Primatele secundare (note din carnetul unui antropolog)

Ceea ce am văzut în ultimele luni, de parcă nu eram deja sătui de cele văzute peste un an înainte, venind din partea PSD și AUR, dincolo de simpatii și antipatii, de partizanat sau "neutralitate" tâmpă, reprezintă un veritabil și îngrijorător spectacol al involuției speciei. Pe scurt: desantul aurist din SUA, pozele, mesajele turistico-strategice, inferioritate țâfnoasă — o să salvăm țara de o să-i meargă fulgii! —, magatortul, apoi nemulțumirile social-democraturii, zisele sondaje, „rezoluțiile”, „colegii”, „populația” și „poporul”, votul intern, transparent precum prostia cu broboane pe frunte, demisiile din Guvern, principialitatea rezilientă la principii — toate la un loc au culminat în aplauzele celor 281 de ieri de sub cupola Parlamentului. Un moment în care Caragiale și Kafka au fuzionat, iar oamenii cu mintea la ei și cu sufletul strâns s-au scuturat ca de o nălucă.

Nu este vorba doar despre o alianță, despre o nouă majoritate, despre un calcul cinic sau despre una dintre acele obișnuite inginerii parlamentare în care politica românească excelează tocmai pentru că nu mai are rușine. Este vorba despre ceva mai adânc și mai urât: coborârea politicului la nivelul reflexului primar. Grupul adulmecă puterea, se apropie de ea, o marchează, o păzește, o smulge, o împarte, o apără prin grimase, strigăte, amenințări și mici ritualuri de dominare. Cuvintele mai există, dar nu mai comunică. Instituțiile mai stau în picioare, dar par decoruri de carton. Constituția este invocată, dar numai atât cât să nu stingherească tribul. Democrația devine, sub ochii noștri, un spațiu de dresaj invers: nu civilizează instinctul, ci îl oficializează.

*

De aici și impresia de bestiar. Nu în sensul unei insulte zoologice, ci al unei regresii simbolice. Omul politic nu mai pare preocupat să convingă, să administreze, să explice, să repare, să propună, ci să ocupe terenul vizibil, să emită sunete recognoscibile pentru propria haită, să își arate dinții, să își conserve accesul la resurse. Parlamentul, Guvernul, partidul, televiziunea, rețeaua socială și studioul de seară devin același luminiș tropical în care se joacă, cu solemnitate grotescă, scenele de dominare ale unei comunități care și-a pierdut tocmai diferența specifică: rațiunea publică.

Iar partea cea mai gravă nu este că asemenea primate politice există. Au existat mereu. Grav este că ele sunt aplaudate, votate, redistribuite, scuzate, teologhisite, învelite în patriotism și livrate drept expresie a „poporului”. Când impostura se adună în grup, ea capătă aer de majoritate infailibilă, iar criticii sunt ereticii buni de trimiși la rug sau pe eșafod. Când cinismul se repetă suficient, începe să pară strategie. Când mitocănia intră în instituții, se prezintă drept autenticitate. Iar când frica de pierdere a puterii devine program politic, țara întreagă este invitată să creadă că asistă la un act de responsabilitate.

*

Nu, nu asistăm la responsabilitate. Asistăm la o demonstrație practică de regres democratic. O clasă politică incapabilă să mai distingă între stat și pradă, între popor și masă de manevră, între vot și acoperire procedurală, între negociere și hămeseală, între guvernare și supraviețuire de grup, nu mai are doar o problemă morală. Are o problemă de specie politică. Nu știe să meargă vertical. Se cațără.

În profunzime, la scara istoriei recente, decontăm acum și aici tiparul „omului nou” produs de comunism. După eliminarea fizică, socială sau simbolică a elitei intelectuale, a aristocrației, a burgheziei și a tuturor celor care, în meseriile lor, la oraș sau la sat, arătau pricepere, chemare și cinste, dictatura proletariatului a încurajat apariția nomenklaturii: categoria celor instalați în sistem nu prin competență, ci prin loialitate, nu prin caracter, ci prin obediență, nu prin adevăr, ci prin disponibilitatea de a executa. Or, tipologia nomenklaturistului — a celui din „sistem” la propriu — se recunoaște tocmai prin disprețul total, afișat, față de bun-simț, de evidență, de criteriu, de omul care vede altfel și îndrăznește să spună. De aici și disponibilitatea, cândva concretă, astăzi mai ales simbolică, administrativă sau mediatică, de a elimina, de a exila, de a compromite sau de a reduce la tăcere pe oricine strică scenografia unanimității.

*

Același dispreț lucrează și în registrul pierderilor acceptate cu o seninătate indecentă. Așa cum unii, în politică, iau în calcul cu nesimțire pierderea a sute de milioane sau chiar a miliarde de euro care ar fi însemnat dezvoltare, infrastructură, școli, spitale, șanse reale pentru comunități întregi, alții nu se mai sinchisesc, în treburile eclesiale, nici de Evanghelie, nici de conștiințele peste care calcă. În ambele cazuri, logica este aceeași: instituția nu mai este loc de slujire, ci instrument de conservare; adevărul nu mai contează, ci doar controlul; omul concret dispare sub calcule, combinații, tăceri și complicități.

„Omul nou”, homo sovieticus, este de altfel ușor de recunoscut peste tot: din politică în afaceri, de la clinica universitară la clubul sportiv, de la academicianul calp la omul declarat al credinței. Îl trădează aceeași siguranță insolentă a nulității cocoțate, aceeași ură față de competența care nu cere voie, aceeași poftă de a confisca instituția și de a o transforma în proprietate de grup. În mediul eclesial, lucrurile devin cu atât mai grave cu cât cinismul se învelește în limbaj sacru. Trufia, nesimțirea și scârba cu care unii pot privi indignarea morală a celor scandalizați de cazuri precum cel al fostului episcop de Huși sau de felul în care s-a tratat chestiunea datei Sfintelor Paști, inclusiv prin scrisori de „recomandare” trimise instanței de ierarhi în cauze moralmente devastatoare, arată aceeași patologie de fond: instituția nu mai este slujită, ci folosită; autoritatea nu mai luminează, ci acoperă; ascultarea nu mai vindecă, ci strivește discernământul.

*

Nu în ultimul rând, contrastul social-teologic nu putea fi mai mare: pe de o parte, omul ca purtător al chipului lui Dumnezeu, chemat la libertate, discernământ, responsabilitate și comuniune; pe de altă parte, patimile făcute ghem, instinctul de conservare ridicat la rang de program, frica travestită în strategie și pofta de putere prezentată drept grijă pentru popor. Politicul, atunci când uită de persoană, nu devine neutru, tehnic sau pragmatic. Devine antipersonal. Reduce comunitatea la haită, cuvântul la semnal, instituția la vizuină și binele comun la pradă împărțită între cei care au prins loc mai aproape de masă.

*

Pentru că tot suntem în perioada pascală, credința — reală sau doar îngânată reflex — în Înviere ar trebui să se traducă și printr-o minimă preocupare pentru istorie. Până și cei mai mari ticăloși au avut, într-un fel sau altul, această neliniște: ce rămâne după ei, cum își va aminti lumea de numele, faptele și ravagiile lor. În cazul nostru, faptul de a striga că faci istorie, de a te entuziasma convulsiv în fața propriei oglinzi, nu indică simțul istoric, ci istoricul bolii. Nu memoria îi preocupă, ci poza. Nu judecata timpului, ci fotografia de grup. Nu urma lăsată în conștiința unei comunități, ci zgomotul produs în ziua victoriei de etapă.

*

Sunt „primate”, dar secundare; sunt „evoluate” instituțional, dar regresive politic; au proceduri, dar nu au verticalitate. De aici și nota, amară, din carnetul antropologului: au învățat să apese butoane, să rostească formule, să invoce Constituția, să producă rezoluții și să mimeze solemnitatea. Încă nu au învățat însă ce este binele comun. Iar diferența dintre cele două niveluri — tehnica puterii și civilizația puterii — este exact diferența dintre o adunare care votează și o comunitate care merită să fie condusă.

Evoluați înainte!