Războiul moldo-rus de pe Nistru și lecția ignorată de Occident

În primăvara și vara anului 1992, pe malurile Nistrului s-a consumat un conflict care, la momentul respectiv, a fost perceput în multe capitale occidentale drept o dispută periferică a spațiului post-sovietic. Războiul dintre Republica Moldova și unitățile Armatei a 14-a a Rusiei  a fost tratat ca un episod tranzitoriu al dezmembrării Uniunii Sovietice.

Privit retrospectiv, acel război nu a fost un incident marginal, ci un precedent strategic. A fost primul test major al noii ordini europene post-Război Rece. A fost prima confruntare în care Federația Rusă a demonstrat că nu acceptă, fără rezerve, pierderea controlului asupra spațiului ex-sovietic.

Occidentul a subestimat semnificația acelui război, iar consecințele acelei subestimări se resimt până astăzi.

Contextul anului 1992: sfârșitul unei lumi, începutul unei incertitudini

Destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 a generat o situație fără precedent în istoria contemporană. Un imperiu nuclear s-a prăbușit relativ pașnic, iar în locul său au apărut 15 state independente. Pentru Occident, prioritatea absolută nu era consolidarea noilor state, ci stabilizarea Federației Ruse. Washingtonul și marile capitale europene priveau cu îngrijorare posibilitatea unei dezordini interne în Rusia: fragmentare politică, colaps economic, pierderea controlului asupra arsenalului nuclear.

În acest context, Republica Moldova era percepută ca un actor marginal. Nu  avea relevanță economică, nu dispunea de greutate strategică comparabilă cu Ucraina sau statele baltice, era privită de Occident prin „ochelarii” mass  mediei rusești, întrucât în zonă nu activau corespondenți occidentali. Conflictul de pe Nistru a fost, astfel, încadrat într-o categorie secundară de probleme.  Această ierarhizare strategică avea să fie decisivă.

Ce a fost, în realitate, războiul de pe Nistru?

Conflictul izbucnit în 1992 nu poate fi redus la o dispută interetnică sau între elitele locale din regiune și cele de la Chișinău. Privit în retrospectivă, el  a fost produsul unui context geopolitic în care Rusia post-sovietică își redefinea identitatea și poziția în lume.

Armata a 14-a, staționată pe teritoriul Republicii Moldova, nu a fost un observator neutru. Ea a furnizat armament, sprijin logistic și, în momente decisive, a intervenit direct. Fără acest sprijin, forțele separatiste nu ar fi putut menține confruntarea la nivelul la care aceasta s-a desfășurat. În hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la 8 iulie 2004 în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, se arată, printre altele, că „în timpul conflictului moldovenesc din 1991-1992, forţe ale fostei Armate a 14-a (care a aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi apoi Rusiei) staţionate în Transnistria au luptat alături şi pentru forţele separatiste transnistrene. Importante cantităţi de arme din arsenalul Armatei a 14-a au fost transferate în mod voit separatiştilor care au putut, în plus, să obţină şi alte arme fără ca militarii ruşi să se opună. Pe lângă acestea, de-a lungul confruntărilor dintre autorităţile moldovene şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut, prin declaraţiile lor, autorităţile separatiste. Astfel, autorităţile ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei, care face parte din teritoriul Moldovei. Chiar şi după armistiţiul din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină din punct de vedere militar, politic şi economic regimul separatist, permiţându-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi obţinând o anumită autonomie faţă de Moldova”  (Vezi: (Comunicatul Grefierului Curţii Europene a Drepturilor Omului nr. 349 din 8 iulie 2004.)

Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, semnat de Moldova și Rusia că părți ale Războiului de pe Nistru, a consfințit o realitate de facto: separarea Transnistriei și menținerea prezenței militare ruse pe teritoriul moldovean.

Prin ce se explică pasivitatea Occidentului.?

Răspunsul trebuie căutat în logica strategică a momentului. Pentru SUA și statele occidentale în general, Stabilitatea Rusiei era prioritară. Pentru Washington,  regimul lui Boris Elțîn reprezenta șansa unei Rusii democratice și cooperante. Orice confruntare directă pe tema Transnistriei risca să slăbească poziția reformiștilor de la Moscova și să alimenteze forțele naționaliste sau conservatoare. Occidentul a ales prudența.

SUA au perceput eronat și natura conflictului. Conflictul a fost etichetat drept „intern”. Această interpretare a diminuat percepția unei agresiuni externe. Războiul moldo-rus de pe Nistru, în consecință, a fost tratat  ca o anomalie temporară, nu ca începutul unei metode. Lipsa unui diagnostic corect, la rândul ei,  a dus la lipsa unei reacții proporționale.  

S-ar putea că Occidentul a  perceput eronat evenimentele din Moldova și pentru că, la începutul anilor 90, Rusia încă nu-și articulase destul de clar politica sa față de „vecinătatea imediată” , politică care va fi evaluată mai târziu drept o politică de restabilire a Imperiului sovietic. Nu era definit atunci foarte bine nici conceptul de „conflict înghețat”, concept apărut în mare în legătură cu lipsa de progres în procesul de reglementare a conflictului transnistrean și politica duplicitară a Rusiei în procesul de reglementare.

Mai trebuie totuși recunoscut că Occidentul nu dispunea în acel moment de instrumentele politice și militare consolidate pe care le are astăzi.

Războiul de pe Nistru  – precedent strategic

Privind în retrospectivă, conflictul transnistrean, ce s-a transformat în timp, întru-n război de agresiune a Rusiei împotriva Republicii Moldova, a stabilit un „tipar rusesc”, a căror elementele vor deveni recognoscibile mai târziu: sprijin militar indirect; utilizarea forței prin intermediari locali;  impunerea unui acord de încetare a focului care conservă avantajul strategic al agresorului; menținerea trupelor pe teritoriul statului afecta. sub pretextul „pacificării”. Acest tipar a fost replicat, cu anumite variații,   în Osetia de Sud și Abhazia (Georgia), Crimeea și Donbas.

Transnistria a fost, deci, laboratorul timpuriu al politici ruse de restabilire a controlului său geopolitic utilizând  un conflict  separatiste ca instrument de putere și de veto strategic asupra orientării externe a unui stat  ex-sovietic.

Lecția războiului de pe Nistru.

Aceasta este simplă și destul de dură:atunci când încălcarea suveranității unui stat este tratată ca un detaliu periferic, ordinea internațională se erodează gradual. În 1992, Occidentul a ales stabilitatea relației cu Rusia în detrimentul consolidării ferme a principiului integrității teritoriale.

Această alegere, justificabilă în logica momentului, s-a dovedit problematică în perspectivă istorică. Lipsa de atitudine nu a contribuit la soluționarea conflictului l-a „înghețat”.  Trupele agresoare,  nu s-au retras din Moldova ci au rămas. Republică Moldova a rămas un stat slăbit structural.  Mai grav, modelul a fost replicat și perfecționat în Georgia (2008), în  Ucraina (2014, 2022). Utilizarea conflictelor separatiste ca instrument de putere și de veto strategic asupra orientării externe a statelor ex-sovietice, a devenit politică de stat a Rusiei.

Concluzii:

Războiul de pe Nistru nu a fost doar un episod tragic al istoriei Republicii Moldova, ci și prima confruntare în care Federația Rusă a demonstrat că nu acceptă, fără rezerve, pierderea controlului asupra spațiului ex-sovietic.

Ignorarea lui de către SUA și Occident  a permis consolidarea unui model de intervenție care a afectat ulterior întreaga regiune.  

Astăzi, când securitatea europeană este din nou pusă la încercare, analiza lucidă a anului 1992 nu mai este un exercițiu retrospectiv. Este o necesitate strategică. Occidentul poate învăța din trecut recunoscând totodată că războiul de pe Nistru a fost primul precedent strategic al politicii revizioniste ruse, iar Occidentul l-a tratat eronat ca pe un conflict periferic.