Democrația

Democrația este, înainte de toate, o încercare de raționalizare a puterii: o punere în ordine a relației dintre sus și jos, dintre cei care decid și cei care delegă decizia. Legată adesea, și nu întotdeauna justificat, de modernitatea anti-monarhică, ea a fost redusă treptat la un simplu exercițiu al minții – ca și cum votul ar fi suficient pentru a garanta luciditatea colectivă. Or, istoria arată contrariul: există momente în care mecanismul democratic funcționează procedural, dar eșuează antropologic. Alegerea unor lideri extremiști nu este doar un accident politic, ci semnul unei crize a judecății, al unei libertăți trăite fără discernământ.

Religie modernă fără dogmă explicită, democrația se revendică drept spațiul egalității politice, dar rămâne adesea neputincioasă în fața inegalităților profunde ale realității sociale. Votul egal nu anulează diferențele de capital cultural, economic sau simbolic; el doar le suspendă temporar în momentul deciziei colective. Dincolo de urne însă, viața își reia ierarhiile tăcute, iar promisiunea egalității se ciocnește de stratificări pe care niciun program guvernamental nu le poate corecta integral.

Adevărata problemă nu apare atunci când oamenii votează, ci atunci când votează fără să înțeleagă frumusețea și greutatea libertății. Democrația deschide spațiul deciziei tuturor, dar nu poate impune maturitatea interioară a celor care decid, precum la Liturghie. De aici tensiunea ei structurală. Dacă mințile sunt fragmentate, dacă spațiul public este dominat de resentiment sau de promisiuni mesianice, votul se transformă din act de responsabilitate într-un gest de evadare din realitate.

Soluția nu este restrângerea democrației, ci adâncirea ei. Libertatea politică cere o pedagogie continuă – o formare a judecății, o cultură a responsabilității și o memorie critică a propriilor erori. Inegalitatea profundă nu poate fi abolită prin decret, dar poate fi ținută sub control prin instituții solide și printr-o etică publică vie. În măsura în care își recunoaște limitele, democrația rămâne nu o promisiune mesianică, ci o ascetică a puterii: disciplina comună prin care libertatea devine, treptat, conștiință. Reală. Nu plătită pe TikTok.

Doxa!