Eminescu (despre apofatismul terapeutic în cultură)

Olimpic național la Limba și Literatura Română, m-am raportat, aș zice: inevitabil, la Eminescu pe care, curând, aveam să îl descopăr în proza literară și în publicistică. Am adunat, pe sărite, majoritatea volumelor din opera completă, umblând din librărie în librărie tot orașul, sâmbetele după-amiaza sau mai abitir în vacanțe. În plus, aveam strânsă o mică, dar importantă, bibliotecă de eminescologie, pe lângă tot felul de ediții ale poeziilor. Bref, Eminescu mi-a luat câțiva ani din viață, o stare de fapt care a contribuit, asemeni unui îngrășământ de calitate, la starea de spirit de mai târziu, până azi. Am învățat, pe scurt, românește.

Retrospectiv, îmi aduc aminte de bogăția de epitete pe care, asemeni ghirlandelor de bun venit ale indienilor sau indigenilor din Hawaii, le agățam, alături de mulți alții, de gâtul statuii literare a celui numit de Noica „omul deplin al culturii române”. Ce făceam, de fapt? Exprimam, în termeni cvasi-teologici – oricum interziși în discursul epocii – admirația pentru Poet, ca răspuns implicit la cultul personalității în delir pus în mișcare de regim față de doi analfabeți. Eminescu era o scăpare, un fel de Dumnezeu cultural și, în orice caz, opusul total al imposturii.

Prin el îmi ascuțeam finețea și profunzimea unei doxologii amânate, practicând, fără să fiu mereu conștient, o formă de rezistență. Contrastul dintre el și cotidianul gri nu putea fi mai limpede, mai dureros, decât citindu-i textele la coadă la pâine, carne sau lapte. Cu ultimii bani, timp de mai bine de un deceniu, mama îmi dădea drept cadou de naștere o ediție. Mă ascundeam sub plapumă și la lumina lanternei devoram paginile, cum alții, azi, ar face poate cu cu totul alte lucruri.

Pentru generația mea de adolescenți pasionați de literatură, el reprezenta scara secretă, trapa ascunsă prin care evadam, fie și pentru o secundă. Sau două. Prin Doina lui, recitată integral de Caramitru, am recuperat în sufletul meu Basarabia și Bucovina de Nord. Prin Scrisoarea a III-a am dat noimă manualului de istorie, așa cum în Sărmanul Dionis m-am recunoscut spontan. Publicistica lui m-a zăpăcit, neștiind cum să încadrez epocile și curentele, pentru ca, treptat, ajutat de Micul Dicționar Enciclopedic și de Istoria ilustrată a bătrânului Giurescu, să înțeleg și mai bine din ce trecut îndepărtat și recent venim, cu ce defecte și mai ales cu ce idealuri.

Iubirile lui erau toate ale mele: pătimaș de sfioase, evanescente, precum o pană de gâscă atingând la doar un nanomilimetru obrazul celei inaccesibile. Cu un asemenea model, orice întâlnire începea frumos pentru a se stinge apoi. Majoritatea fetelor nu doreau să devină zeițe adorabile, ceea ce se dovedea deloc practic sau motivant pentru mine.

Era perioada în care Noica milita pentru editarea caietelor lui. Aveam să le văd în centrul-muzeu din Copou, la Iași, iar mai târziu, în original, la Biblioteca Academiei, trăgând cu ochiul peste umărul lui Petru Creția. În inflația admirativă a epocii, am refuzat consecvent să îl citez. Îl păstram pentru mine, fără să divulg că îl cunosc. La concursurile literare, referințele altora la el mă enervau, inclusiv pentru că puneau și mai mult în lumină calitatea proastă a scriiturii celor care, după mine, se foloseau neghiob de el. În loc ca Eminescu să ne vorbească mai departe, printr-o limbă curată și expresivă, era luat de martor al unor însăilări penibile. Mi se părea și îmi pare inclusiv azi un abuz.

Centenarul morții lui, în 1989, mi-a permis să ajung la Ipotești, așa cum, după doar câțiva ani, în primul deceniu de după căderea simbolică a comunismului, am mâncat primul șnițel „cultural” fix pe strada unde el a locuit la Viena, pe Porzellangasse. La Wickerl, dacă nu mă înșel.

*

Această raportare – refuzul citării, retragerea din invocarea publică, păstrarea lui într-o zonă de intimitate neexpusă – nu a fost un gest de frondă, nici o pudoare livrescă. Abia mai târziu am înțeles că ea descrie o formă terapeutică de apofatism cultural. Concret, Eminescu nu a funcționat pentru mine ca repertoriu de formule sau ca autoritate decorativă, ci ca limită: pragul dincolo de care limbajul se degradează, admirația devine lozincă, iar filiația se transformă în parazitare.

În acest sens, a-l cita facil mi s-a părut o formă de micșorare. Nu pentru că ar fi fost intangibil, ci pentru că forța lui era de ordin formativ, nu instrumental. Eminescu nu m-a învățat cum să scriu „ca el”, ci cum să recunosc falsul, emfaza goală, patriotismul de carton, lirismul de împrumut. A fost mai degrabă un exercițiu de igienă interioară decât o școală de imitație.

Într-o cultură mică, predispusă la hiperbolă și compensare simbolică, Eminescu a fost adesea suprasaturat de epitete tocmai pentru a masca precaritatea contextului. În comunism, a funcționat paradoxal: refugiu pentru cei care mai puteau respira prin limbaj și, simultan, alibi pentru un regim care tolera geniul mort tocmai pentru a controla prezentul viu. A-l păstra în tăcere a fost, pentru mine, o formă de fidelitate.

Apofatismul cultural nu înseamnă absență de criterii și nici relativism. Dimpotrivă: el presupune recunoașterea faptului că există opere care nu pot fi „folosite” fără a fi alterate. Așa cum, în plan teologic, nu invoci numele lui Dumnezeu în zadar - de aceea am boală pe "Doamne ajută!" spus oricând și indiferent de finalitate -, tot astfel, în plan cultural, nu invoci un reper absolut pentru a acoperi texte slabe, idei confuze sau vanități conjuncturale.

Astăzi, când inflația discursivă este infinit mai mare, iar reacția bate adâncimea, inclusiv cu ajutorul algoritmului, apofatismul cultural rămâne o formă discretă de rezistență și de sanitate. Nu una spectaculoasă, ci formativă. Eminescu nu are nevoie de apărători, respectiv lăudători vocali. Are nevoie, dacă mai are nevoie de ceva, de cititori care să învețe, prin el, nu doar cum să vorbească, ci și când să tacă. Să aibă miez.

Doxa!