambuscada din Poiana Hăciungului, reușind să distrugă în totalitate statul major al unei divizii sovietice, căreia i-au capturat armele, hărțile și planurile, cauzând numeroase pierderi inamicului – mai exact, au fost uciși 9 ofițeri de stat major, totodată fiind lichidate 2 plutoane sovietice. Rușii au fost scerați printr-un foc încrucișat, într-o vale îngustă și lungă, unii reușind să scape doar cu fuga. 

Participant la ambuscada din Poiana Hăciungului, fostul partizan Gheorghe Motrescu relata: ”Și în primul rând ne-am repezit să le luăm (rușilor – n. aut.) port-hartul, actele. Aveau hărți până la Vatra Dornei, erau dotați cu hărți pentru toată regiunea asta, mai încolo nu. Și ei proiectau o ofensivă. Le-a dăunat lor foarte mult chestia asta, de-asta am fost decorați cu Virtutea Militară. (…)

Și noi, na, am luat port-harturile, niște hărți, n-am știut niciunul rusește și totuși am zis că au o valoare, ceva. Dar cum era indicat, am cunoscut Stănișoara, Hăciung, Poiana Crucii, Poiana Secării, Putna, Vicovu, tot era. Și frontul lor era indicat cu creion roșu pe unde se află. Erau bine puse la punct. 

Pumnale, pistoale, ne-am mai înzestrat cu niște F.P.S.-uri de-ale lor, astea s-au luat la repezeală. Și s-au luat rubăștile celea ale lor (cămașă bărbătească încheiată pe umăr, care se poartă încinsă peste pantaloni, specifică portului popular rus – n. aut.), pline de decorații și cu tot cu sânge și găurite cum erau, le-am luat și le-am îmbrăcat. Apăi, drept să vă spun, nu eram nici noi ca dracu’, dar nici dracu’ ca noi”. 

Virtutea Militară 

Inițial, deghizați în cămășile și uniforme rusești, însângerate și găurite de gloanțe, partizanii lui Macoveiciuc au fost luați drept ruși când au traversat frontul, făcându-și apariția în zonele controlate de Armata Regală Română, dar țăranii locului s-au liniștit imediat ce i-au auzit vorbind în limba română. Împreună cu hărțile și planurile capturate de la sovietici, partizanii au ajuns la Comandamentul de la Câmpulung Moldovenesc. Au fost fotografiați, aplaudați și decorați cu Ordinul ”Virtutea Militară”. 

Cu același prilej, pentru meritele sale excepționale, curajul și eficiența de care a dat dovadă în executarea misiunilor încredințate, Macoveiciuc a fost avansat la gradul de locotenent. De notat și că, în mod obișnuit, atunci când Macoveiciuc și luptătorii săi reveneau din raiduri, în urma ciocnirilor cu sovieticii, ofițerii germani și români îi aplaudau ridicați în picioare. 

După 23 august 1944 

Foarte curând însă, peste numai câteva luni (începând cu 23 august 1944), aceste acte de eroism românesc vor fi considerate ”crime”, ”banditism”, ”terorism” și ”fascism”, doar pentru simplul motiv că partizanii lui Macoveiciuc au luptat împotriva rușilor și pe Frontul de Est, și pe frontul de acasă, în România invadată de tancuri sovietice. O parte dintre luptători au renunțat la partizanat încă din cursul verii lui 1944 – Gheorghe Motrescu și Dumitru Rusu sunt două exemple, redevenind premilitari și încercând să-și facă un viitor, dar nu vor scăpa de aresturi și detenție politică. 

După ce România a întors armele, Macoveiciuc și partizanii din jurul lui au rămas cu trupele germane până în octombrie ‘44, iar apoi nu s-au predat noilor autorități, ci au continuat lupta anti-comunistă și anti-sovietică, retrași în zonele împădurite din apropierea satelor de baștină, unde își puteau asigura alimentele, fiind iubiți și ajutați de țărani. Macoveiciuc spera (la fel cum vor spera și partizanii de după el) în izbucnirea unui amplu război între anglo-americani și URSS, moment în care partizanii aveau să lupte din nou în spatele liniilor sovietice, sabotând, hărțuind, strângând informații și presărând haos.   

Martor al evenimentelor, Ion Sengeac (născut la 30 ianuarie 1922 la Sucevița, fost muncitor forestier) explica situația fără de ieșire a partizanilor din Gruparea ”Macoveiciuc”: ”După 23 august (România) s-o schimbat contra nemților, o trebuit întors arma cu dânșii… Și amu (partizanii) nu s-or putut preda. Se predau la ruși, îi luau și… ‹pe voi la Katin›. Mergeau cu nemții, amu aveau ciudă: ‹Voi sunteți niște înșelători›, pe drept. Și atunci or stat toți pe loc. Fiecare în direcția comunei lui, de unde să se poată aproviziona… or stat pe loc să vadă ce-o ieși. E, o ieșit rău”.

În octombrie 1944, luptătorii lui Macoveiciuc s-au separat definitiv de trupele germane, undeva în apropiere de Satu Mare. După ce și-au îngropat o parte din armament și echipamente, cei mai mulți partizani s-au împrăștiat prin țară, fie încercând să dispară, pentru a nu fi arestați și condamnați de sovietici, fie intenționând să-și facă un rost în noile realități. Câțiva au rămas alături de Macoveiciuc. 

Trădarea lui Simion Tudose. Și cadavrele de la fereastră 

Curând, rușii au încercat să-i captureze în casa lui Nicolae Lucan din Câmpulung Moldovenesc, pe care au încercuit-o în urma trădării lui Simion Tudose, dar partizanii postaseră santinele, au simțit primejdia și au reușit să se furișeze printr-o gaură din grajd destinată aruncării gunoiului, ulterior făcându-se nevăzuți. 

Același Simion Tudose a condus o echipă de NKVD-iști în comuna Pomi, județul Satu Mare, dezvăluind locația în care se ascundea familia lui Macoveiciuc. În urma acțiunii a fost arestată soția – Domnica – împreună cu Victor, fiul cel mic (16 ani), totodată fiind reținută și logodnica lui Silvestru, fiul cel mare, care avea să fie bătută și violată în mod repetat atât de ruși cât și de Simion Tudose, pe toată durata drumului spre Poliția din Câmpulung Moldovenesc. Pusă în libertate, tânăra va muri la puțin timp după. În urma unor anchete brutale care s-au întins pe durata a 7 luni, la Siguranța Suceava, minorul Victor Macoveiciuc a fost predat rușilor, deși nu se făcea vinovat de nimic. Singura lui culpă era că nu și-a trădat tatăl pe care nu-l va mai revedea niciodată – nici măcar nu știa unde se ascundea. 

Aflând în detaliu despre trădarea lui Simion Tudose, Vladimir Macoveiciuc l-a urmărit până în toamna lui 1945, când a reușit să-l prindă chiar în casa părintească, într-o noapte, acolo aflându-se și sora acestuia. I-a împușcat pe amândoi în timp ce dormeau. Unele mărturii susțin că mai apoi le-a postat cadavrele la fereastră, pentru a-i înspăimânta pe toți eventualii trădători. 

În noile condiții de luptă, partizanii lui Macoveiciuc s-au împărțit în mai multe facțiuni reduse numeric pentru a face detectarea lor cât mai dificilă – a se nota că o astfel de măsură va fi luată de mai toate grupările de rezistență armată care vor activa după momentul 23 august 1944, cele care nu vor face asta (de exemplu, gruparea condusă de maiorul Nicolae Dabija) urmând a fi lichidate cu rapiditate. Partizanii lui Macoveiciuc se aflau într-o permanentă mobilitate. Gruparea a acționat în sudul Bucovinei, cu precădere în zonele împădurite din apropierea satelor Voitinel, Vicovu de Jos, Vicovu de Sus, Gălănești, Hurjuieni, Horodnic de Jos și Horodnic de Sus. În 1945, după o perioadă de un an în care a fost premilitar, 

O regie NKVD-istă 

Dumitru Rusu a revenit în satul natal, la Voitinel, și l-a reîntâlnit de două ori pe Vladimir Macoveiciuc. Iată relatarea: 

”L-am văzut în ‘45… o venit în sat aici, umbla prin sat, prin Voitinel. (…) M-am întâlnit eu cu el… Veneam acasă din pădure și el mi-o ieșit dinainte. Și m-o întrebat ce mai fac, cutare, și mai era cu unul, îi spunea Florea, dar nu mai știu cum (Florea Arcade – n. aut.), și mi-o zis: ‹Mă, nu ai o armă să-mi dai? Că ți-oi da-o înapoi›. Și eu i-am spus că nu am. ‹Da’ caută-mi o armă!›. Și pe urmă o umblat prin sat, jandarmii umblau după dânsul și vedeam că eram suspectat și eu. (…) Și într-una din zile, adică noaptea, o venit flăcăul lui acolo unde lucram eu și m-o chemat să ies până afară și mi-o spus să merg să mă întâlnesc cu tată-său. Silvestru Macoveiciuc îl chema pe băiat. Am mers. Și pe dânsul îl urmăreau unul Brăilean Toader și unul Șumulanski Arcadie (Șumlanschi Arcadie – n. aut.)”. 

De loc din Sucevița și fost deținut de drept comun, Brăilean Toader se alăturase Grupării ”Macoveiciuc” în vara lui 1944, dar asta pentru o scurtă perioadă, fiind atras strict de faptul că partizanii primeau remunerații din partea statului român. Întors la baștină după 23 august, a fost racolat ca informator de șeful Departamentului de Gardieni Publici al Poliției Rădăuți – Șumlanschi Arcadie. Obiectivul era lichidarea lui Vladimir Macoveiciuc și destructurarea întregii grupări. Mânat de oportunism și momit cu diverse câștiguri financiare, Brăilean a consimțit colaborarea. Siguranța comunistă a încercat o serie de legendări – acest rețetar va fi uzitat din plin și de Securitate. Bunăoară, pretinzând că ar fi fost ”fugari urmăriți de autorități”, Șumlanschi Arcadie și Brăilean Toader l-au vizitat pe Rusu în puterea nopții și l-au rugat, stăruind în repetate rânduri, să le faciliteze o întâlnire cu Macoveiciuc, pretinzând că ar dori să se alăture grupării. Asta până în apropierea Crăciunului din 1945, când Silvestru l-a contactat pe Rusu și l-a dus în fața lui Vladimir Macoveiciuc. Iată cum a decurs întrevederea: 

”Și Macoveiciuc, când m-o chemat flăcăul, îmi spune: ‹Măi, ăștia nu-s fugari, măi, ăștia sunt puși de autorități să mă prindă, să mă împuște!› (…)

Și Macoveiciuc zice: ‹Uite ce faci tu, măi Dumitrule. Când vin ei la tine spui că ai fost în pădure la vânat și ai împușcat un cerb și l-ai urmărit până seara și nu l-ai mai găsit. Și haideți cu mine să îl urmărim, să găsim cerbul!› Și el mi-o spus pe unde să-i duc. Zice: ‹Eu îți dau pistolul și acolo când ajungi în locul cela de strâmtoare te faci că te urinezi, zici să treacă înainte și din urmă când îi pocni pe amândoi să îi pui jos!›”.

Dar Dumitru avea rețineri, își întemeia o familie, nu intenționa să renunțe la noua sa viață și nici nu voia să facă moarte de om, știind prea bine că, dacă s-ar fi aflat, o astfel de faptă l-ar fi trimis în fața plutonului de execuție. Macoveiciuc a înțeles dintr-o privire că nu era omul potrivit pentru asta. Peste ani, Dumitru va relata: ”Când o zis el așa (…) nu știu cum mi s-a făcut inima, că am aplecat capul în jos. Și când am aplecat capul, mi-a zis: ‹Gata, nu mai pleci nicăieri tu că ești fricos, găsesc eu altul! Și atâta-i tot, lasă, du-te, oi găsi eu altul! Dar nu spui la nimeni nimic!›”.

”Oho, de o săptămână îs umflați! Împușcați în pădure, acolo îs băgați!”

Dumitru Rusu nu a dezvăluit nimic, nimănui, din cele discutate – le-a rămas devotat partizanilor alături de care luptase împotriva sovieticilor. După câteva zile avea să o întâlnească, în Voitinel, pe o drăguță de-a lui Vladimir Macoveiciuc, căreia i-a spus, îngrijorat, că dulăii lătraseră a om noaptea trecută, totodată întrebându-se, cu voce tare, dacă nu îi dăduseră din nou târcoale cei doi colaboratori ai autorităților – Brăilean Toader, respectiv Șumlanschi Arcadie. În acel moment, femeia i-a dezvăluit, șoptindu-i: ”Oho, de o săptămână îs umflați! Împușcați în pădure, acolo îs băgați!”. 

În seara aceleiași zile, Rusu și alți aproximativ 30 de țărani au fost reținuți și interogați la postul de jandarmi din Voitinel. Dintre aceștia, numai Rusu și Ion Coroamă urmau să fie menținuți în arest și transferați la Penitenciarul Iași pentru 6 luni, ulterior fiind trimiși în judecată sub acuzația de colaborare cu gruparea lui Macoveiciuc în cazul uciderii  lui Brăilean și Șumlanschi. Despre Ion Coroamă, Rusu spunea: ”El i-o dus la Macoveiciuc și i-o împușcat”, însă circumstanțele lichidării celor doi colaboratori rămân încă neelucidate – știm că Macoveiciuc a dat ordinul, dar nu știm dacă pe trăgaci a apăsat Coroamă, Macoveiciuc sau altcineva. 

Tăiați cu topoarele și cu fețele spulberate de gloanțe  

E foarte posibil ca la suprimarea celor doi să fi participat mai mulți partizani, după ce au fost confruntați și demantelați de Macoveiciuc, având în vedere că, potrivit mărturiilor, Brăilean și Șumlanschi au sfârșit uciși în prima zi de Crăciun a anului 1945, tăiați cu topoarele și cu fețele mitraliate de câte o rafală de gloanțe, cadavrele lor fiind găsite câteva zile mai târziu. 

În această ordine de idei e lesne de înțeles de ce, la cel de-al doilea termen al procesului, Dumitru Rusu a fost pus în libertate, în condițiile în care chiar soțiile celor uciși ceruseră instanței să nu-l condamne ”pe acest copil nevinovat”, întrucât bărbații lor fuseseră împușcați de Vladimir Macoveiciuc. 

Consumat în vara-iarna anului 1945, episodul eșuat Brăilean- Șumlanschi e poate prima încercare a noilor autorități comuniste (coordonate de consilieri sovietici – adică agenți NKVD-GRU) de inventare a unor ”fugari” și ”partizani” al căror obiectiv viza infiltrarea și destructurarea grupărilor reale de rezistență armată – Securitatea va excela la acest capitol, partizanii câtorva organizații murind împușcați sau otrăviți în urma unor astfel de operațiuni. 

Cu moartea pre moarte călcând

În noaptea de 7 spre 8 iulie 1946, Vladimir și fiul său Silvestru aranjaseră să își întâlnească niște rude la Vicovu de Jos, în casa Minodorei, sora mai mare a lui Macoveiciuc, în gospodăria căreia se mai ascunseseră și în trecut. Dar lațul se strângea de la o zi la alta, întâlnirea presupunând riscuri multiple – casa se afla în imediata proximitate a bisericii, la circa 200 de metri de postul de jandarmi. Siguranța comunistă a pregătit din timp împresurarea, beneficiind de un om infiltrat care îl informa în detaliu pe căpitanul Ion Popescu. Acesta din urmă l-a urcat în clopotnița bisericii pe plutonierul Scripa Alexandru zis ”Săndiță”, șeful postului de jandarmi, pentru că de acolo putea observa curtea și casa Minodorei, dar și pentru că acel loc oferea o perspectivă largă unui trăgător. Și acest detaliu avea să se dovedească esențial. 

Când s-a crăpat de ziuă, gospodăria fiind înconjurată, căpitanul Popescu i-a ordonat sergentului-major Mihai Cimbru să pună foc șurei, pentru a-i forța pe cei doi partizani să iasă din casă, în bătaia armelor. Somați în repetate rânduri de plutonierul-major Pintilie, Vladimir și Silvestru au refuzat să se predea. Sesizând flăcările ce mistuiau acoperișul șurei, care era lipită de locuință, Minodora și neamurile acesteia au ieșit în curte, țipând și plângând, totodată încercând să dezlege și să salveze vitele. A urmat un schimb intens de focuri – rafale de pistoale-automate. Potrivit mărturiilor, o rudă a Minodorei a fost împușcată mortal. Cu repeziciune, incendiul cuprinsese întreaga gospodărie. 

Primul care a ieșit din casa devorată de vâlvătăi a fost Silvestru, reușind să scape nevătămat după ce a aruncat o grenadă și s-a făcut nevăzut prin lanurile de porumb, la adăpostul exploziei. Ultimul care a ieșit a fost Vladimir Macoveiciuc. Deși își ridicase mâinile în semn că s-ar pregăti să se predea, partizanul le-a coborât cu iuțeală și a început să arunce grenade în jur, reușind să spargă împresurarea și luând-o la fugă pe uliță spre șosea (în direcția gării din Vicovu de Jos). Era înarmat cu un pistolet și cu un pistol-automat. Postat în clopotniță, plutonierul Scripa Alexandru a deschis focul – un glonț l-a lovit pe Macoveiciuc în zona pieptului, însă fără a-l putea opri, partizanul prăbușindu-se numai după ce un alt glonț, tras de același Scripa, l-a nimerit în călcâi. 

”Hai măi, că nu vă fac nimic!”

Toate mărturiile susțin că Macoveiciuc a zăcut acolo, pe marginea uliței, într-o baltă de sânge, aproape o oră întreagă, în condițiile în care nimeni nu a îndrăznit să se apropie de el, cu atât mai puțin jandarmii. La un moment dat a strigat: ”Hai măi, că nu vă fac nimic!”. Și poate că acestea au fost ultimele lui cuvinte. Ajuns la capătul puterilor, Vladimir Macoveiciuc s-a întors cu fața în sus, a privit cerul și apoi și-a tras un glonț în tâmplă. Avea 40 de ani. E înmormântat în cimitirul din Vicovu de Jos (foto jos). 

Silvestru se va ascunde o perioadă pe la rude și săteni de încredere, dar va fi arestat, condamnat și va executa ani grei de pușcărie politică. Nu la mult timp după eliberare, va fi găsit mort pe un drum de țară – după toate indiciile fusese lovit de o mașină în timp ce se deplasa cu motoreta. Moartea sa rămâne învăluită în mister.  

”Și avea în piept o insignă cu Regele Mihai…”

Aurelian Chifan (născut la 2 februarie 1931, la Voitinel, de meserie drujbar) a relatat cele văzute la Vicovu de Jos în dimineața de 8 iulie 1946 (avea 15 ani). Mătușa sa – Minodora Coroamă – fusese una dintre gazdele lui Macoveiciuc. Iată mărturia lui Chifan: 

”Și Macoveiciuc o ieșit din casă, nu s-a predat, o fugit spre gara din Vicovu de Jos să scape din raza bătăii puștilor și din clopotniță s-o tras cu pușca mitralieră și o primit un glonț în spate și o ieșit prin plămâni… Când l-am văzut… Glonțul o ieșit printr-o țâță, dar nu știu, că în stânga, că în dreapta. (…) El cum fugea a mai avut o lovitură, un glonț intrat în picior și pe acea parte de drum s-a așezat cu fața în sus și a avut un pistolet nichelat, l-o pus la tâmplă și s-o împușcat. L-am văzut, am fost chiar la un metru de dânsul. (…) L-am văzut cu fața în sus, cu pistolul, cum o tras aici în tâmplă, o dată, i-a dat mâna jos și cu pistolul era cu degetul pe trăgaci, în partea stângă avea un automat, un automat cu cartușe mari ca de ZB. (…) Și avea în piept o insignă cu Regele Mihai. L-au luat de acolo, l-au îngropat…”. 

După Macoveiciuc 

După moartea lui Vladimir Macoveiciuc, rezistența armată anticomunistă din Bucovina va continua până în 1958 (Gruparea ”Chiraș-Gavril Vatamaniuc-Vasile Motrescu”, cel din urmă fiind arestat și executat în ‘58). Această situație a făcut ca unii dintre luptătorii sau susținătorii lui Macoveiciuc să fie condamnați în loturi succesive nu doar pentru apartență și colaborare cu Gruparea ”Macoveiciuc”, ci și pentru susținerea partizanului Vasile Motrescu (este cazul lui Dumitru Rusu și al lui Gheorghe Motrescu), în condițiile în care ambii frați Motrescu luptaseră și sub Macoveiciuc. Pe de altă parte, dintre partizanii bucovineni de dinainte de 23 august 1944, unii au reușit să scape de condamnare pentru că renunțaseră la luptă în urma întoarcerii armelor. Gheorghe Motrescu nu a fost condamnat în Lotul ”Macoveiciuc” (tranșat abia în 1949) pentru că a insistat că în ‘44 era doar un copil și că nu purtase armă cât a stat în pădure. 

Trecut prin anchete brutale încă din 1945, Dumitru Rusu (care va fi condamnat și pentru susținerea lui Vasile Motrescu) amintește o parte dintre acuzații Lotului ”Macoveiciuc” judecat abia în 1949, la Iași: Motrescu Gheorghe, Țugui Precup, Țugui Gheorghe (Vicovu de Jos). Onica Sava, Onica Vasile, Grijincu Gheorghe, Grijincu Vasile, Albu Emilian (Horodnic). Ursachi Traian (Frătăuții Vechi), Coniac Gheorghe (Frătăuții Noi), Ursache Gheorghe (Costișa). Rusu Archip (Hurjuieni) și Rusu Gheorghe (Voitinel).

Printre partizanii lui Macoveiciuc s-au numărat Silvestru Macoveiciuc, Sava Onica, Florea Arcade, Anghel Coroamă, Dumitru Bădiliță, Vasile Onica, Simion Tudose și Gheorghe Cârdei. Din mai-iunie 1944, când Macoveiciuc conducea 21-22 de partizani care acționau în spatele liniilor sovietice și până în iulie 1946, când a fost ucis, sub el au luptat peste 40 de partizani. Cei mai mulți au fost țărani din comunele Voitinel, Vicovu de Jos, Vicovu de Sus, Gălănești, Hurjuieni, Horodnicu de Jos, Horodnicu Sus etc. 

Veșnica lor pomenire! 

Bibliografie:

Daniel Popa, ”Povestea familiei Motrescu din Vicovu de Jos. Luptele partizanilor anticomuniști din Bucovina 1944-1958”, Fundația Academia Civică, 2015. (interviu Gheorghe Motrescu / interviu Dumitru Rusu / interviu Ion Sengeac / interviu Aurelian Chifan)

Lucian Dimitriu, ”Grupul condus de Vladimir Macoveiciuc” (detalii AICI)